Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Literatura > Recenzii > Mobil |   



MEMORIILE COLONELULUI COSTACHI HANGANU, ÎN “COLECŢIA MEMORIALISTICĂ XXI”, PITEŞTI, 2012
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!

 

 

 

S-a întâmplat să fiu la Biblioteca Comunală din Mirosloveşti când dl. col.(r) Costachi Hanganu din Piteşti dona acestei instituţii rurale cartea sa de memorii “Povestea vieţii mele”, cu subtitlul “Memoriile unui colonel”.  

 

Desigur, se iveşte necesitatea motivării de ce trebuia să intre cartea dlui colonel, cu dedicaţie şi autograful autorului, în patrimoniul mirosloveştean. Deşi s-a născut în vecinătatea Războienilor (locul în care s-a scris cu sânge jertfelnic o pagină din Istoria Moldovei), unde îşi avea gospodăria tatăl său, autorul cărţii pune preţ serios pe faptul că mama sa e originară din satului Verşeni, azi în comuna Mirosloveşti, judeţul Iaşi. Dl colonel cunoaşte bine meleagurile natale ale mamei şi vine des în aceste locuri în care chiar ar dori să se stabilească, spre a dărui linişte şi împăcare anilor senectuţii.  

 

Colonelul Costachi Hanganu s-a născut în anul 1929, în satul Ţibucanii de Sus din judeţul Neamţ, viaţa sa din etapa timpurie suportând împrejurări care-i pun în evidenţă dramatismul copilăriei. În timpul Războiul pentru Reîntregire (1916-1918), cea care avea să-i devină mamă, Elisabeta Hanganu (şi care avea să-i dea fiului, substituind rolul tatălui, şi numele) îşi aducea obolul său voluntar, ca infirmieră, la împlinirea marelui ideal al românilor. Trecuse multişor de vârsta măritişului şi sărăcia de acasă şi-a găsit leac în bucuria de a obloji rănile semenilor săi, cei meniţi să poarte războaiele. Atunci, tocmai în vâltoarea luptelor de la Mărăşeşti, l-a întâlnit, cu bucuria vecinătăţii, pe soldatul Ioan Musteaţă din Ţibucani, sat aflat simetric faţă de Verşeni, pe celălalt mal al Moldovei.  

 

Oşteanul din Ţibucani, om împlinit, aflat în preajma vârstei de patruzeci de ani, avea acasă nevastă şi şapte copii. Dar adesea “un necaz (războiul) nu vine niciodată singur”, arhivează înţelepciunea populară. Ioan Musteaţă a rămas văduv şi, în nevoia lui de a găsi mamă copiilor orfani, a îndrăznit să o ceară de nevastă pe infirmiera de la Mărăşeşti. Elisabeta a catadicsit să se pricopsească cu şapte copii dintr-un foc. Până la urmă însă a acceptat o convieţuire “consensuală” (cum se spune acum), adică fără acte, în urma căreia s-a născut cel ce avea să-şi scrie, după opt decenii, “cartea vieţii” sale.  

 

Citindu-i cartea colonelului, am aflat că etapa copilăriei sale, deşi una cu destule vitregii, a facut să încolţească în puiul de om cu mamă din Verşeni germenele individului puternic, cu vajnice şi sănătoase rădăcini rurale, într-un fel (păstrând proporţia), căpătând, pe filiaţie maternă, energia aceea care l-a fortificat şi pe marele prozator Mihail Sadoveanu. Desigur, matricea în coordonatele căreia s-a dezvoltat viitorul bărbat întrunea, moralmente, şi pe linie paternă aceiaşi parametri puternici. Autorul precizează, în legătură cu ţăranul ţibucănean care i-a fost tată, că, exceptând ezitările începutulu, în cei nouă ani cât a avut grijă de fiul său, i-a fost un bun exemplu de părinte.  

 

Reluând firul vieţii sale de la începuturi, aflăm că mama sa nu a rezistat experienţei de mamă vitregă copiilor lui Ioan Musteaţă şi a decis să facă un pas hazardat. S-a întors la Verşeni, să-şi crească feciorul acolo, în sărăcia moştenită de la ai săi. I-a fost însă peste puteri această încerare şi a decis, în extremis, să-i lase copilul, cu sila, tatălui şi să plece la oraş ca să-şi facă un rost. Au trecut nouă ani chinuiţi de durerea despărţirii de fiu, până ce mama, cu înţelegere din partea tatălui copilului, şi-a luat fiul în grija proprie, convertindu-i frageda vieţuire rustică în una specifică zonei de mahala a oraşului. Băiatului i se imprimase însă în fiinţa sa modul rudimentar de viaţă din gospodaria tatalui său, ceea ce-i asigurase o oarecare rezistenţă, nu atât fizică cât mai ales sufletească. De aceea, romaşcanul care devenise, cu gazdă la o familie înstărită pe care mamă-sa o slujea, vene adesea pe jos la Ţibucani, parcurgând cei cincizeci de kilometri, plecând dimineaţa din Roman şi ajungând tocmai seara la ograda copilăriei. Trecea Moldova prin vad şi îşi uimea tatăl şi surorile când se trezeau cu el în ogradă.  

 

La Roman, copilul femeii din Verşenii Ursăcheştilor (bunicii de pe mamă ai marelui prozator) şi al ţăranului din Ţibucani a început să muncească de timpuriu. Făcea treburi specifice mediului din care venea la un neamţ bogat, cu moşie. Deşi era doar un ţânc de 10-11 ani, săpa sfecla pentru fabrica de zahăr din oraş, avea în grijă atelajul cu un armăsar nărăvaş al latifundiarului şi strunea taurii fermei cu pricepere de ţăran sadea.  

 

Desigur, “târgul” (cum era etichetat Romanul acelei epoci) şi-a pus şi el amprenta pe structura umană, în formare, a viitorului adult. Aici a cunoscut specificul convieţuirii cu alogenii (evrei, nemţi, polonezi), cu grupurile socio-culturale etrerogene, fiind martor timpuriu la experienţe precoce, nespecifice moralei satului. Un ţăran din Ţibucani îl şi avertizase la plecarea din sat că la oraş “sunt multe răutăţi”. Şi confirmarea faptică a acestei preîntâmpinări e inserată de autor fără rezerve: băiatul de ţăran a fost ispitit să se joace “de-a mama şi tata” cu copila emancipată a boierului la care era angajată mama-sa, a fost apoi obligat să se edifice, la un nivel superior, asupra acestui gen de relaţie, redus la instinct, având drept cuplu voluntar doi adolescenţi evrei, desigur, subiecţi cu experienţă etc. Ori, altadată, să asiste accidental la o scenă de adulter în care protagonistul era neamţul la care lucra, faptă săvârşita în apa legendarul râu care a dat nume ţării lui Dragoş şi Bogdan. Capitolul cărţii legat de şederea autorului la Roman e un autentic tablou al târgului, o frescă socială realizată cu dibăcie de fin observator – şi de bun comunicator, căci dl. colonel a ţinut să-mi sublinieze că nu se revendică de la branşa scriitoricească.  

 

Într-o vreme, copilul Costică se lăsă atras ca un magnet de Fiat-ul unui polonez din vecinatatea gazdei sale de lângă gară. Vecinul bogat îl lua uneori cu maşina până la şcoala unde urma (în restanţă) clasa a IV-a, ultima clasă obligatorie. Germenele acestei pasiuni pentru maşini i se dezvoltă când devine (la 12 ani) vânzător la o firmă de piese auto. Atunci a pornit, clandestin, pentru prima dată o maşină . Bineînţeles că maşina, sub conducerea sa, în loc să avanseze, s-a îndărătnicit să meargă înapoi. Printr-o minune a reuşit să evite coliziunea cu obstacolele din cale. Şi mare i-a fost mirarea şoferului de drept, văzând că maşina e staţionată în alt loc decât cel în care credea el că a lăsat-o. Şi fiindcă toate încercările sale de a intra la liceu au fost zadarnice, mamă-sa l-a angajat ca ajutor de şofer la (nici mai mult, nici mai puţin) Prefectură, prin intermediul directorului spitalului la care mama şoferului minor era infirmieră. De la întreţinerea exterioară a maşinilor, în faza de început, a trecut încet-încet la descifrarea tainelor şoferiei propriu-zise şi a mecanicii. În schimbul osârdiei sale la întreţinerea automobilelor de lux ale comandantului Diviziei a 7-a Infanterie, aflate în garajele Prefecturii, ucenicul de şofer căpăta avizul tacit al şoferilor de drept să facă câte un tur în împrejurimile locaţiei administrative. Odată l-a prins generalul conducându-i Ford-ul. Cu greu s-a lăsat generalul convins de subalternii săi că băiatul chiar se pricepe.  

 

La propunerea generalului, băiatul de treisprezece ani devine copil de trupă al diviziei amintite, “misiunea” lui de militar precoce fiind, evident, legată de întreţinerea maşinilor de luptă şi a automobilelor aferente. În 1943, a condus singur la tren o tanchetă “Malaxa”, îmbarcând-o în vagon pentru a ajunge pe linia întâi a frontului. Bineînţeles, mai întâi rupând cu ea bariera de la trecerea de nivel. Atât de mult se legase de maşinile acestea încât era gata să plece pe front cu ele. De aici încolo, se poate spune, a început drumul său de viaţă pe picioare sigure, fiindcă milităria căleşte. Cu atât mai mult cu cât puştiul în uniformă militară a putut fi şi martorul războiului, aflându-se în zona proximă a acestuia, în 1944, când a fost mereu printre răniţii aduşi la unitate, spre îngrijire. Ba chiar a dat o mână de ajutor chirurgilor care amputau membrele sfârtecate de schije ale combatanţilor.  

 

În lumea aceasta dezorientată a razboiului, bărbaţii şi femeile din preajma sa îşi trăiau relaţiile amoroase într-o lăcomie care l-a impulsionat şi pe Costică să-i imite, primind dispensă de vârstă de la partenerele de ocazie. Evident, cu unele consecinţe (post-factum) dramatice pentru cel care mai târziu a aspirat la privilegiul de a deveni părinte.  

 

După război, deşi pubertinul Costică Hanganu a sărit peste etape importante ale ciclurilor de şcolarizare (recuperate, în parte), calităţile sale de autodidact şi împrejurările propice l-au ajutat să ajungă subofiţer la o unitate de tancuri. Apoi, urmează (făra a avea liceul în formula canonică) şcoala de ofiţeri. E demn de reţinut aici incidentul său de la examenul de admitere la Şcoala de ofiţeri. Asta se întâmpla când reprezentanţii Rusiei Sovietice instalau în ţară prototipul regimului consacrat de bolşevicii lui Lenin şi reformat de tătucul Stalin. În comisia de examinare era şi un reprezentant al armatei eliberatoare, iar candidatului la aspiraţia de ofiţer îi căzuse, la examenul de Geografie, subiectul “Hotarele Republicii Populare Române”. Din reflexul creat în cei douăzeci şi doi de ani de la reîntregirea Ţării, examinatul denumeşte cu aplomb hotarele României Mari, abia schimbate de negociatorii de la Ialta. Limbajul nonverbal al examinatorilor revărsa săgeţi de foc aspura candidatului confuz, spre a atenua repede ofensa adusă ofiţerului sovietic din comisie.  

 

După absolvirea şcolii de ofiţeri, fostul copil de trupă devine ofiţer la o unitate de tancuri, care-i asigura şi continuitatea în ce priveşte vechea pasiune: motoarele. Tânărul locotenent e mereu motivat, în ambiţiile sale personale, de gândul că trebuia să-şi răzbune condiţia socială din care provenea. Cartea sa poartă această amprentă pe tot parcursul evocării. Din punct de vedere profesional şi social, protagonistul este pe deplin mulţumit de viaţa sa, ba chiar o consideră un premiu oferit de destin, urmare a tenacităţii sale, născută în perioda critică a copilăriei. E de remarcat că ofiţerul specializat în tancuri atinge performanţe care-l propulsează în sfera învăţământului militar. Ajunge lector, mai întâi la Şcoala de subofiţeri, apoi la Şcoala de ofiţeri de tancuri din Piteşti. În paralel, avansează ierarhic în grad, până la cel de colonel.  

 

Dar descrierea evoluţiei apoteotice a eroului cărţii în plan social, deşi condiţiile preliminare îi erau nefavorabile, este umbrită de experienţele particulare, cele care ar fi trebuit să întregească personalitatea individului uman, anume viaţa de familie. Dl colonel dă însa vieţii sale personale o tentă de frustrare care atenuiază luminozitatea rezultată din succesele sale profesionale.  

 

Dupa ce trece prin experienţe premergătoare întemeierii familiei, care se reduceau adesea la cele oferite de timpuriu drept model de către lumea târgului Roman, întâlneşte persoana potrivită idealului său, legat de ceea ce trebuia să fie o familie, comparativ cu experienţa dramatică a părinţilor săi. Dar eroul cărţii recunoaşte că n-a pus bine în echilibru balanţa, atunci când a măsurat sentimentele şi caracterele ambilor subiecţi ai unui asemenea parteneriat intim, scontat să dureze o viaţă de om. Poate că şi în asemenea condiţii o reconfigurare a raporturilor matrimoniale ar fi putut avea succes dacă tinerii familişti n-ar fi fost loviţi şi în condiţia esenţiala care justifică familia, anume naşterea copiilor. În această privinţă autorul îşi asumă fără rezerve cauza.  

 

Desigur, cititorul poate fi frapat de o neaşteptată dezinhibare a autorului, în ce priveşte viaţa personală, ceea ce nu îi este caracteristică literaturii memorialistice, ci literaturii artistice . Autorul a conştientizat asta şi motivează că el şi-a sacrificat confortul ce ar fi rezultat din autoprotejarea vieţii intime, într-un scop civic. Anume, el a vrut ca viaţa sa privată să fie un caz de analiză pentru cititorul tânăr, cu privire la motivele unor consecinţe ce se pot răsfrânge pozitiv sau negativ asupra celor două paliere ale vieţii: latura socio-profesională şi cea strict personală. Aici autorul îşi desconspiră formaţia sa pedagogică, uneori didacticistă, de tip cazon, cu specificul carenţelor sistemului, căci metoda sa de convingere se rezumă adesea la doua palme zdravene peste faţa celui care trebuia convins sau corijat.  

 

Cartea de memorii a dlui colonel Hanganu are şi valenţe monografice, căci ea conţine şi mărturii importante legate de geografia şi caracteristicile istorice ale locurilor peregrinării sale prin viaţă, din epoca al cărei martor a fost. Dl colonel ştia că există la Mirosloveşti o Monografie a locurilor legate (parţial) de copilăria sa şi a ţinut să vină, prin intermediul cărţii sale, în completarea a ceea ce deja era inserat în lucrarea editoriala a dascălilor mirosloveşteni. Totodată, prin descrierea vieţii militare, din interior, într-o epocă devenită istorie, dar şi prin poziţia sa lipsită de ipocrizie asupra epocii pe care a trăit-o activ, în oglindă cu cea pe care a scrutat-o ca martor pasiv, anume tranziţia (perpetua tranziţie!) la capitalismul postdecembrist, avem în cartea de memorii a colonelului de tancuri de la Piteşti, putem spune, un document originar şi, simultan, original. Primul atribut e legat de faptul că avem în autor o sursă autentică (de la origine), el însuşi fiind trăitorul experienţei arhivate în cartea sa. Iar originalitatea cărţii sale corespunde faptului că redarea faptelor poartă amprenta subiectivă a celui care ne înfăţişează propria-i viaţă şi contextul ei de manifestare. În judecăţile sale personale asupra epocilor pe care le-a trăit e autentic, în sensul că nu mimează morga academică a “analistului politic”, ori “economic” care ne “edifică” seară de seară, pe canalele tv., fie asupra beneficiilor democraţiei, respectiv ale capitalismului occidental, fie asupta “monstruoasei” epoci comuniste.  

 

În fine, cel care realizează această sumară cronică de carte îi asigură pe potenţialii cititori ai volumului memorialistic semnat de dl. col. Costache Hanganu că pot avea parte de o lectură deosebit de plăcută, datorată unui stil concis, simplu, fermecător de sincer şi, mai ales, fiindcă cititorul atent are prilejul să reflecteze, prin exemplul de viaţă al autorului, la diversitatea destinelor umane, la ineditul unor detalii ale vieţii individuale ce ridică atâtea întrebări şi mirări lapidarului trecător prin lume.  

Gheorghe Pârlea  

Mirosloveşti, octombrie, 2012  

Referinţă Bibliografică:
MEMORIILE COLONELULUI COSTACHI HANGANU, ÎN “COLECŢIA MEMORIALISTICĂ XXI”, PITEŞTI, 2012 / Gheorghe Pârlea : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 670, Anul II, 31 octombrie 2012, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2012 Gheorghe Pârlea : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Gheorghe Pârlea
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!