Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Cultural > Artistic > Mobil |   


Autor: Ştefan Lucian Mureşanu         Publicat în: Ediţia nr. 504 din 18 mai 2012        Toate Articolele Autorului

METANOIA FORMELOR LITERATURII ŞI A OMULUI NOU
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
METANOIA FORMELOR LITERATURII ŞI A OMULUI NOU 
  
Ştefan Lucian MUREŞANU 
  
Motto: Le mot devore, et rien ne resiste sa dent. (Victor Hugo) 
  
Motto: Şi drumu-i lung, dar şi zilele sunt grele când greul cade peste umerii omului. 
  
(Ştefan Lucian Mureşanu) 
  
Cuvinte cheie: crepuscul, poet, poezie, metanoia, univers, geniu, creaţie, suferinţă, taină 
  
1. Crepuscul poetic 
  
Literatul adevărat sădeşte slovele, care înfloresc când cititorul se simte luminat de profunzimea adâncului respirat al ideilor ce emană culturalismul incandescent. O lumină puternică se înalţă în Univers spre matricea scriitorului hărăzit scânteierii. Undele imaginarului împresoară Pământul şi tainele creaţiei sale desprind energii din energiile celor care ştiu să se prindă în jocul luminii. Cei luminaţi pătrund adevărul scrisului său, cei profani rămân, undeva, în cercul lor strâmt.  
  
Cutez să mă aplec peste înscrisuri dictate de geniul creaţiei, strâng mâinile la piept şi mulţumesc Cerului că ochii mei îmi mai dau posibilitatea să mă regăsesc într-o lume uitată de abjecţiile neiniţiaţilor lumii pseudointelectualilor. Pornesc, împreună cu alţi iubitori ai scrisului românesc, pe un drum mărăcinos şi întortocheat al iniţiaţilor lumii secolului XXI. Ne oprim, deseori, şi încercăm cu puterile noastre modeste să scoatem din întuneric alţi doritori de lumină pură, nu obscurişti, ci clarvăzători ai ideilor literaturii libere.  
  
Cineva m-a întrebat ce este literatura liberă? I-am răspuns încercând să o definesc cât mai succint: care transmite noul prin idei ce au luminat cândva întunericul evoluţiei noastre. Răspunsul a fost ca durerea unei răni deschise pe suferinţa dureroasă a unui popor lipsit vreme îndelungată de puterea de a respira singur.  
  
Azi, poeziile sunt scrise cu pricini, cu tânguiri ale lungilor suferinţe ale poetului lipsit de puterea de a se văita ... Poetul nu se vaită, nu geme, el se tânguieşte, emană lumină şi cine are lumină primeşte razele lui încălzindu-se cu sufletul la ele, simţind cum sângele îi umple corpul şi îl hrăneşte cu sănătate spirituală. Poeta Elena Armenescu ne spune cu nostalgie: Azi am fost din nou / La nucul de argint / Aşa cum sta, în plină lumină, / în mijlocul câmpiei, / acoperită de zăpadă / srălucitoare,orbitoare / singur / cu crengile proiectate pe cer ... Unde s-ar fi putut îndrepta acele crengi decât spre lumina cerească, de unde poetei i-au venit în minte să îmbrace într-o podoabă atât de strălucitoare nucul, pom sacru şi trăitor în mijlocul câmpiei, o libertate pe care numai poeta şi-o doreşte în taină. Mi-am lăsat gândurile într-o mare uitare de sine, se alătură idolatriei noastre Cezarina Adamescu, continuând: De pe ruinele lor, pămătufuri de fum alb se înalţă / la fel ca pe acoperişul lumii când un cardinal elector ... , nu voi continua cu versurile poetei, ci doar voi încerca să parafrazez, cu o deschidere voită a frumuseţii, care înnobilează versul cu dorinţa de a plăsmui tot ceea ce este mai pătrunzător. În sfârşit, Călin Derzelea ţine să ne amintească de sufletul nemuritor şi de geneză: Acasă e în nor, / străin e lutul meşterit / de mâna focului şi că poetul rămâne singur oriunde ar fi, pentru că numai în lumea lui el creează fără vibraţii, care să-i întrerupă legătura cu inspiraţia.  
  
După toate chinurile şi ispitele pământeşti, după ce cuvântul lui s-a înălţat spre adevărata lumină a Celui de Sus, poeţii mai au suflul de a anunţa sfârşitul: E drumul limpezit să vadă mântuirea, / El bate-n ziua sacră, s-a despărţit plângând. / Străbate timpul mitic, cu el e nemurirea, / Se uită-n urmă, plecă, şi-a terminat râzând sfârşitul genial, cum maiestuos descrie drumul spre nemurire Elisabeta Iosif, în poezia Cântec pentru Grigore Vieru sau să ne inundăm interiorul minţii cu nonconformismul lui Cristian Neagu, râzând de sfidătoarea figură a existenţei dure: Căci inima, peste cerebrala raţiune, / Descoperă tardiv superlative consistenţe.  
  
Câtă tărie poate să aibă un biet trecător făurit din lutul genezei şi dăruit lumii, spre nemurire, să poată încăpea în sufletul lui diferit de al tuturor acelora ce nu îl înţeleg. Câtă forţare a mimicii înţelepte a acceptării poetului faţă de grosolăniile încremenite în teluric a profanului râgâitor de jalnice bunătăţi culinare. Câtă persistenţă în puterea de a sta alături de infami şi câtă nostalgie după o linişte a foşnetului primăvăratec al frunzelor din codru. 
  
Lumină lină coboară peste el şi mângâie-i trupul obosit de acceptări. 
  
Viziunea poetului nu este clară pentru cel care nu înţelege existenţa ca mijloc de creaţie şi de iubire, nu întotdeauna de frumos sau de real, ci mai mult de increat. Poetul vede lumea prin versurile lui şi o aureolizează cântându-i imn şi slavă îi ridică întru nemurire, pentru că el va fi cel ce va dăinui în Univers ca o fantasmă siderală. El nu proslăveşte talentul ca procreare umană, ci ca pe un dar divin al unicităţii sale şi nu poate avea în grijă alt destin, pentru că acesta îi este indiferent. Poetul îşi spune că singurătatea îl deosebeşte de lumea profană, care îi ia în derâdere talentul deusian de profund versificator: Semeni au răscolit Cerul, / destrămând, în ştiinţificele lor concluzii, / constelaţii ... În lumea pe care şi-o doreşte sunt puţini dintre cei ce ştiu să-i ureze bun venit sau drum bun atunci când se detaşează de ei contemplând Universul ca studiu al viitorului său centru de creaţie: eu rămân geometric şi ce dacă / mă resemnez / în aceeaşi măsură suntem împreună simpli / cu anemonele noastre / pe o faleză sau pe un deal ...  
  
Nu putem spune că în existenţa sa poetul are tihnă, el este un malaxor în care fără oprire ideile se zbat în mintea lui să-i dea profitul fericirii creaţiei sale, pe care niciodată nu o vede perfectă. El este cel ce mântuieşte slova spre o nouă înălţare, o închină duhului, care îi este martor fluxului său de răbufniri, de neajunsuri ce le face faţă meditând. Meditaţia îi este singura formă de evadare din lumea ce îl înconjoară: îmi era frică dar nu reuşeam / să mă desprind din patul în care aşteptam / dimineaţa / şi în jurul căruia tiptil păşea o pisică de munte / în cu lori de alb şi gri ... Cele două culori sunt ale confuziei, ale incapacităţii poetului de a se şti când fiinţează teluric şi când sideral; în lumea lui, prin ceea ce creează, de fapt el este un produs al Universului, unic şi debusolat. Stabilitatea poetului nu este definită pentru că nici timpul lui nu este mărginit şi, ca atare, locul său existenţial este o lume pe care nimeni nu o poate întâlni, decât numai el: nu e raiul meu ăsta / de aceea nu judec pe nimeni îmi permit / să fiu trist / când dau pe gât alcoolul cu ambiţia oarbă / că înainte de comă voi ajunge / pe dealul cu soare / îmi aştept sfârşitul / momentul acela de scrum dar nu lipsit / de coeziune ... Poetul are un destin al viciului, un viciu elevat al coexistenţei cu lumea şi a curiozităţii acestuia de a trăi cu oameni viciaţi, de care profită încântându-i cu talentul lui înnăscut şi cu uşurinţa mestecării ideilor şi a rostirii acestora în măiestre cuvinte. El îi îndeamnă să bea alcoolul pentru că îi ştie efectele, să procreeze, pentru că din plăcerea acestora îşi completează dorinţa de a se desfăta şi a-şi uşura pofta desfrâului. El creează versuri şi desface taine, rupe inimi şi subjugă pentru sinea lui viciaţii: la naiba cu punga de medicamente / sexul meu funcţionează şi cu bonuri / de masă / sau pot să-ţi rad o metaforă / peste / urechi de să ... ca o Sură a Vacii / crede-mă / frumuseţea ta pute de la o poştă / a var şi tetraciclină / DANSEZI?  
  
Viaţa poetului nu este şi nu poate fi controlată de nimeni, este imprevizibil dar mult introvertit. Vorbeşte de toţi şi de toate, dar nimic despre el. Ochiul lui e ochiul minţii, care răscoleşte nevăzutul: dezordinea obiectelor din privirile tale / îmi poate stârni Furia / îmi poate aţâţa Frica / însă, vai, nu Mirarea! . Oare de care dezordine vorbeşte ascuţişul slovelor sale lansate ca nişte lame subţiri şi tăioase de cuţit? Este viaţa pe care el ţi-o vede în lumina ochilor, şi patimile, şi urile tale, şi tot neadevărul pe care îl ascunzi sub valtrapurile vieţii materiale dar, furia şi frica lui nu sunt decât semne, pentru că mirarea de mult l-a întărit în lumea aceasta în care a trăit atât de agitat şi neînţeles. Idealul lui este iniţierea şi detaşarea completă de partea materială, el creează, nu cred că pentru tine, ci pentru eternitate, pentru că cei din lumea prezentă lui este o adunătură amorfă, citită la feştanii şi la pierdere de timp. Timpul pentru poet este sacru, el îi acordă, atât cât există teluric, o importanţă deosebită: Că timpul trece şi aspreşte / Cel must ce curge-n ceas şerpeşte / Şi-urcuşul întru vânătoare / Se face pe-un covor de floare / Vremelnic ceas, de neuitare / Iubire tu, cu blânde fiare ... El nu iubeşte ca un pământean iar femeia în el este un simbol, o inspiraţie şi o dorinţă a liniştirii instinctelor. Muza este iubirea lui supremă, cea care îl inspiră şi îl face nemuritor, este dătătoarea lui de fericire şi de împlinire pe toate planurile sale existenţiale. E mult sau puţin, nu ştie nici chiar el dacă veritabilitatea sănătăţii sale emană luciditate sau obscurantismul defavorabil îi macină fiinţa însă nu şi egoul, care se fortifică prin iniţiere: E viaţa labirint care nu are / Nici uşi şi nici ferestre şi nici chei. / În fiecare colţ e o-ntrebare / Ce-aşteptă-o cât de mică dezlegare.  
  
Scriitorii valoroşi sunt unici, stilul lor particularizează prin trăiri şi mesaje, elevaţi şi iniţiaţi, departe de a fi calea de acces a cuiva, care nu cunoaşte codul înaintării spre lumină.  
  
Când am început acest eseu, cu o îndrăzneală voită, mi-am spus că nu voi cita nimic din tot ceea ce au spus despre poeţi criticii timpului, erudiţia lor am cochetat-o şi am lansat-o în Univers odată cu dorinţa mea de a vorbi, în general, despre scriitor, şi în particular, despre făuritorul de stihuri, de mângâietorul nocturn al formelor măiestre ale literaturii în versuri.  
  
Aş putea face o comparaţie între poetul-om şi omul-poet. Sunt două structuri cu totul diferite chiar dacă au în comun esenţa luminii eterne poet, un concept ce a terorizat şi mai terorizează lumea criticilor de literatură versificată. Poetul-om este încă din pântece plămădit făuritor etern de ideal, de erudiţie profundă dar şi de vaiete şi neîmpliniri sentimentale. El este unic prin gândire, prin mod şi detaşare de profani. Omul-poet se naşte ca oricare, adună sentimente şi le aşterne în unde, le vântură dar mişcările lor rămân nesesizate de cei din lumea luminată. Cutreieră şi cer, li se dă şi trăiesc pe măsura dorinţei de îndestulare. Poezia lor nu spune nimic decât sughiţă sau rumegă ca unele necuvântătoare.  
  
 
  
Referinţă Bibliografică:
METANOIA FORMELOR LITERATURII ŞI A OMULUI NOU / Ştefan Lucian Mureşanu : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 504, Anul II, 18 mai 2012, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2012 Ştefan Lucian Mureşanu : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Ştefan Lucian Mureşanu
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!