Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Literatura > Naratiune > Mobil |   



Memorie şi uitare - Neputinţa I
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!

1  

 

Marea îşi izbea cu furie valurile de stâncile falezei, unde se spărgeau în stropi mici, ca mai apoi să se reîntoarcă în vâltoarea undelor ei albastre în care Soarele îşi scălda razele făcând stropii să strălucească în mii de culori. Undeva în depărtare se auzi sirena unui vapor ce îşi făcea cunoscută intenţia de a intra în port. Vântul sufla rece cu un vâjâit înfiorător.
Marea, acea Mare veşnic aceiaşi şi totuşi atât de schimbătoare se întindea ca un covor creţ la picioarele tinerei Andreea Neagu ce părea să fie absentă la toate aceste detalii. Oare ce priveşte? Marea? Poate, viitorul? Sau, poate, amintirile? De fapt omul începe, prin a fi un sistem anarhic de speranţe şi sfârşeşte prin a fi un sistem organizat de amintiri.
La om, singura fiinţă capabilă să evoce trecutul ca atare, memoria apare nu atât ca o facultate, cât ca o arhitectură complexă de funcţii, care nu apar disociate decât în anumite cazuri patologice. Astfel, Jean Delay, în „Disoluţiile memoriei”, distinge trei tipuri de memorie. Memoria senzorio-motorie, pur mecanică, este guvernată numai de legea obişnuinţei (ea este cea care comandă conduita noastră corporală). Memoria „autistică” (proprie mie însumi) asigură conservarea intimă şi restituirea spontană a amintirilor noastre în mod afectiv şi după o logică a inconştientului. Numai al treilea tip de memorie, „memoria socială” reconstituie amintirile noastre în modul logic şi raţional cerut de socializarea gândirii. Memoria desăvârşită, care este uniunea ierarhizată a celor trei funcţii, cuprinde, potrivit aceluiaş autor, relaţia cu celălalt ca interlocutor, real sau fictiv, al gândurilor noastre.
Memoria, în calitatea ei de capacitate de a convoca trecutul şi de a ne face să ne plimbăm liberi prin el, este o conduită semnificativă şi selectivă care angajează responsabilitatea socială a subiectului. Amintirile noastre nu sunt stocate precum obiecte materiale într-un cufăr sau un sertar; ele sunt fixate, organizate şi datate în funcţie de cadrele familiale sau sociale în care nu putem decât să ne înscriem. Amintirea este gândire, iar redarea sa, fidelă sau fantezistă, este opera funcţiei imaginative.
Reconstituirea conştientă, mai mult sau mai puţin voluntară, a unui trecut definitiv absent, constituie un efort al memoriei. Această activitate absolut selectivă implică îndepărtarea permanentă a ceea ce este neînsemnat sau inutil: uitarea este o funcţie pozitivă şi un aspect esenţial al memoriei, şi nu o limită sau o slăbiciune, aşa cum s-ar putea crede.
Dar Andreea nu putea uita chiar dacă şi-ar fi dorit să uite, răul ce-l întâmpinase în ultimul timp. Îşi amintea perfect toate slăbiciunile în care căzuse. Slăbiciuni pe care numai dragostea te putea face să nu le descoperi. Fusese atunci ca şi cum ar fi trăit într-o lume închisă ermetic, arătându-l întotdeauna pe Mihai alături.
Amintiri dureroase i se scurgeau ca valurile Mării ce se retrăgeu de pe faleză parcă sărind din stâncă-n stâncă. Stătea pe mal şi privea în unda limpede încercând să le desluşească imaginea ca-n luciul unei oglinzi. Unele fugeau, tulburate, destrămându-se în spuma câte unui val. Se străduia să le adune împreunându-le ca cioburile unui pahar, dar totul era zadarnic, de neîmplinit; altele, statornice, ce îi chema ochiul către ele o făcea să trăiască aevea clipe de mult trecute, unele frumoase, pline de bucurii, de nostalgie şi încântare, altele, dimpotrivă încărcate de suferinţă şi durere, iar acestea din urmă erau cele mai multe şi mai statornice.
Avuse atunci acel moment de slăbiciune din cauza căruia pierduse totul. Fusese sclava iubirii desăvârşite, şi ajunse un cadavru viu ce se lupta cu viaţa şi cu moartea. Dorea să trăiască. Dorea să ofere un viitor copilului ei. “Cât mi-am dorit iubire şi cât de mult o dispreţuiesc acum! Nu pe iubitul meu îl urăsc, ci sentimentul de a iubi, căci acesta este cel ce m-a distrus. Oh, Doamne!”



2



Visase o iubire sinceră şi veşnică. Una dintre acele iubiri care îi face pe oameni să vibreze; una dintre acele iubiri care îi leagă pe îndrăgostiţi pe vecie, ajungându-se chiar la suicid, dacă ar fi fost nevoie.
Pescăruşii care se lăsau cu repeziciune în apa Mării pentru a-şi lua prada şi la fel de repede se îndepărtau ţipând, o făcură pe tânără să privească înspre ei şi atunci, văzu în aceştia pe cei ce, la fel ca şi ei, muşcaseră fără milă din inima ei, ca după o vreme să se îndepărteze pentru a-şi savura plăcerea de a o vedea suferind.
”Am crezut în iubire şi m-am înşelat. Am crezut în cel mai sfânt sentiment de pe pământ şi am ajuns acum de râsul lumii. O persoană cu mândria frântă şi fără nici un sprijin. Culmea este că nu-l pot urî pe cel ce m-a distrus.” Inima ei era prea plină de iubire pentru a mai încăpea şi ură. Aşa era ea. Ar fi trebuit probabil să se nască în altă epocă în care astfel de femei erau privite ca adevărate eroine ale amorului. Plângea. Dar nu plângea după dragoste, căci pe aceasta o simţea încă în inima ei. Dragostea nu o pierduse niciodată. Plângea după fericirea pierdută, după visul deşert, după un trecut ce i-ar fi putut schimba viitorul şi, dacă ar fi judecat atunci cu mintea şi nu cu inima, ar fi fost acum în altă postură.
În raport cu viitorul sau prezentul, trecutul, prin caracterul său ireversibil, face referinţă mai întâi la o anumită pasivitate sau neputinţă. Nu numai că pare imposibil să acţionăm asupra lui, dar el ne şi apasă. Trecutul determină prezentul şi viitorul.
Fiind angajaţi, plasaţi în momentele unui timp care nu încetează să treacă, noi nu suntem, noi existăm, adică, introducem, prin conştiinţa noastră, neant în tot ceea ce ne este prezent. De exemplu, obiectul căruia mă opun nu este eu; trecutul meu (şi „eul” meu trecut) nu mai este, şi deci, în realitate, nu este şi el nu poate fi decât sub forma amintirii. Mereu liberă, conştiinţa angajată în temporalitate, nu se poate nici sprijini pe trecutul său, nici elibera de el: noi putem formula proiectul de a fi ceea ce vrem să fim numai în viitor
Pierduse totul, dar nu şi rodul dragostei lor pe care îl ducea în pântece de opt luni. La acest gând, tânăra zâmbi, iar pe chip îi apăru o umbră de fericire şi încredere.
Iubea acest urmaş al celui pe care l-a iubit şi încă îl mai iubea în ciuda tuturor necazurilor pe care i le pricinuise această iubire. Dorea ca toată dragostea ce o simţea faţă de Mihai, s-o reverse însutit asupra acestui rod al iubirii lor, al cărei prezenţă o simţea în pântecele său. Îşi lipi palma de pântece şi privi zâmbind drăgăstos spre el de parcă ar fi vrut să străpungă pielea şi carnea pentru a vedea chipul micuţ a copilului ei.
Îi era atât de vie amintirea în care acest copil se concepu , încât o putea descrie cu amănuntul fără prea mari probleme. Îşi amintea acea zi în care merse împreună cu Mihai în acea cameră de hotel, mică şi întunecată, cu un singur pat şi o noptieră ambele de pe vremea bunicii; îşi amintea chiar şi mirosul închis, de vechi şi mucegai ce o lovi în faţă încă de la intrare, dar atunci un-i păsă. Era îndrăgostită şi dragostea mirosea a trandafiri proaspăt culeşi. Nu-i păsa de nimic. Se dorea iubită, atinsă, mângâiată.Trupul lui gol i se păru atunci irezistibil şi chiar şi acum când şi-l amintea nu i se părea mai puţin frumos. Se întreba de multe ori de ce nu-l putea urî pe Mihai după toate ce-i făcuse. Îşi amintea cu plăcere acele momente în care se iubeau. Păstra despre el o amintire tainică, de neuitat. Imaginea acelui trup despuiat, bine făcut, stăruia şi acum în mintea ei. Simţea chiar şi fiorii cei trecuseră prin trup în momentul când se iubiră pentru prima dată în cabana părinţilor lui din Mănăstirea Humorului, o comună din judeţul Suceava la vreo cinci kilometri de Gura Humorului. În timp ce gerul Crăciunului crăpau pietrele ei erau transpiraţi fericiţi şi satisfăcuţi.
Îşi amintea perfect ziua aceia în care se porniră din Iaşi cu trenul pe la ora patru după amiază. Îşi amintea cum o minţise pe mama ei că va petrece Crăciunul la prietena ei Angelica în complicitate cu aceasta, ca seara pe la opt să străbată cu un taxi drumul forestier de pe Larga şi pe o ninsoare ca-n poveşti cu fulgi mari ce luceau la lumina farurilor să se oprească în faţa unei cabane măiestruase acoperită cu un strat gros de zăpadă, cu turnuleţe şi balcoane din lemn de brad frumos lăcuit. Curtea nu era curăţită şi atunci, sprijinită de braţul lui Mihai străbătură aleea împiedicându-se în zăpadă. Era cu adevărat fericită. Chipul şi nu numai, întreaga ei fiinţă strălucea sub privira lui Mihai şi acest lucru, tânărul îl opservă căci o sărutase tandru pe gură, ca în secunda următoare să o aducă la realitate cu un bulgăr de zăpadă băgat în sân. Simţise zăpada topită cum i se prelinge printre sâni şi ţipă scurt. Se aplecă şi luă o mână de zăpadă pe care i-o aruncă lui Mihai în faţă. De aici, chiar înainte de a descuia uşa şi a intra în casă se iscă o frumoasă bătaie cu zăpadă ca între doi îndrăgostiţi ce ea credea că erau şi el încerca să dea această impresie. Dar el nu o iubea pe ea, Andreea Neagu ci pe Angelica. La vremea aceia, ea nu avea de unde să ştie şi acest lucru o costă. Râdeau fericiţi aşa cum puteau fi doi îndrăgostiţi când nu le pasă de nimic şi nu văd altceva decât unul pe celălalt.
Când intrară înăuntru, erau îngheţaţi şi plini de zăpadă. Mihai aduse lemne şi aprinse focul în şemineul grandios din salon. La lumina becului, Andreea cercetă camera. O cameră mare pe pereţii căruia atârnau câteva trofee de cerb şi un cap de mistreţ. În faţa unei canapele din lemn masiv şi piele se afla o blană mare de urs brun. Toate acestea amintea de pasiunea vânătorească a tatălui lui Mihai, profesorul Aurel Baciu. Se aplecă şi atinse blana reţinut, cu teamă gândinduse la fiara ce o purtase.
- E frumoasă, nu? Spuse Mihai trecându-şi braţul pe după mijlocul tinerei.
- Îhî.
În cameră începu să se simtă căldura, sau poate prezenţa lui Mihai o făcu pe Andreea să-şi scoată haina şi s-o aşeze frumos pe un cuier din lemn al cărui agăţătoare erau din fildeş de mistreţ, o altă dovadă că acea casă era a unui vânător
Acest vânător, în a cărui casă se afla Andreea , nu era numai tatăl lui Mihai ci şi profesorul Andreei de matematică. Tânăra şi-l amintea pe acest bărbat înalt, cu părul negru dar cărunt pe la urechi, mai tot timpul serios ce-ţi inspira teamă. Atunci când intra în clasă, după un salut ferm, pune catlogul pe catedră şi, fără să se aşeze pe scaun – niciodată nu o făcea, de aceea Andreea îşi imagina piciorele lui ca fiind păroase şi pline de varice – întreba cu vocea lui fermă şi sonoră cine nu şi-a făcut tema acasă. Cu domnul Baciu nu era de glumit. Dacă nu vroiai un unu la matematică, trebuia să recunoşti. Cei care nu-şi făcuseră tema şi recunoşteau, erau iertaţi, dar numai dacă rezolvau exerciţiile la tablă, dacă nu erau notaţi cu un patru. Preda totuşi lecţia foarte răbdător şi răspunzând binevoitor la toate întrebările puse de elevi. Cu toate acestea, seriozitatea lui impunea elevilor teamă şi respect.
Despre profesorul Aurel Baciu, Mihai putu citi în jurnalul Andreei din prima zi de şcoală al clasei a IX-a:
1. 15 Septembrie, clasa a IX-a,
E prima zi de şcoală. Prima zi de liceu. Am intrat în clasă la început temătoare neştiind ce mă aşteaptă, dar printre rîndurile de bănci am descoperit şi figuri cunoscute, cum ar fi pe cea a lui Angelica Voicu, prietena mea cea mai bună din generală. Îmi făcu cu mâna şi m-am dus să mă aşez lângă ea. Prima oră am făcut-o cu diriginta. O femeie între două vârste, cu experienţă. Este profesoară de geografie. Pare să fie de treabă şi cred că mă voi înţelege bine cu ea. A doua oră, intră profesorul de matematic, un bărbat impunător şi foarte serios. Ne privi pe toţi cîteva secunde, apoi fără să se aşeze începu să strige catalogul. Când a juns la mine, am sps „prezent” ridicându-mă în picioare. Mă privi câteva secunde cu ochii lui de culoarea cerului de parcă ar fi vrut să-mi imortalizeze chipul. Acest bărbat mă făcu să-mi treacă fiori reci prin tot corpul. Nu cred că voi putea fi vreodată liniştită la ora lui...
Acea noapte de Crăciun rămăsese în mintea ei pentru totdeauna. Făcuseră dragoste acolo pe pielea de urs. Chiar dacă pentru ea fusese pentru prima dată nici nu-şi dădu bine seama acest lucru. Aproape că nu o duru deloc. Mihai o sărută tandru pe buze, o dezbrăcă fără să se grăbească sărtutându-i fiecare părticică a corpului dezgolită. Tânăra se simţi minusculă sub corpul uriaş al tânărului. Se simţea dominată, iubită, protejată. Aici începu cu adevărat povestea ei de dragoste cu Mihai. Aici unde Mihai o făcu să se simtă femeie, să se simtă iubită. În acea noapte nimic nu mai conta pentru ea, nici măcar faptul că era săracă.
Pentru Andreea sărăcia era o obsesie. Îi era teamă ca colegii ei să ştie în ce situaşie se afla. Îi era teamă de insultele lor, de privirile lor dispreţuitoare. În acea nopte trecu de la adolescenţă la stadiul de femeie. Un salt periculos, dar pentru ea, la acea vreme, necesar.
Ziua în care concepu copilul fuses contrră celei în care îşi oferi inocenţa. Era o zi de iulie, cu un soare ce strălucea puternic şi la fel de puternic ardea. În acea zi, fără a se gândi la altceva decât la Mihai şi la puţinul timp ce urmau să-l mai ptreacă împreună înainte ca acesta să plece la facultate în Bucureşti, se oferi întru totul cu trup şi suflet fără a prevedea consecinţele. Această iresponsabilitate şi încredere ăn bărbatul de lângă ea o făcu să plătească scump.




3



Dar cine era de fapt Andreea?
Andreea Neagu era o tânără blondă cu picioare lungi, interminabile, ochi de culoarea murei, buze senzuale şi un nas puţin cârn dar bine prins în decor. Rămăsese orfană de tată încă de la o vârstă fragedă şi locuia cu mama ei, Maria, o femeie pe care viaţa o transformă într-o persoană ursuză, legistă şi foarte zgârcită. O consideră pe Andreea ca o povară şi o piedică în calea fericirii ei. După un an de la moartea soţului ei, Mariei îi ceruse mâna un bărbat bogat, dar cu condiţia ca aceasta să scape de copil. Cu toate că nu o iubea pe Andreea şi nici nu o prea interesa de ea, Maria nu dorise să o dea la un orfelinat din respect pentru tatăl Andreei pe care îl iubise enorm. Maria era o femeie de neînţeles şi alături de această femeie, Andreea îşi petrecuse întreaga copilărie, trăind la fiecare pas reproşul mamei sale că exista. Maria de la acel tânăr bogat nu mai avuse nici o altă legătură cu nimeni. Trăise o viaţă de castitate, dar cu o ruşine enormă de ea însăşi şi de mizeria în care se învârtea. Această ruşine i-o insuflă şi Andreei fără a se gândi vreodată că aceasta nu era o ruşine; că a fi sărac nu putea fi ceva ruşinos şi că copilul ar putea face din asta o opsesie ce o va urmări toată viaţa. Şi chiar în această opsesie căzu Andreea.
Copilul Andreea nu ieşi niciodată din cuvântul mamei şi nici adolescentul Andreea. Chiar dacă la optsprezece ani îşi oferi trupul şi sufletul lui Mihai nu se simţea vinovată. O făcuse din dragoste şi simţea că dragostea cerea sacrificii.
Totul se petrecu în acea noapte de Crăciun când se oferi întru totul, cu trup şi suflet lui Mihai. Când se trezi a doua zi, după o noapte istovitoare plină de plăceri noi, necunoscute până atunci de proaspăta femeie, se simţea fericită, împlinită. O fericire ce o simţea până în străfundul inimii. Îi venea să râdă, să ţipe, chiar să plângă de atâta fericire ce i se părea prea mare pentru ea, atât de mare că avea impresia că nu-i încape în corpul ei micuţ şi firav. Îl privi pe Mihai ce dormea liniştit lîngă ea şi se gândi dacă şi el simţise această fericire.
Se ridică de pe pat expunându-şi trupul gol, perfect în lumina razelor de soare ce se furişau printre zaluzelele ce acopereau geamul. Se oprise din ninsoare şi chiar se însenină peste noapte. Acel soare îi dădu impresia unei zile de primăvară, o primăvară ce apăru în sufletul ei. La fel precum gerul, norii şi ninsoarea din seara precedetă acopereau întregul peisaj, inima ei fusese acoperită de o întunecime, un îngheţ total, dar acum la fel ca şi această dimineaţă însorită, viaţa ei căpătase seninătate, culoare.
Mihai îşi ridică capul de pe pernă şi o privi. Rămase mut de admiraţie în faţa acelui corp afrodisiac perfect pentru el, ce se simţi excitat. Se ridică uşor, fără ca Andreea să-l simtă şi, înainte ca tânăra să apuce a-şi lua vre-un articol de îmbrăcăminte pe ea, Mihai o îmbrăţişă prinzândui în palme sânii mici în timp ce o sărută pe gât.
- Mihai! Suspină ea.
Dar el se făcu că nu o aude. Continuă să-i maseze sânii cu o mână, iar cu cealaltă îi umezii vaginul, masîndu-i ritmic clitorisul. Ea gemu arcuindu-se. Nu rezistară nici unul şi nici celălalt prea mult. Tânărul o apăsă uşor cu palma de după cap aplecînd-o în faţă, şi aşa, în poziţia mamei iedului, o penetră. Ea gemu. Un geamăt ce-l scoase şi acum din gât, numai gândindu-se cât de învolburată fusese atunci, precum marea acum în zi de martie.




4


„0, râsul! Râsul voluptăţii, voluptatea râsului: să râzi înseamnă să trăieşti atât de profund.” Şi întradevăr, toată fericirea, toată trăirea noastră o exprimăm prin râs. Acel rîs ce n-are nimic a face cu gluma. Acel râs ce porneşte din însăşi fiinţa noastră.
Andreea a experimentat acest fel de râs în trăirea sa, prin iubirea ei. Îşi amintea câtă fericire o cuprinse în ziua în care Mihai îi declarase dragoste. Cum tot drumul din parcul acela micuţ din vecinătatea şcolii şi până acasă îi venea să râdă, să danseze să sară într-un picior ca atunci când era doar o fetiţă şi se bucura când i se întâmpla ceva frumos.
Total se întâmplase, sau mai bine spus, începuse într-o după-amiază, pe când Andreea se îndrepta spre poarta liceului la care învăţa, Mihai îi tăie calea întrebând-o direct:
- Unde te grăbeşti, frumoaso?
În acel moment, Andreea, simţi cum i se urcă sângele în obraji. Îndrăzneala lui o paraliză. Îl privi pe acela care o luase aşa, pe nepregătite, incapabilă să-i răspundă la fel de repede precum îi fusese pusă întrebarea. Înghiţi cu greu nodul ce i se puse în gât şi îi răspunse puţin încurcată dorind să pară indiferentă: - Ca de obicei, spre casă.
În voce i se putea citi emoţia, dar tânărul părea că nu observă.
- Te superi dacă te reţin un pic?
”Dacă vrea să-şi bată joc de mine? Ar fi bine să-mi ţin capul pe umeri şi să fiu cât mai discretă posibil.”
- Dar puţin să fie! spuse ea sarcastric.
Mihai o apucă de mână şi o trase uşor după el. Îndrăzneala lui o fascină pe tânără. Vru să-şi retragă mâna, dar după un mic efort, renunţă lăsându-se în voia lui. “Cât de frumoasă e! Ce păcat!” O privi cu coada ochiului şi văzu nesiguranţa fetei ce-i adumbrea chipul. “E un înger pe care încerc să-l seduc, ca mai apoi să-l las să cadă cu aripile frânte. Ce tâmpenie! Aş putea să mă îndrăgostesc de ea. Nu! Aş fi prea prost să mă uit doar la fizic!”
În tot acest timp, Andreea mergea tăcută alături de el privindu-l pe furiş. “Dacă am fost prea rea cu el?” îşi reproşă. “Dar nu. Nu trebuie să par aşa de uşor de cucerit. Sunt femeie şi am mândria mea. Îl iubesc, dar nu trebuie să-mi pird capul.”
Intrară într-un parc frumos străjuit de arbori ce umbreau cu frunzele lor aleile şerpuitoare. Mihai o trase într-un colţ mai retras unde se opri brusc şi i se postă în faţă prinzând-o cu braţele lui puternice şi fără un cuvânt, o trase spre el sărutând-o apăsat pe gură. Acest gest o zăpăci de tot. Aproape că uită toate sistemele de precauţie de mai înainte. Se simţea în al noulea cer. Împotriva voinţei îşi petrecu mâinile în jurul gâtului lui. Nu ştiu nici cum ajunse în braţele lui. Cu figuran-ă că avea o bună practică. Îşi puse braţele în semn de protest pe pieptul lui, dar el nu o luă în seamă şi se trezi cu capul pe umărul lui, în timp ce el o săruta apasta, într-un mod destul de expert. “Trebuie să mă opresc!” îi striga raţiunea, dar trupul ei, cuprins de dragostea ce îi clocotise de atât timp în inimă, toate se porniră împotriva raţiunii şi câştigară. N-ar fi dorit să pară ca o fată uşoară înaintea lui, dar nnu avea putere să se împotrivească. Acel sărut îi ttrezise simţăminte noi, necunoscute până atunci. Limba lui începu să-i cerceteze cu pasiune gura făcând-o pe tânără să-şi piardă orice gândire logică şi să se abandoneze cu totul lui. Toată dragostea ei ascunsă până atunci, se revărsă prin acel sărut către tânăr, care încerca să-şi arate toată pasiunea de care era în stare, tinerei femei.
Mihai îi dădu drumul din braţe şi o privi ţintă în ochii ei de un albastru marin, în care se putea citi desluşit fericirea care încă mai persista în urma impactului avut asupra ei acele clipe inedite. “Nu-i chiar aşa de rău. O am la degetul cel mic.”
Andreea încă mai era zăpăcită şi nu putea realiza ce se întâmplă. “E posibil să fie adevărat!?” Însă prezenţa şi nu numai, vocea lui Mihai îi confirmă că totul era cât se poat de real.
- Te rog să mă ierţi, Andreea!
Cuvintele au plutit în aer, apoi au căzut încet, lăsând tăcere în urma lor.
”Pentru ce? Pentru că mă făcuse să urc pe colinele pasiunii. Nu. Nu am nimic de iertat.” Dar totuşi, în mintea ei, de fapt într-o părticică din mintea ei rămasă trează, se lăuda că-l făcuse pe acest bogătaş să-şi ceară iertare de la o paria ca ea.
Sărutul lui Mihai fusese primul din viaţa ei. Atunci descoperise sărutul. Atunci află care era gustul sărutului lui. Simţise puterea unui astfel de act, efectele lui asupra întregii ei fiinţe. Era uimită, încântată, fascinată. Nu-şi putea ascunde mirarea în faţa acestor lucruri pe care nu le putea controla. Nu înţelegea ce anume îl determinase pe el să vină spre ea. De fapt ce mai conta acum?
- De mult timp am vrut să ajung aici, dar nu am avut curaj...
Mihai vorbea, dar ea nu-l mai asculta. Îl putea gusta în fiecare zi. Îi putea atinge buzele şi să se uite îndeaproape la el, să analizeze fiecare bucăţică din el, dacă voia.. nu mai era nevoie să-l studieze pe furiş fiindcă acum era lângă ea. Şi ce bine că el o lăsa să facă toate astea!
Emoţiile puse din nou stăpânire pe ea şi o lacrimă îşi făcu apariţia în colţul ochilor pe care tânărul i-o culese cu degetu mare, apoi îi îndepărtâ o şuviţă blondă ce-i cădea rebel, pe obraz. Era a lui. Mai că-şi putea felicita dibăcia şi chiar era sigur că, nu numai o bătălie, ci, întreg războiul îl câştigase şi asta îl făcu să se cam umfle în pene, dar reuşi să nu i se citească nimic pe chip.
- Îţi dau dreptate să fi supărată pe mine. Nu voi mai îndrăzni niciodată, deşi mi-a plăcut foarte mult.
Andreea sorbea fiecare cuvânt. Emoţia amestecată cu fericirea era vizibilă pe faţa tinerei. În acest timp, Mihai, îi urmărea fiecare zvâgnire a muşchilor ghicind că jocul a luat amploare, iar el va fi cel câştigat.
- Vreau să fi prietena mea, deşi, probabil e o nebunie, spuse el aruncâd mai multă benzină pe focul ce ardea în inima fetei.
Cuvintele erau acolo. Dumnezeule… cuvintele erau acolo… şi, dintr-odată, îşi simţi trupul umplându-i-se parcă de lumină şi muzică. Andreea deschise gura încercând să spună ceva, dar realiză că nu este în stare. Prea era străpunsă de emoţie şi de bucuria de nedescris ce o cuprinse. Ochii ei mari, scânteiau de fericire şi acest lucru îi dete lui Mihai mai multă încredere, îndrăznind să ghicească care era răspunsul ei, aşa că, îi puse un deget pe buze.
- Şşş! Nu trebuie să spui nimic deocamdată. Vreau să mă asculţi până la capăt. Ceea ce vreau să te rog este ceva ce poate ţi se va părea nedemn de iubirea noastră.
Se opri şi o cercetă încă o dată pe Andreea dând impresia că-şi caută cuvintele, ce de fapt nu era adevărat. Toată această pledoarie fusese bine pregătită din timp.
- După cum cred că şi tu îţi dai seama, sunt constrâns de împrejurări să te rog să ţinem această relaţie secretă pentru un timp. Nu vreau ca cineva din invidie sau mai ştiu eu ce să se bage în dragostea noastră.
Cu toate că cuvintele lui Mihai cereau puţină chibzuinţă, Andreea, absorbită, ba mai mult, vrăjită de cel ce îi tulburase atăt timp somnul, se lăsă în vâltoarea pasiunii ei nebuneşti dând un răspuns ce deja se cunoaşte.
Nu putea pierde această ocazie. Se temea că un refuz ar fi rănit orgoliul masculin a lui Mihai
Drumul spre casă fusese cel mai scurt din viaţa ei. Gândul la Mihai o făcu să uite de toţi şi de toate. Fericirea ei era una dintre acele fericiri pe care numai tinerii îndrăgostiţi o pot avea. O fericire ce un numai că o trăieşti fizic şi o simţi în toţi poriii corpului, ci o trăieşti ca un adevărat sentiment sufletesc. Un sentiment ce aproape că este dureros şi face ca ochiii să verse lacrimi în timp ce tu râzi, inima ta râde. Acea fericire ce parcă te face să cazi într-o transă delicioasă a râsului, culme supremă a desfătării. Într-o astfel de fericire a valsat tânăra până a păşit pragul casei. O casă ce demult ar fi trebuit să fie dărămată. Mai mult o cocinaba din chirpici aşezată undeva în marginea oraşului, cu geamuri mici ci mai degrabă ţi-ar aduce aminte de casa memorială a lui Ion Creangă din Humuleşti, doar că aceasta avea două camere şi un hol ce dădea înspre curtea din spate a casei unde un cîine pricăjit sta ghemuit într-o cuşcă aproape fără acoperiş. Dar după cum privilegiul ce-l câştigi prin iubire un e numai un paradis, ci totodată un infern şi viaţa iubire se desfăşoară într-o permanente tensiune, în teamă şi oboseală, Andrea, dintr-o dată reveni la realitate. Camera întunecoasă îi reaminti cine era de fapt: o sărăntoacă. acest gând o făcu să se întristeze şi să se îngrijoreze de ce va zice Mihai, care dealtfel nu ştia în ce mizerie trăieşte, atunci când v-a afla despre sărăcia ei.
O prietenă a ei îi spuse cândva că nu Dumnezeu este cel ce coordonează viaţa săracilor, ci bogaţii. Aceste cuvinte pe care le auzise ca din întâmplare, o făcu pe Andreea, copilă pe atunci de doar zece ani, să-i urască pe bogaţi şi să nu aibă încredere în ei de frică să nu fie nevoită să facă compromisuri, dar în acelaşi timp îşi urî sărăcia în care se afla şi visa la o viaţă mai bună, dar cum pentru a ieşi din sărăcie nu este atât de simplu fără a avea nevoie de cei bogaţi, la fel cu deştepţii nu pot supravieţui fără proşti şi viceversa adeverind prin aceasta că proştii îi duc în spate pe deştepţi şi deştepţii îi conduc, vorbele prietenei sale se adevereau. Era imposibil. Aceste gânduri o năpădiră pe tânără. Pe o parte era dragostea ei pentru Mihai, o dragoste ce o chinuia încă din prima zi când îl văzuse pe acesta cu doi ani în urmă în primele zile din clasa a IX-a şi căreia îi rămăsese fidelă şi pe cealaltă parte era frica de compromisuri cu bogaţii. Singura soluţie rămânea aceea de a nu afla Mihai de situaţia ei şi singura care i-ar fi putut spune era Angelica Voicu, o colegă şi bună prietenă a ei care cunoştea foarte bine starea ei materială.
Aşa o găsi mama ei când se întoarse de la muncă, cu mâncarea încă neterminată, coatele pe masă şi capul în mâini privind undeva spre un punct de pe covorul de lână ce acoperea peretele din faţa ei.
- Ce stai acolo şi dormi cu lingura în mână?! o întrebă aceasta cu vocea-i răstită. Treci şi spală vasele şi mătură puţin prin casă.Eu sunt prea obosită!
Aurica Neagu era o femeie încă tânără la cei treizeci şi şase de ani ai săi, dar viaţa de mizerie, văduvia la numai douăzeci şi unu de ani îşi pusese ampreta pe chipul ei încă plăcut. Pe trupul ei apăruseră semne de îmbătrânire şi epuizare, dar mai ales, mâinile ei altădată fine şi delicate, iar acum bătătorite şi uscate. Nu era o fiinţă rea, dar viaţă o făcuse severă şi aproape că nu mai credea nici în fiica ei.
- Iartă-mă, mamă, dar mă gândeam...
- Iar visezi la cai verzi pe pereţi!? o repezi Aurica.
Cu toate că o cunoştea bine pe mama ei şi reproşurile ei aspre nu o mai afectau în acel moment simţi că i se rupe ceva în interiorul ei "Niciodată nu voi putea găsi în propria mea mamă un sprijin." îşi spuse ea cu amărăciune.
- Ba nu, mamă, e ceva serios. Eu...
Această încercare a tinerei fu tăiată brusc de argumentul Auricăi plin de o filosofie pesimistă a vieţii:
- Nimic nu-i mai serios decât a munci şi a-ţi câştiga existenţa. Ai înţeles!? Ţine minte: nimeni nu-ţi dă dacă nu munceşti!
- Dar, mamă, eu...
- Lasă prostiile şi termină mai repede. Trebuie să mă ajuţi să scutur covoarele la doamna Humoreanu la ora patru, şi în plus avem atâta treabă de făcut acasă. Hai, dă-i bătăi!
- Bine, mamă, se dădu ea bătută.
O privi pe mama sa în ochii încercând să-şi dea seama dacă să mai insiste sau nu, dar chipul sever al Auricăi o determină să renunţe, aşa că îşi continuă treaba.
"Asta e!" se resemnă tânăra. "Dacă trebuie să iau deciziile singură, aşa voi face."
O linişte profundă se lăsă în camera mică şi întunecoasă. O linişte deranjantă pentru Andreea care nu încetă a fi măcinată de gânduri negre. Părea o linişte ce apare întotdeuna în urma unei furtuni.




5



În seara aceia de noiembrie vremea era răcoroasă şi bătea vântul, iar Andreea îndreptându-se cu tranvaiul pe Bulevardul Ştefan cel Mare spre casa lui Angelica, îşi trase gulerul în sus.
Se coborî din tranvai cei câţiva zeci de metri până la locuinţa acesteia. Cerul era senin, iar Andreea, în briza rece a serii, se simţea fricoasă - fricoasă, dar hotărâtă. În fiinţa ei exista acea teamă de batjocura celor bogaţi. Îi era frică că Mihai, fiind unul dintre ei, dacă va afla de sărăcia ei, dragostea lui se va transforma în dispreţ.
Becurile de pe stradă se aprinseseră, iar umbrele clădirilor cădeau bizar pe asfalt. La toate aceste amănunte, Andreea era absentă. Ochii-i erau aţintiţi în faţă şi cotind pe o alee întunecoasă, simţi că este prinsă de braţ. Tresări scăpându-şi un ţipăt ascuţit din gât.
- Te-am speriat, Andreea?
Fata făcu ochii mari.
- Mihai, tu aici?! N-aş fi crezut. Ce faci aici? întrebă ea repede cuiprinsă fiind de emoţie.
- Am fost la un prieten, dar tu?
- Eu... ăăă... mergeam la o prietenă, se bâlbâi ea.
Mihai puse această bâlbâială pe seama emoţiei în urma întâlnirii neaşteptate.
- La ora asta1?
- Trebuie s-o întreb ceva.
- Stă departe?
- Nu. Chiar în blocul acela, spuse ea arătând cu un gest al capului blocul cu pricina.
- Te aştept.
- Un este nevoie, spuse ea repede. S-ar putea să întârzii. Şti doar cum suntem noi fetele cînd ne întâlnim… Mai o bârfă mai vorbim despre noutăţile modei ş.a.m.d.
- Ai dreptate, dar ai grijă când te întorci, promiţi?
- Promit.
Mihai o sărută uşor pe buze.
-Noapte bună!
- Noapte bună!
Tânăra se îndepărtă răsuflând uşurată.
O femeie când este cuprinsă de teama de a un-i fi descoperită o taină o cunoşti după cum păşeşte. Paşii ei sunt reţinuţi de parcă i-ar fi mereu teamă să un fie strigată şi să i se spună. “Stai. situ total despre tine!” Dar Mihai un putu citi nimic în gesturile ei. El o privi până ce intră în scara blocului, dar nu văzu decît corpul ei cu forme frumoase, apetisante.



6




O emoţie profundă şi un gol în stomac pusese stăpânire pe ea. De ce nu venea? Unde era în seara aceasta? Aproape că nu-şi putea auzi prietenii. Era destul de multă gălăgie, fiecare povestea câte ceva, dar ea nu auzea. Încerca din când în când să se concentreze, să se implice în povestirile prietenilor, dar nu reuşea. Noroc că erau mulţi şi astfel putea trece neopservată, dar orice maşină trecea o făcea să întoarcă privirea către şosea, să scruteze cu privirea în direcţia lui. Fiecare om de pe stradă o făcea să tresară şi de fiecare dată revenea cu dezamăgire şi cu temere. Dacă nu mai venea? În cele din urmă s-a hotărât să plece. Îi era greu să suporte veselia celor de lângă ea. Of, şi strada asta atât de pustie!
Deodată o lumină puternică a făcut vizibilă şoseaua. Nu se vedea decât un om în depărtare, dar s-a surprins uitându-se aşa de intens la silueta aceea! Era o imagine de care nu se mai desprimdea. În lumina puternică a farurilor şi de la acea distanţă nu se putea distinge nimic, dar ea nu-şi putea lua ochii: un om mergând, cu mişcări agere, un mers întins, relaxat, o siluetă foarte proporţionată. Primul gând a fost să exclame: „Ce frumos se vede conturul oamenilor în lumina farurilor!” Dar mai era ceva, ceva mult mai mult care o lipise de acea imagine. Oricum în capul ei era un gol, nu mai auzea nimic. Se aşezase pe bancă şi privea. Dacă vreodată până atunci îi trecuse pe la ureche sau citise cândva ceva despre statuile greceşti, atunci asta trebuia să fie imaginea. Îi apăru în faţa ochilor un cuvânt, parcă scris pe de-a lungul şoselei: Apollo.
Probabil că aşa arăta Apollo. Asta trebuia să fi văzut şi să fi simţit grecii când se uitau la Apollo. Nu-şi mai dădea seama ce se petrece în capul ei, cum se amestecaseră cu totul – întuneric şi lumină, o siluetă fără chip, statui, frumuseţe... S-a dezmeticit şi s-a întors, dar brusc avu o revelaţie: silueta era un bărbat, iar bărbatul era... el! S-a întors dorind să mai vadă o dată imaginea, numai că de această dată era chiar în spatele ei. Era... el! Zâmbindu-i blând, privind-o doar pe ea. A durat numai o clipă pînă când a întins mîinile şi a luat-o în braţe acolo, cu toţi de faţă. O bucurie imensă a inundat-o şi a înţeles cât îl iubea de mult. A mirat-o mult asocierea pe care mintea ei o făcuse, dar a înţeles ăn acelaşi timp cât de mult conta pentru ea asta. A înţeles că-i iubea trupul, că-l plăcea chiar şi fără să-l cunoască, iar asocierea minţii ei era o dovadă a laudei pe care ea o aduce frumuseţii. Imaginea aceia i s-a întipărit pentru totdeauna în minte şi suflet. Avea să-şi amintească de ea toată viaţa.
 

Referinţă Bibliografică:
Memorie şi uitare - Neputinţa I / Cezar C. Viziniuck : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 715, Anul II, 15 decembrie 2012, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2012 Cezar C. Viziniuck : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Cezar C. Viziniuck
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!