Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Literatura > Spiritual > Mobil |   


Autor: Mihaela Arbid Stoica         Publicat în: Ediţia nr. 821 din 31 martie 2013        Toate Articolele Autorului

Mihaela ARBID-STOICA - TAINA SCRISULUI (46) – PASIUNEA
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
M-am trezit din somn la limita dintre melacolie şi un dor până la durere pentru fetiţa care mi s-a strecurat în vis. Am închis ochii şi am continuat să o păstrez în suflet, şi cu infrigurarea regăsirii, am început să caut cu şi mai multă încăpăţânare în trecutul meu, al nostru, tot ce îmi aminteam despre ea.  
 
„Da”, mi-am spus, şi fericită am sărit din pat şi am fugit la cutia în care dormea ea în câteva fotografii alb-negru, unele mai decolorate de vreme sau altele prea întunecate. Am ales numai una, era ca şi cum o căutam anume. Era ea, în rochiţa albă cu dantelă la poale, care atingea cu mare grijă juponul scrobit prea tare de mama. Avea în creştet pamponul mare, tot alb, la fel de bine călcat şi, ca un fluture vioi se legăna în pasul ei săltăreţ şi zglobiu, mai să-şi ia zborul. Strângea la piept o carte. Şi în vis şi în fotografie strângea în pumnul mâinii drepte cinci lei dăruiţi de tata, pentru premiul primit la serbarea sfârşitului de an. Mergea grăbită la librărie, toţi au strigat-o când au ajuns acasă, numai că ea privea în fiecare zi în vitrina librăriei o carte pe coperta căreia erau mai multe animale: „Planeta animalelor”. De fiecare dată o admira şi visa să o răsfoiască, iar acum pentru prima dată avea cinci lei, şi visul i se îndeplinea.  
 
Dorinţa de aş cumpăra cărţi şi a le citi pe nerăsuflate o va urmări toată viaţa, şi va devein un balsam pentru toate înfrângerile pe care le va avea, pentru dorurile rămase doruri, pentru lacrimile ascunse care au lăsat urme în suflet, pentru rănile care mai sângereau şi mai ales pentru visele ei. Abia în clasa a cincea, la prima compunere despre doină, profesoara, o tânără care le-a vorbit cu pasiune despre acest subiect, a declanşat în ea o altă dorinţă care o va ţine trează nopţi de-a rândul, toată viaţa. A început cu timididate să scrie cu pana gândului câte un vers, câte o frază, fie veselă sau tristă, după cum sufletul ei gingaş de copil îi dicta.  
 
La compunerea despre o doina aleasă de fiecare copil la întâmplare, ea nu a primit nicio notă şi profesoara a chemat-o pe mama ei la şcoală. Cu aceaşi severitatea cu care a privit-o pe fetiţă în clasă, a primit-o şi pe mama: „Doamnă să nu-i mai faceţi temele fetei”. Mama s-a jurat ca nu ştia nimic, dar fără niciun rezultat. Atunci profesoara i-a rupt foaia din caiet şi indiferentă la lacrimile fetiţei şi confuzia mamei, i-a cerut să scrie încă odată. De data aceasta, fetiţa rănită, plângea şi scria. Lacrimile îi cădeau pe râdurile scrise cu cerneală. Ici colo, apărea o pată, numai că ea nu se oprea din scris. Scria cu peniţa apăsat, ca şi cum durerea trebuia să iasă afară din sufletul ei şi din versurile pe care le explica. La sfârşit, profesoara avea ochii plini de lacrimi. A sărutat fetiţa, i-a cerut scuze mamei şi primele cuvinte de încurajare le-a primit în faţa colegilor din clasă, care speriaţi de lacrimile colegei şi severitatea profesoarei, uitaseră să mai respire. „Iartă-mă, a spus într-un târziu, să nu uiţi niciodată că acesta este talentul tău. Observă bine totul în jurul tău, şi să nu-ţi fie teamă să scrii tot ce simţi, ce visezi ... şi mai ales citeşte!” Fetiţa o asculta cu ochii ei mari şi migdalaţi, din care boabe mari, transparente şi uşoare alunecau pe obraji pivind spre mama, care, emoţionată o sorbea din ochii ei de culoarea zambilelor de primăvară.  
 
Am luat fotografia şi am lipit-o pe piept în dreptul inimii. Am simţit cum inima fetiţei se lipea de a mea. Am închis ochii şi am mângâiat-o cu dorul cel mai tandru până la lacrimi de fericire. Mi-am promis şi i-am promis că nu voi uita să-i zâmbesc în fiecare zi. Am aşezat-o într-un cadru în cel mai vizibil loc din cameră. Ne-am zâmbit şi la început de viaţă. Am crescut împreună, seara înainte de culcare, mi-am amintit cum închidea ochii şi, trează, hoinărea prin castele părăsite, printre zei sau piraţi, zbura sau se ascundea de căpcăuni şi fugea de mână cu un baiat mai mare, care o scăpa de primejdii, sau îi oferea papucul Cenuşăresei, şi multe alte vise minunate.  
 
Era aşa de fericită în lumea ei, în lumea celor pe care-i citea că îşi dorea ca anii copilăriei să nu treacă prea repede şi să intre în lumea celor mari. Da, numai că timpul nu se grăbea în concurenţă cu visele ei. Vroia să ştie ce este mai departe şi la 12 ani a învăţat să trişeze oamenii mari ca să intre în lumea lor. Mergea la biblioteca din cartierul în care locuia, acolo la periferia Bucureştiului şi îşi lua cărţile alese de bibliotecară, după care aştepta emoţionată cele pe care le imprumuta pentru mama ei. Stătea cuminte cu degetele încrucişate, ca să nu se dea de gol, pentru că de fapt le lua pentru ea. Vroia să păşească în lumea celor mari pe uşa din spate a vieţii, pitită ca un mic detectiv în spatele paginilor şi a cuvintelor noi pe care le citea şi pe care de multe ori nici nu le înţelegea. A continuat să citească, să le recitească, până într-o zi, când a descoperit adevărul în taina lor, al mesajelor scrise direct sau ascunse printre fraze.  
 
Şi totuşi timpul se grăbea, visele ţineau pasul cu el, iar ea ancorată între ele şi realul de fiecare zi, îşi promitea că într-o zi va ajunge cu bagheta magică a veşnicului adolescent să se proiecteze într-unul şi să-l materializeze pe celălalt. Nu s-a înşelat, şi-a realizat multe vise iar cititul şi scrisul au deveni balsamul rănilor şi parfumul bucuriei. La vârsta când priveşti înainte cu neîncredere în viitor şi cu teamă în urmă, ca nu cumva înfrângerile să te urmeze şi să nu te părăsească niciodată, magia cuvintelor care alunecă pe coala albă, ca într-o înşiruire de perle albe, îi dădea energia să se plimbe agale printre stele, innobilandu-i sufletul şi cugetările.  
 
Scrisul, arma inofensivă a purtătorului de vise şi de doruri, miraculos luceafăr al tenebrelor sufleteşti, i-a deschis poarta spre lumea în care era numai ea spectatorul, dar şi dirijorul acestui concert numit viaţă, şi în care instrumentele îşi cunoşteau singure partitura. Avea să fie antidotul coşmarurilor şi să-i schimbe direcţia gândurilor, să-i clădească grădina secretă a sufletului său, martorul discret al lacrimilor şi al singurătăţii, mângâiere tandră şi discretă a unei copile dornice de cunoştere. Tenacitatea fetiţei de a intra în lumea celor mari, a energizat cu amintirile ei impasurile dureroase în care mă opream. Visele înăbuşite de timiditate, privirea ei care nu putea pătrunde dincolo de bariera ridicată de imaginaţie, indolenţa şi indiferenţa adevărului creat de lumea celor mari, au împiedicat-o să crească în aspiraţiile ei, şi numai paginile răsfoite şi cele scrise i-au deschis poarta spre visele care obosite de aşteptare au evadat spre lumină.  
 
Au trebuit ani ca o coală albă şi un creion să mă acuze de neîncrederea în mine, să-mi răscolească arhivele sufletului, să-mi contureze imaginar în albul imaculat al hârtiei, inocenţa sufletului, şi chipuri care mi-au intrat voit sau în clandestinate în viaţă. Dintr-o mişcare rapidă a gândului, toate dorurile şi bucuriile s-au împletit într-o ghirlandă a speranţei şi ca alchimistul medieval, am strigat „victorie” în faţa noului leac, care avea să-mi vindece rânile care încă mai sângerau. Din cerneala sângelui mi-am plăsmuit un nou înveliş, departe de tot ce a încercat să-mi distrugă bucuria de a trăi, şi astfel răul şi fericirea au evadat din mine pe căai diferite: unul pierzându-se în tenebre spre uitare, celălalt plimbându-mă spre steaua mea.  
 
Unde aş fi putut să devin visul fetiţei, dacă nu lângă steaua care i-a luminat copilăria? Tot ce îmi otrăvise existenţa, fără premedidare m-a aruncat pe treapta superioară a existenţei, printre literele, care rânduite într-o ordine sublimă conturau mizeria în care ne aruncăm sufletul, cu voia sau fără voia conştientului care le-a trăit. Ajunsă la vârsta în care începi să priveşti înainte cu teamă, pentru că ridurile încep să apară, după ce ai fost pe rând actorul ratat sau cel aplaudat la scenă deschisă, pionierul drumurilor tale sau invadatorul care a distrus urma viselor şi inocenţa copilului din tine, am invăţat să mă iert pe mine, şi să-mi canonizez visele. După ce eşecurile şi drumurile greşite m-au rătăcit printre oameni, pe mine cea de astăzi şi pe ea cea de ieri, disperată mi-am amintit pe cine purtam lipit de inimă şi suflet ca pe un balsam secret. Cu ezitare, dar cu bucuria iubirii ascunse a îndrăgostitului, fără speranţa de a putea să-şi eternizeze sentimentele, am deschis cu timidate pagina albă a caietului. Acesta trebuia să-mi păstreze destănuirile, lacrimile care aveau să-i dea autenticitate şi mai ales drumul ce însemna călătoria într-o lume în care încercam să mă reclădesc numai pentru mine, cu doruri şi speranţe noi.  
 
Drumul cel nou, la care nu îndrăznisem să visez în toţi aceşti ani, începea să se contureze. Da, începusem să scriu cu timiditate, dar cu sinceritate, iar mai tarziu cu mai mult curaj, şi în fiecare pagină scrisă se aşternea un gând sau o trăire din fiecare zi zbuciumată. Suferinţa mea devenea comoara din care îmi trăgeam şi seva, într-o altă lume diferită de aceea în care am crescut, dintr-o cultură în care nu mă regăsem sau poate inconştient refuzam compromisul între cele două lumi. Alchimia mea a eşuat ani de zile. Nu reuşeam să mă despart de ce dobândisem până la 25 de ani şi ce aveam înainte in Orient şi în mod deosebit supravieţuirea în decorul unui război civil. Trebuia să-mi schimb personajele vieţii, de la un Dumnezeu care mă crescuse şi ocrotise la un altul pe care nu-L cunoşteam şi în mod sigur nici El pe mine. Cel mai adesea cu brutalitate şi violenţă, mi se cerea să mă lepăd de toate simţirile mele, să-mi uit până şi fetiţa din suflet, care îmi amintea mereu, că singurul antidot la suferinţă sunt rândurile unei cărţi şi pagina albă a unui caiet.  
 
Prima era lumea mea din care veneam, a doua cea pe care incercam să o cunoasc, cu oamenii ei care cel mai adesea mi-au ars gândurile, dar mi-am păstrat visele. Da, în Liban am început să-mi clădesc încet lumea mea şi cu multă durere şi lacrimi puneam nepremeditat în pagină după pagină, în arhiva sufletului. Am început să mă ascund printre rafturile ei şi clandestină sau prezentă printre ruinele materiale şi sufleteşti ale războiului civil, mi-am triat personajele vieţii, şi pietrificat toate amintirile din ţară, mutându-mi punctul de gravitaţie, „între la mine şi aici”, aşa cum amintirile şi gândul mă duceau. Şi tot acest „nou” m-a reclădit în timp, dar nu mi-a stins pasiunea la care visam. Această pasiune a scrisului şi a cititului, a fost şi rămâne singurul loc iî care, golită de deşertăciuni, înconjurată de vise, de oameni şi licăriri de fericire, am supravieţuit. Toate se sting adesea înainte de a mă ilumina şi... vegheată de îngerul meu, trăiesc în vis toate împlinirile pe care viaţa nu mi le-a dat. Şi ca un actor la primul său spectacol, la sfârşitul fiecărei pagini mă înclin cu timiditate în faţa cuvintelor izvorâte din sufletul fetiţei, care mi-a păstrat această pasiune de-a-lungul anilor.  
 
Disperată de atacurile coşmarelor, care în loc să se extompeze de-a lungul anilor şi prizonieră a propriilor mele greşeli, flacăra visurilor mele mi-a luminat pasiunea şi mi-a arătat singura cale de vindecare, m-a reclădit întrun nou personaj lucid şi capabil să se reînnoiască prin cuvinte. Atunci am avut curajul să pot striga, când am terminat ultimul rând am fost o „PRIZONIERA IN LIBERTATE” (Editura „Silex”, 1998). Mi-am identificat statutul, m-am vindecat, m-am salvat, m-am eliberat de greutatea care îmi îmbâcsise sufletul şi toată fiinţa. Lacrimile mele, care au udat, rând după rând, pagină după pagină, au fost ca stăvilarul rupt de torent după ploaie, şi care cu aceeaşi forţă a intrat şi în inima celor care m-au citit. De fiecare dată luam fotografia fetiţei cu codiţe, cu ochii mari şi visători şi după câteva clipe, când ne priveam cu o tăcere al cărui sens îl ştiam numai noi două, îmi aruncam gândul acolo de unde veneam amândouă, „copilăria”. O uitasem de mult, şi ca orice casă fără temelie, am ştiut într-o zi că vidul din mine se datora tocmai acestei uitări. Într-o zi mi-a propus să ne aşezăm la masă. Ea, timidă pe scaunul din faţa mea, a început să răsfoiască o carte. Nu vedeam ce era scris, dar inconştientul din mine a început încet să-mi arate imagini după imagini, pe retina aburită de esenţa parfumului care se degaja cu fiecare pagină, pe care fetiţa o întorcea. Mi-am deschis de data aceasta calculatorul şi încurajată de privirea ei, m-am întors în timp şi, fericită că personajele îmi apăreau în toată autencitatea lor, am uitat de ea şi m-am apucat de scris. Nu puteam decât să fac un omagiu copilăriei, prin „GLORIE COPILĂRIEI” (Editura „Ion Creangă”, 2002). Aveam să închei o altă parte a vieţii mele. Era cartea renaşterii mele şi a celor dragi. Începeam metamorfoza.  
 
După ani de rătăcire, steaua şi pasiunea fetiţei mă copleşeau pierzându-ne una în alta. „Da”, mi-am spus, o fantomă m-a urmărit în toţi aceşti ani, nu mi-a dat pace şi, fiecare gând, vis, dor, eşec, mi le-a păstrat vii, chinuindu-mă fără să ştiu de ce. Deveneam liberă, lanţurile căutării de sine se rupeau încet eliberând din mine tot trecutul mai viu ca niciodată. Între timp fetiţa s-a ascuns în paginile copilăriei. Nu-mi mai apărea, dar ştiam că de acolo mă privea şi cu aceeaşi timiditate mă încuraja să merg mai departe. După alţi ani de ezitare am învăţat că după fiecare barieră sau obstacol, vine din urmă un nou început, o nouă renaştere cu noi speranţe şi împliniri, şi am scris „DINCOLO DE BARIERA TRISTEŢII” (Editura „Anamarol”, 2011).  
 
Şirul gândurilor continuă să mă înlănţuiască, pasiunea scrisului mă ţine prizonieră în farmecul ei, steaua mi se arată, iar fetiţa cu cartea care este cheia miraculoasă ce i-a deschis poarta spre lumea mirifică a purităţii şi împlinirii, mă veghează neîncetat. Precum calaverii templului sacru, cuvintele care materializează viaţa, stau de pază şi aşteaptă innobilarea fiecărei pagini de hârtie prin focul sacru al pasiunii scrisului. Şi fericirea de moment se ascunde printre vise şi împreună îmi dau de fiecare dată energia de a întoarce pagina şi a merge mai departe.  
 
În noaptea aceasta mi-a venit în vis fetiţa şi obosită de atâta aşteptare mi-a şoptit: „Când râzi, râdem împreună, plâng şi eu cu tine, mă doare când eşti rănită, îţi ţin visele visând, ţi-am pus în faţă coala albă şi creionul încă din copilărie, dar tu ai refuzat prea mult timp să crezi în mine, în tine şi mai ales în harul dăruit de Dumnezeu”.  
 
Mihaela ARBID-STOICA  
19 martie 2013  
Liban  
 
 
 
Referinţă Bibliografică:
Mihaela ARBID-STOICA - TAINA SCRISULUI (46) – PASIUNEA / Mihaela Arbid Stoica : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 821, Anul III, 31 martie 2013, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2013 Mihaela Arbid Stoica : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Mihaela Arbid Stoica
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!