Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

RECOMANDĂ PAGINA

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Orizont > Ganduri > Mobil |   


Autor: Octavian Lupu         Publicat în: Ediţia nr. 631 din 22 septembrie 2012        Toate Articolele Autorului

CĂLĂTORIND SPRE ÎNTÂLNIREA ECHINOCŢIULUI DE TOAMNĂ
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
Este o dimineaţa ploioasă de octombrie cu o zi înainte de echinocţiul de toamnă şi mă aflu într-un tren care mă poartă alene către Sibiu, spre locul în care mă voi întâlni cu foştii colegi din Academia Tehnică Militară la aniversarea a douăzeci de ani de la absolvire. De fapt, nu am terminat facultatea în cadrul acestei unităţi militare de învăţământ, fiindcă în cursul anului trei, mai precis în primăvara lui 1990, m-am transferat la Universitatea Politehnică Bucureşti pe care am absolvit-o doi ani mai târziu. Împrejurările în care am luat acea decizie de mutare au fost dintre cele mai tulburi, aşa cum se prezintă şi natura la care privesc prin fereastra stropită de ploaie a compartimentului în care mă aflu acum, când scriu aceste rânduri. Să nu credeţi cumva că duc după mine un laptop, oriunde merg. Nicidecum, ci doar tastez rar la telefonul mobil, în ritmul liniştit al gândurilor ce îmi vin în minte evocând amintiri păstrate în adâncul memoriei din acele timpuri negre şi lipsite de speranţă ale comunismului.  
 
Pe colegii din Academie i-am cunoscut la începutul unui stagiu militar cu termen redus, adică vreo nouă luni, într-o cazarmă dispusă pe Şoseaua Olteniţei în dreptul indicatorului de ieşire din Bucureşti. Aceasta a fost perioada cea mai întunecată din viaţa mea, fiindcă am fost nevoit să îndur restricţiile absurde privind normele de hrană, de îmbrăcăminte şi de cazare impuse de regim, în încercarea de strivire a demnităţii umane a românilor şi de demoralizare prin foame, frig şi represiune a celor care ar fi îndrăznit să aibă speranţa schimbării prin căderea celor care distrugeau sistematic identitatea "marii mase de supuşi". Însă, acesta a fost şi timpul unei profunde metamorfoze interioare în urma căreia priorităţile vieţii aveau să îmi fie schimbate radical.  
 
Răsfoind printre amintiri, rememorez cu o ironie amară iarna teribilă dintre anii 1986 - 1987, când mă aflam în respectiva unitate militară anterior menţionată, temperatura exterioară ajungând frecvent la minus douăzeci de grade. Interiorul clădirii în care se afla batalionul din care făceam parte nefiind bine încălzit devenea un fel de frigider imens în care te apuca tremuratul de îndată ce intrai. Ca să vă imaginaţi cât de frig putea să fie, voi aminti faptul că pentru o perioadă de două luni de zile apa a îngheţat pe conductele interioare ale clădirii, astfel încât pentru cei cinci sute de oameni din batalion mai rămăseseră doar patru robinete de la parter unde apa mai continua să curgă cu o presiune redusă pentru spălare şi curăţenie. În astfel de condiţii era normal ca igiena să fie precară, iar disconfortul maxim. Colegii care locuiau în Bucureşti aveau şansa de a mai pleca în scurte învoiri pentru a-şi curăţa îmbrăcămintea sau să se spele, dar pentru cei din provincie, iar eu făceam parte dintre aceştia, situaţia devenea de nesuportat.  
 
Îmi aduc, de asemenea, aminte de marşuri nesfârşite, inclusiv pe timp de noapte, la capătul cărora mă aruncam murdar şi epuizat pe o saltea tare ca scândura, de tragerile cu arma din poligon la care am fost silit să particip chiar dacă timp de mai multe săptămâni am avut o febră de aproape patruzeci de grade în urma unei infecţii a căilor respiratorii şi a frigului, momente când la modul propriu am crezut că nu voi mai trăi. Nu pot uita nici istovitoarele gărzi cu schimb la trei ore desfăşurate în perioada iernii, când de multe ori gândul sinuciderii mi-a surâs ca o alternativă mai plăcută decât un prezent pe care nu eram în stare să îl mai suport.  
 
Dar poate cel mai trist a fost simţământul straniu al însingurării şi efortul continuu de a ascunde ceea ce gândeşti, de a-ţi tăinui revolta şi ura împotriva "iluştrilor conducători", precum şi a acelor cadre militare, având un comportament brutal şi lipsit de milă, puse drept comandanţi peste nişte tineri aflaţi la sfârşit de adolescenţă şi început de maturitate. Acest ultim aspect mi s-a părut cel mai greu de justificat, chiar de neiertat, iar simţământul nedreptăţii avea să mă conducă la o revoltă interioară şi la o ură de nestins împotriva comunismului, a comandantului suprem şi a acelui gen de armată destinată mai degrabă exterminării decât pregătirii militare autentice.  
 
De ce oare nu pot să uit acele impresii? De ce nu pot să le şterg cu buretele ca şi cum nu ar fi fost? De ce pot reda cu atâta precizie aceste lucruri dureroase, ce m-au lovit puternic în forul interior? Nu am un răspuns clar, însă ştiu cu siguranţă că mi-am propus să exprim toate acestea lucruri tocmai pentru a nu se mai repeta vreodată.  
 
Este un lucru barbar şi criminal să atentezi asupra integrităţii fiinţei umane prin fapte şi gesturi menite să îi deformeze conştiinţa interioară, să îi scadă simţământul valorii personale şi să îi distrugă nobilele idealuri pe care în mod normal fiecare dintre noi ar trebui să le aibă. Generaţiile care au fost supuse tratamentului de "zombificare" s-au dovedit ulterior a fi lipsite de acea vitalitate necesară pentru refacerea României după schimbarea de regim din 1990. În plus, deformările de comportament produse în acea perioadă, precum şi precaritatea sistemului educaţional comunist au împins pe tinerii din decada anilor '80 spre o inerţie şi un pasivism fatal, ce au permis continuarea dramei naţionale prin postcomunism. Lipsa de solidaritate atent inoculată de către fostul regim a produs roade nefaste, dispărând cu totul simţământul apartenenţei la comunitate, accentuând egoismul şi individualismul, precum şi turnătoria celui de lângă tine atunci când ar fi îndrăznit să gândească altfel decât normele trasate "de sus".  
 
Referitor la acest ultim aspect, plecarea mea din Academia Tehnică Militară a fost rezultatul firesc şi logic al "turnării" de către persoane binevoitoare a faptului că deşi eram student al unei facultăţi militare, totuşi, în fiecare zi de duminică mergeam la slujbele oficiate de către regretatul părinte Galeriu la biserica Sfântul Silvestru din Bucureşti. În plus, lucru relativ uşor de demonstrat prin percheziţie, s-a dovedit faptul că purtam mereu asupra mea un articol religios, de regulă un Nou Testament redus ca dimensiuni sau o carte de rugăciuni.  
 
Dar pentru a fi mai precis, în vara anului 1988 în urma unui control de "rutină" înscenat de o patrulă a garnizoanei Bucureşti, a fost identificat un student al Academiei Tehnice Militare având asupra sa un Nou Testament. După cercetările amănunţite ce au urmat s-a stabilit că respectiva persoană prezenta carenţe grave din punct de vedere ideologic prin faptul că nu şi-a însuşit concepţia materialistă despre lume şi viaţă, fiind profund religioasă şi având credinţă în Dumnezeu. Prin urmare, măsurile de "represiune" au fost luate imediat, respectivul student fiind înlocuit din funcţia de şef de grupă pe care o deţinea, iar notele acordate la examen neavând voie să depăşească cinci sau şase indiferent cât de bine s-ar fi prezentat, cu perspectiva imediată a exmatriculării pentru indisciplină şi cu interdicţia de a mai urma o altă formă de învăţământ superior.  
 
Din fericire, tonul a fost ulterior înmuiat, dar presiunea a fost mare pentru a mă determina să cedez nervos şi să fiu catalogat drept necorespunzător cu scopul de a nu fi acuzaţi ulterior cei care au dispus aceste măsuri.  
 
De ce îmi aduc aminte de toate aceste lucruri? De ce nu le pot "îngropa" pentru totdeauna? Care este acea cauză ascunsă ce le ridică la suprafaţă? Nu aş putea spune. Însă când privesc vremea mohorâtă de afară şi ploaia dezlănţuită deasupra dealurilor din Breaza, locul unde am urmat cursurile liceului militar, îmi dau seama că într-un fel sau altul toate aceste realităţi m-au determinat să mă îndrept către explorarea adâncimii condiţiei umane, spre investigarea fundamentelor parţial tenebroase şi parţial luminoase ale adâncului sufletului omenesc în încercarea disperată de a găsi o explicaţie şi de a afla un răspuns valabil la întrebările fundamentale ale vieţii.  
 
În ciuda multiplelor resentimente pe care le-am adunat, totuşi, am căutat să elimin sentimentul de ură inspirat de acele vremuri dureroase şi să explorez cât mai obiectiv criza de identitate din spaţiul românesc ce durează de peste şaptezeci de ani. Cumva am înţeles că orice dramă individuală nu reprezintă altceva decât o mică parte a unui scenariu întunecat extins la scara întregii colectivităţi. De aceea, extrapolând acest principiu, am înţeles că toate aceste experienţe au reprezentat o provocare pentru a adânci drumul cunoaşterii de sine, precum şi a realităţii din care fac parte.  
 
Însă timpul merge mai departe, aşa cum şi trenul în care mă aflu se strecoară în continuare printre munţi. Chiar acum disting Caraimanul cu acea cruce imensă, ce aduce mereu aminte de jertfa de sânge a armatei române în timpul Primului Război Mondial. În spatele acestui pisc semeţ se intuieşte profilul vârfului Omul, un loc sacru pentru mine, fiindcă într-o noapte de toamnă din 1987 când am urcat pe acest masiv, am luat decizia de a crede până la capăt în Dumnezeu şi de a-mi păstra vie flacăra speranţa în mijlocul păgânismului ateu ce continua să îşi arunce umbra întunecată peste ţară.  
 
Uneori mă întreb dacă toate aceste gânduri vor impresiona pe cineva? Dacă împărtăşirea acestor trăiri va stârni un oarecare interes legat de înţelegerea unui timp pe care suntem obligaţi să îl descifrăm pentru a ne elibera definitiv de el? De fapt, intuiesc o anumită nevoie de a conştientiza până la capăt experienţa vieţii cu bunele şi relele ei, şi tocmai de aceea, întâlnirea de douăzeci de ani cu acei colegi care au fost martori la lupta mea spirituală cu întunericul acelor vremuri, m-a determinat să scriu aceste rânduri şi să le ofer publicului cititor.  
 
Nu peste mult timp voi ajunge la Braşov, locul în care m-am născut şi în care mi-am petrecut copilăria. Va urma Codlea şi Făgăraş, două binecunoscute localităţi din judeţul Braşov, iar după aceea Ucea, Avrig şi Tălmaciu cu destinaţia finală a călătoriei de astăzi şi anume: Sibiu. Am plecat rememorând episoade dureroase din trecut, dar acum disting un sens mai larg, un cadru mult mai bogat ce îmi permite să zâmbesc cu condescendenţă tânărului de douăzeci de ani, care credea, conform cu elanul vârstei, că lumea poate fi schimbată şi că lumina poate să străpungă oricând întunericul. Să mă îndoiesc de acest lucru în clipa de faţă? Nu aş putea răspunde cu precizie, însă totuşi constat că deopotrivă cu rememorarea acelor timpuri, din adâncurile fiinţei revin la suprafaţă cu putere şi acele nobile idealuri având o aceeaşi prospeţime plină de farmec. Da, cred că România poate să renască, că teama şi pasivitatea pot fi depăşite, că un viitor frumos se află ca o posibilitate realizabilă înaintea noastră şi că depinde doar de noi ca toate aceste lucruri să prindă contur. Echinocţiul de toamnă ar putea reprezenta, prin urmare, ocazia nesperată a unui nou început.  
 
Octavian Lupu  
Sibiu  
20.09.2012  
 
 
Referinţă Bibliografică:
CĂLĂTORIND SPRE ÎNTÂLNIREA ECHINOCŢIULUI DE TOAMNĂ / Octavian Lupu : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 631, Anul II, 22 septembrie 2012, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2012 Octavian Lupu : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Octavian Lupu
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!