Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Impact > Aspiratii > Mobil |   


Autor: Stelian Gomboş         Publicat în: Ediţia nr. 111 din 21 aprilie 2011        Toate Articolele Autorului

Media din perspectiva vieţuirii şi a trăirii duhovniceşti într-o lume multimedia
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
Despre secularizarea şi desacralizarea imaginii religioase şi a limbajului religios în exprimarea Mass 
  
1. Introducere 
  
Din a doua jumătate a secolului al XX – lea, cultura occidentală, apuseană s-a remarcat ca o cultură deschisă, plină de întrebări, profană, fără autoritate spirituală, duhovnicească recunoscută şi fără ideologie religioasă dominantă şi unificatoare. Domeniile existenţei colective, precum politic, economic, social, politic, cultural, s-au eliberat, treptat, de creştinism. Statul şi viaţa economică se situează, de acum înainte, în afara sferei aşa zis „religioase”. Statul nu pretinde să controleze Biserica sau Bisericile şi nici invers. Filosofia nu mai serveşte de multă vreme teologia. Pentru o aceeaşi realitate există mai multe modalităţi de abordare, interdependente unele de altele şi fără organizare unică. Fiecare ştiinţă depinde de propriile norme, iar „religia” a devenit de mult un compartiment al culturii, pe aceeaşi direcţie cu celelalte compartimente: ştiinţific, filosofic, psihologic, sociologic, estetic... 
  
Societatea devenită secularizată cunoaşte o ideologie difuză, lipsită de constrângeri, dar, care pătrunde sufletele simple, mai cu seamă prin intermediul mass-media. Este, în acest fel, prezentat sistemul de lectură al unei lumi (de)limitate la ea însăşi, un fel de empirism al vizibilului şi de subiectivism al plăcerii. Însă individul, eliberat fiind de comunitarismele greoaie şi protectoare ale culturilor vechi, dar statistic, nu mai are vreo speranţă ori nădejde eshatologică şi de comuniune, deoarece se limitează numai la prezent. Doar un semn natural deosebit îl mai trezeşte din când în când, spre ideea divinităţii. Ignorând „cerul”, omul de astăzi regăseşte „pământul”. Dezvoltarea tehnicii a permis şi îngăduit ori tolerat un fel de explozie a societăţii urbane. Pământul, erosul, corpul sunt frenetic exaltate împotriva unui creştinism care, de-a lungul timpului, n-a încetat să se detaşeze de ele, fără să le anuleze, ci să le recunoască ineficienţa în colucrarea cu dumnezeirea. Astfel, în interiorul omului, apar diverse tensiuni, cu toate că el crede că este suficient să fii sătul şi static şi inert. 
  
Foarte puţini ai observat că cultura occidentală ori apuseană, în momentul în care tinde să-şi asume toate aspectele „aventurii umane”, intervine în structura altor culturi, afectând mai întâi spiritul acestora şi, în final, propria sa moştenire culturală. Sunt cunoscute deja efectele sau consecinţele ambigue, insă redutabile, ale unei asemenea civilizaţii.[1] 20% din consumă 80% din resursele planetei. Societăţile bogate din „nord” sunt într-un contrast enorm cu societăţile sărace din „sud”, devastate de molime numite „naturale”, dar şi cu societăţile schimbătoare şi haotice din „est”. Mai mult decât atât, această sciziune şi fracţiune este prezentă şi în interiorul fiecărui tip de societate: „nordul” are proscrişii săi, „sudul” are îmbogăţiţii peste noapte iar „estul” are îmbogăţiţii de tip mafiot. 
  
Gândirea instrumentală, prin maşinile sale de vise, de la televiziune până la „spaţiile virtuale”, penetrează şi condiţionează psihismul colectiv, anulând marile referinţe simbolice, care nu au încetat să protejeze şi să anime ori să însufleţească umanitatea. Să luăm, de exemplu, relaţia masculin – feminin, compromisă până acolo încât homosexualitatea se popularizează şi se glorifică, lesbianismul este considerat ca fiind ceva absolut normal, iar relaţia paternitate – filiaţie sau maternitate – filiaţie este denunţată ca fiind opresivă şi face acum obioectul unei nostalgii fuzionale a incestului. Ce educaţie poate primi un copil crescut într-un astfel de mediu, năpădit şi asediat ori invadat de forme neînchegate, incoerente, droguri şi hedonism, ce provoacă un fel de surescitare sodomistă? În felul acesta se poate distruge foarte uşor o cultură. Prin urmare, ceea ce trebuie afirmat cu tări şi cu mult curaj ori convingere, fără a se pune problema consecinţelor, este că tot ce se poate obţine prin mijloace tehnice (con)duce la distrugerea naturii şi la riscul sinuciderii umanităţii, a omenirii: pătura de ozon scade zilnic, cerul se destramă, pământul se cutremură – precum a făcut acum în Japonia, apar nenumărate manifestări ale naturii pe care nu le poate controla nimeni, masa acvatică este poluată, specii de animale şi plante, cu alte cuvinte flora şi fauna, dispar în mod iremediabil, iar omul, în pofida tuturor acestor realităţi şi evidenţe se compromite şi se complace în „succesul său”. 
  
Civilizaţia noastră, care respinge şi critică dur şi cu vehemenţă revelaţia biblică[2], este preocupată de neant, iar moartea, oricât ar fi de respinsă ca idee, nelinişteşte şi fascinează. Mult timp, deşi progresul ştiinţei şi tehnicii n-a ştirbit cu nimic etica tradiţională, aceasta se destramă treptat şi ai senzaţia unei găuri negre ce se deschide în chiar inima culturii noastre, lăsând cale liberă doar spectaculosului, senzaţionalului, reîncarnării, erotismului, violenţei şi drogului. Învierea este lăsată în uitare, indiferenţă şi ignoranţă. În acest fel survine nihilismul, care pare a fi categoria sintetică paradigmatică a modernităţii filosofice. Nihilismul neagă orice sens existenţei, îi refuză acesteia orice fundament, refuză dreptul la existenţă oricărui adevăr obiectiv, proclamă totala lipsă de scop în ampla devenire umană şi cosmică. Din el se naşte, în plan moral, scepticismul în ceea ce priveşte valorile, sensul, certitudinile.[3] „Nihilismul” este un termen semantic care (împreună cu alţii precum: „anarhism”, „scepticism”, „ateism”, „pesimism”) este prezent în gândirea occidentală, apuseană chiar dintru începuturi. A intrat în cultura europeană când scriitorul rus Feodor Dostoievski şi filosoful german Frederich Nietzche l-au folosit pentru a diagnostica condiţia omului modern. De atunci termenul (ca are ecourile şi reverberaţiile unui ateism radical) este acceptat unanim ca fiind „negare a transcendenţei”.[4] Cu alte cuvinte, adică, nihilismul teoretic apare în reflecţia lui Nietzche ca o consecinţă a discreditării celor mai înalte valori ale existenţei: Dumnezeu, sufletul, libertatea, nemurirea.[5] În viziunea şi percepţia lui Heidegger el este „sentimentul lipsei de valoare a toate”. Se manifestă în primul rând ca lipsă a sensului în întreaga devenire şi evoluţie, apoi ca faliment al proiectului de găsire a unui sens comun şi profund întregii deveniri, ca refuz al recunoaşterii existenţei unei lumi metafizice care transcende lumea sensibilă, pământească...[6] 
  
Revenind însă, la tema şi subiectul nostru principal, vom susţine că în ziua de astăzi tot ceea ce înseamnă valoare poate fi evaluat prin bani. Aceste hârtii, elemente efemere, au devenit fundamentul social – economic, accepta şi aprobat în mare măsură de către toţi. Majoritatea acţiunilor este subordonată şi subjugată acestui ţel, de a face bani, care se transformă încet în stări, în arhetipuri inefabile, devin parte a fiinţării. Profilul şi cursa ori capcana nebunească după puterea iluzorie şi amăgitoare pe care ţi-o oferă banii, sunt câteva dintre coordonatele principale şi principiale ale acestui nou secol şi mileniu. Ceea ce este foarte trist este faptul că şi Biserica, ca instituţie, se modelează şi adaptează pe zi ce trece după o societate „scăpată de sub control”, secularizată până în străfundurile ei, în loc să se întâmple invers, societatea să fie cea care se ghidează şi orientează după Biserică. Astfel, Biserica apare ca o corabie a mântuirii în valurile secularizării şi în furtuna desacralizării. Biserica nu mai poate să se impună şi îşi restrânge lucrarea ei la o comunitate foarte mică de credincioşi. Ea este discreditată pe zi ce trece şi încep să facă compromisuri, care au ca punct central şi prioritar tot „banul”. 
  
Datorită libertăţii excesive şi necontrolată acordată presei, după opresiunea comunistă, şi datorită tendinţelor ascunse ale unor jurnalişti, s-a ajuns, la ora actuală, la folosirea unui limbaj prozaic la adresa instituţiilor bisericeşti ortodoxe şi a reprezentanţilor acestora. Cauza şi pricina esta foarte clară şi limpede: lipsa de credinţă a jurnaliştilor sau tendinţa confesională şi discreditarea persoanei sau instituţiei prin mijloace care să atragă atenţia publică spre ceea ce s-a scris ori s-a filmat. Mijloacele necinstite, neoneste şi netransparente pe care pe care le folosesc demostrează şi confirmă atât lipsa de prefesionalism, cât şi tendinţa de a scoate în evidenţă „marile” lipsuri şi scăderi ale conducătorilor spirituali şi dihovniceşti ori bisericeşti. Biserica este acuzată mereu că nu se implică suficient şi eficient în societate, iar slujitorii sunt terfeliţi în presă şi televiziune, ca unii care parcă nu ar fi deloc conştienţi de misiunea pe care o deţin şi o exercită, cu timp şi fără timp. Cazurile rare ce apar datorită neglijenţei vreunuia dintre ei sunt dramatizate, generalizate, speculate şi expuse într-un mod exagerat şi extrem. În timpul marilor sărbători şi prasnice creştin – ortodoxe apar foarte multe reportaje care nu au nimic comun cu semnificaţia religioasă a sărbătorii respective. Oprindu-se doar asupra tradiţiilor populare şi folclorice, care sunt reminiscenţe ale vechilor culturi antice, reporterii nu amintesc de frumuseţea religioasă şi spirituală a sărbătorii sau de faptul în care se pregatesc, din punct de vedere duhovnicesc, creştinii pentru întâmpinarea prasnicului. În felul acesta ignoră tot ceea ce are sublim şi spiritual sărbătoarea respectivă, determinându-i pe nenumăraţi oameni să-şi irosească timpul prin marile magazine şi supermarket-uri pentru tot felul de cumpărături şi cadouri, comercializând, în acest mod, toată sărbătoarea respectivă, în loc să se pregătească mai întâi duhovniceşte[7] şi apoi să se preocupe de cele ale mesei. 
  
Mai mult decât atât, frumuseţea miresei lui Iisus Hristos, adică Biserica Sa cea Sfântă – Cetatea pe care nici porţile iadului nu o vor birui, o batjocoresc, o profanează, o pângăresc şi o desacralizează.[8] În nebunia exprimării lor îi determină pe oameni să se scârbească de Ea, ca nimeni să nu îşi mai dorească o asemenea mireasă, care, de fapt, este propria noastră mântuire. În acest fel procedează toţi cei care de sărbătorile Învierii Domnului şi Naşterii Domnului dau pe posturile de televoziune, de nenumărate ori, imagini de dicreditare şi desacralizante, precum modele de magazine pline, mese cu îmbuibare de mâncare şi băutură, petreceri mari, locuri de vacanţă peste tot, nu de rugăciune, ştiri despre crime şi sinucideri, ştiri despre preoţi şi monahi care se îmbogăţesc şi păcătuiesc sau care se răzvrătesc, spre a întina ori murdări sfintele sărbători şi a ne determina să ne scârbim de cele ce fac „popii” în biserică şi de Dumnezeu. În acest mod oamenii petrec liniştiţi în timpul marilor sărbători, se distrează, mănâncă şi beau de toate, unii petrec în locuri şi zone necreştine, iar la sfintele slujbe participă aceeaşi credincioşi cunoscuţi, cu conştiinţa curată şi respect faţă de Biserică.[9] Spre exemplu, Crăciunul, care este o sărbătoare a naşterii şi vieţii, cu toate că de-a lungul timpului a fost profund folclorizat, acum au apărut pe micile ecrane şi „crăciuniţele”[10], personaje pe cât de roşu, pe atât de sumar îmbrăcate, care îmbogăţesc decorul desacralizării prin împărţirea de cadouri, cu iz şi cu scop pur comercial. În acest chip se fac tot felul de reclame la diferite produse, unele cu promoţie, se vorbeşte despre renii lui Moş Crăciun, despre animalele ce se sacrifică de Ignat, iar despre semnificaţia religioasă nu se spune absolut nimic. Totul este un show plătit de interesele comercianţilor şi a auditorului. 
  
Prasnicul cel mare al Sfintelor Paşti[11] este tot la fel de mediatizarea prin obiceiurile privind pictarea oului, frământarea cozonacului şi prepararea mielului. Mai mult, pe linie occidentală, unde Paştile, pentru cei mai mulţi, nu constituie altceva decât un consum crescut de dulciuri, a invadat micul ecran „iepuraşul”, care nu are absolut nimic comun cu tradiţiile româneşti, cu atât mai puţin privind această mare sărbătoare, ce reprezintă biruinţa vieţii asupra morţii. În timpul celorlalte sărbători mari, în care sunt cinstiţi mucenicii şi mărturisitorii lui Iisus Hristos, se scot în evidenţă toate obiceiurile extracreştine şi superstiţiile,[12] cu diferite reminiscenţe ale tradiţiilor religioase antice şi reminiscenţe dualiste de factură bogomilă, care pierd adevărata semnificaţie a sărbătorii prin exprimarea desacralizată a jurnaliştilor şi ziariştilor. Nu este amintită nici măcar viaţa şi activitatea sfântului sărbătorit. Prin această desacralizare a Bisericii, Iisus Hristos şi Biserica nu îşi pierd sacralitatea, însă îşi retrag progresiv sfinţenia din sufletele şi din vieţile celor care dau şi care primesc în mintea şi în inima lor desacralizarea. Chiar dacă nu sunt împotriva lui Iisus Hristos şi a Bisericii, oamenii care se supun, cu sau fără voia lor, imaginilor şi cuvintelor desacralizante şi secularizante, îşi pierd, la rândul lor, sfinţenia, fiindcă îşi pierd, de fapt, inocenţa cerească. Asemenea oameni secularizaţi şi desacralizaţi, voalaţi sufleteşte, suntem noi toţi. Am ajuns să fim oameni despre care aproape că se poate spune că nu mai avem nimic sfânt în noi, şi, pe drept cuvânt, în prea multe cazuri. 
  
Nu trebuie să încurajăm mediocritatea, nu trebuie să încurajăm limbajul facil, nu trebuie să încuraşăm banalitatea.[13] Niciodată nu vor create opere de artă prin intermediul banaltăţii, niciodată un limbaj vulgar nu va reuşi să susţină şi să enunţe mari devăruri. Rafinamentul conţinutului este cel mai bine exemplificat de rafinamentul exterior. În absenţa acestuia din urmă, judecăţile cele mai elevate sunt în van. Gânditorul care nu ştie să devină la nevoie un bun orator nu este un gânditor înţelept. De aceea, mai mult ca oricând, trebuie să ne cultivăm intelectul şi să devenim nu doar buni oratori ci foarte buni mărturisitori. Asaltul şi invazia mundanului a destabilizat componenta sacră a vieţii omului. Miturile şi-au pierdut de mult componenta simbolică, sensurile ascunse nu mai sunt căutate, societatea se bazează în exclusivitate pe învelişul exterior, superficial. Intruziunea bruscă şi pripită a sacrului[14] în profan se rezumă la existenţa televizorului. Oamenii refuză să mai sintetizeze şi să mai selecteze informaţia, ei vor să primească totul de-a gata, ei vor să nu mai facă nici un efort de înţelegere, problematizare şi dezbatere. Formatorii de opinie deţin controlul, însă, din păcate, şi ei, la rândul lor, refuză să îşi asume misiunea de culturalizare şi formare religioasă, refuză să „formeze” un public nou, mulţumindu-se să se complacă în această supraabundenţă de imagini şi de limbaj, inutilă şi distrugătoare. Ceea ce e trist este că nimeni nu încearcă să evadeze din această stare de somnolenţă culturală şi religioasă, pentru că toţi au, pentru moment, „lucruri” mai importante de făcut. Trebuie să învăţăm să acţionăm cu toată tăria şi fermitatea pentru îndreptarea acestor neajunsuri. Să înţelegem şi să învăţăm să ne apărăm punctele de vedere şi onoarea, să învăţăm să fim noi înşine, să învăţăm să nu rămânem captivi într-o paradigmă eronată şi înşelătoare numai pentru că vrem cu orice preţ să urmăm modelul celorlalţi, doar pentru că dorim cu orice preţ să fim acceptaţi de ceilalţi, nu trebuie să coborâm ştacheta doar pentru a-i lăsa pe cei mai puţini înzestraţi să pătrundă pe sub ea. Religia şi cultura nu trebuie să fie vulgarizate pentru a fi accesibile, fiindcă rolul religiei şi culturii este să îi facă pe oameni să se autodepăşească. Nu trebuie să le oferi totul pe tavă, trebuie să îi inviţi la căutare, întrebare şi cercetare pe cei care vor să afle mai mult. Lupului nevăzut nu-i va ajunge niciodată prada sa. Va răcni şi va scrâşni din dinţi până când va fi sigur că nimeni nu va dobândi ori căpăta ce i s-ar fi cuvenit lui. Asemenea sunt cei care vin şi ne învaţă altceva decât Biserica şi strămoşii, încercând să ne facă să ne îndoim de valoarea şi de dreptatea învaţaturilor creştine prin tot felul de teorii umaniste şi nihiliste, deja falimentare, dar interesante şi seducătoare. Deşi aparent raţionale, aşa cum cum a fost şi îndemnul şarpelui către Eva de a muşca din măr, asemenea idei au fost urzeala pe care s-a ţesut cel mai alineant secol din istoria omenirii, respectiv secolul XX. Dacă nu ştim să facem faţă unor asemenea idei, atunci să ne legăm de catargul înţelepciunii şi al credinţei, spre a nu fi robiţi de iluzia ştiinţei. Mai bine este să se irosească nişte „idei bune”, decât să pierdem mântuirea. 
  
Acceptând desacralizarea, ne lipsim pe noi înşine de sfinţenie şi sacralitate, căci Dumnezeu este singura sursă a sfinţeniei, iar lipsindu-ne de sfinţenie, ne lipsim de haina curată şi luminoasă a credinţei şi devenim noi înşine lupi pentru ceilalţi, pe care îi desacralizăm fie şi prin simpla noastră prezenţă de fiinţe desacralizate, nefiind nevoie să le mai facem vreun rău. Ne aflăm în mijlocul unei „noi ere”. Este posibil ca, în viitor, planeta să se unifice şi liniştea să se instaleze la nivel politic, social şi economic. Atunci vor fi puse, probabil, ultimele întrebări. Atunci va veni vremea acestor mari „războaie ale spiritului” pe care le-a anunţat Nietzche. Doar un creştinism profund renovat va putea înfrunta aceste provocări. Un creştinism al divino-umanităţii în care vor putea să-şi găsească loc toate celelalte credinţe religioase şi spirituale, inclusiv umanismul occidental modern, un creştinism care le va aminti tuturor că Dumnezeu nu merge fără om, iar comunitatea se înscrie în inima omului, un creştinism care va reaminti că omul nu-şi poate împlini umanitatea decât unindu-se cu Dumnezeu, Care s-a făcut om pentru ca omul să devină dumnezeu, după har şi să-l poată înţelege, un creştinism care să transmită permanent şi continuu că Iisus Hristos uneşte divinul, umanul şi cosmicul, în lucrarea Duhului, un astfel de creştinism poate salva întreaga umanitate. De aceea, ca şi creştini suntem toţi responsabili de salvarea umanităţii, inclusiv prin oprirea desacralizării şi secularizării, ori profanării. 
  
Mass-media – un „amvon” abandonat?!... 
  
Vorbind despre mass-media şi urmărind unul din scopurile sale principale, putem zice că ne „furnizează” o imagine despre om aşa cum este el în realitate, valide ocazii de reflecţie critică asupra condiţiilor concrete în care acesta îşi duce şi îşi trăieşete viaţa: implicarea în social, denunţarea şi deconspirarea violenţei, a marginalizării, a războiului şi a injustiţiei.[15] Ea ar trebui să fie preocupată de soarta omenirii, provând acele valori universale pe care Biserica le propune societăţii; numai în aces fel mass-media poate contribui decisiv şi hotărâtor la răspândirea şi popularizarea valorilor prin mijloacele de cel mai mare impact asupra publicului larg.[16] Regizorii, de pildă, au preluat foarte mult din rolul marilor autori de beletristică şi artişti ai veacurilor trecute, fiindcă sunt astăzi „ambasadori” pe lângă alte culturi ai unei viziuni despre lume, impregnată de valori născute din umanismul creştin.[17] Uneori ei însă au fost puşi în situaţia de a surprinde tocmai criza acestor valori. Cei care acţionează în lumea aparte a mass-mediei trebuie, în calitatea lor de „atleţi” privilegiaţi ai comunicării, să se arate deschişi dialogului cu realitatea care-i înconjoară, să încerce să sublinieze evenimentele mai importante pe care le trăim, stimulând la reflecţia critică asupra lor.[18] 
  
Mass-media în general şi cinematografia în particular pot deveni un instrument al misiunii Biaericii în lume. Biserica îi îndeamnă pe regizori, cineaşti şi pe toţi cei care, la diferite nivele, recunoscân-se şi revindicându-se drept creştini, lucrează în complexa şi eterogena lume a mass-mediei, să acţioneze în totală coerenţă cu propria credinţă, luând iniţiative curajoase în planul producţiei de programe TV şi radio, pentru a face mai prezent, mai simţit şi mai eficient mesajul creştin în lumea mass-mediei. Ideea de a transforma ecranul cinematografic sau TV[19] într-un amvon de la care să se proclame în lume mesajul creştin a dinamizat mulţi creştini (preoţi, laici şi credincioşi), care în diferite perioade ale istoriei s-au lansat cu mult zel în acest dificil plan al apostolatului, social şi comunacţional. Mass-media constituie, într-un mod indubitabil, un instrument valid de acţiune pastorală, chiar şi când vorbim despre realizări, produse ori emisiuni care nu-şi propun în mod explicit răspândirea mesajului evanghelic. Este foarte importantă însă mentalitatea de fundal a mesajelor televizate: aceasta ar trebui să fie în armonie şi simfonie cu valorile promovate de creştinism, iar nu în contrast şi antinomie cu ele. Astăzi, asistăm, din păcate, la o propunere la scară planetară şi mondială, datorită şi datorată televiziunii, a unui model de om „aplecat” spre realizarea obiectivelor imediate, în linia tripticului: sex, bani, succes (sau cei trei „s”: sex, sânge şi scandal) care se situează exact la opusul masajului evanghelic, spiritual şi duhovnivesc sau mântuitor. 
  
3. Despre trăirea duhovnicească care este nevoinţa de a intra în firescul vieţuirii creştine 
  
A fi creştin ortodox nu înseamnă a adera la o ideologie ci înseamnă a trăi în Biserică viaţa duhovnicească pe care ne-o oferă şi dăriuşte Domnul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos, „viaţa cea nouă cu Iisus Hristos şi în Hristos condusă de Duhul Sfânt”[20]. Viaţa duhovnicească îmbracă întraga existenţă şi înseamnă trăirea vieţii de zi cu zi în comuniune cu Dumnezeu sub călăuzirea Duhului Sfânt, aşa încât orice act al nostru să fie un act duhovnicesc, adică inspirat de Duhul Sfânt spre împlinirea voii tatălui aşa cum a fost descoperită de Fiul. Trăirea duhovnicească aduce odihnă, pace şi bucurie deoarece înseamnă dobândirea harului Duhului Sfânt care întipăreşte chipul lui Iisus Hristos în inima noastră şi ne face asemenea Lui, este intrarea într-un firesc al vieţuirii ortodoxe care ne face fericiţi şi liberi. Cu toate că reprezintă firescul vieţuirii ortodoxe, deoarece firea omenească s-a pervertit din cauza păcatului, viaţa duhovnicească nu poate fi trăită fără ajutorul lui Dumnezeu şi fără efortul omului de a împlini voia lui Dumnezeu. Omului pătimaş viaţa duhovnicească i se pare ostenitoare şi solicitantă, plină de îngrădiri şi fără bucurie deoarece angajarea în trăirea ei este o nevoinţă, un efort şi o jertfă, o silire a voiii proprii care nu înclină spre împlinirea voii lui Dumnezeu ci spre păcatul ce promite plăcere. Lipsit fiind de har din cauza păcatului, pătimaşul nu înţelege că, după cum subliniază Sfântul Maxim Mărturisitorul, nu există decât o singură bucurie, „unirea sufletului cu Cuvântul”, şi o unică plăcere, „dobândirea celor dumnezeieşti”[21]. El nu-şi caută împlinirea în Dumnezeu ci se iubeşte pe sine (într-un egoism şi egocentrism sau filavtie) şi realitatea sensibilă, scoţând din sine şi din aceasta, în principal prin mijlocirea simţurilor, deci a trupului, plăcerile şi desfătarea[22]. Dar, „Cel ce se îngrijeşte de mântuirea noastră a înfipt în mod providenţial în plăcerea adusă de simţuri, ca un mijloc de pedepsire, durerea, prin care s-a zidit în chip înţelept în firea trupului legea morţii, ca să limiteze nebunia minţii care-şi mişcă, potrivnic firii, dorinţa spre lucrurile sensibile”[23]. Şi astfel viaţa omului pătimaş devine o fugă disperată după plăcere şi, în acelaşi timp, o fugă de durere, fugă care îl îndepărtează tot mai mult de Dumnezeu şi de propria lui fire şi îl afundă tot mai mult în multe păcate şi diferite patimi. Biruitor şi învingător fiind asupra păcatului şi morţii Mântuitorul nostru Iisus Hristos face posibilă trăirea duhovnicească în Biserică de către cei renăscuţi în El prin Sfintele Taine. Însă, pentru a trăi o viaţă duhovnicească, creştinul întărit de har trebuie să-şi asume nevoinţa luptei cu pornirile păcătoase ale firii slăbănogite de păcat, astfel încât să facă din poruncile lui Dumnezeu legea vieţii sale. În timpurile şi vremurile noastre această luptă duhovnicească ia forme noi deoarece progresul tehnologic a făcut posibilă o dezvoltare fără precedent a mijloacelor de comunicare în masă[24] care schimbă radical lumea în care trăim până acolo încât să putem vorbi despre o lume multimedia, o lume în care mediile de comunicare se suprapun fascinând şi captivând mintea omului, modelându-i gândirea şi comportamentul. 
  
Despre mass-media care tinde să substituie forţa şi impactul cuvântului lui 
  
Dumnezeu asupra vieţii omului contemporan 
  
Mass-media a ajuns o prezenţă atât de importantă în lumea contemporană încât, chiar şi în cazul celor care se consideră credincioşi, expunerea prelungită la mesajele mediatice tinde să înlocuiască forţa şi impactul cuvântului lui Dumnezeu asupra vieţii lor. Studiile sociologice şi psihologice arată că mass-media reuşeşte să domine câmpul vizual şi spaţiul uman contemporan cu propriile simboluri în detrimentul credinţei religioase. Cantitatea uriaşă de material simbolic (imagini, informaţii, idei), caracterul cotidian, persuasiunea şi presiunea uriaşă a mesajelor mediatice, caracterul public al recunoaşterii lor, lipsa timpului de reflexie sunt doar câteva din cauzele care duc la această situaţie extrem de gravă din punct de vedere spiritual şi duhovnicesc.[25] Mass-media îşi asumă astăzi în societate funcţiile pe care în societatea tradiţională le avea religia şi anume funcţia educativă, funcţia axiologică şi funcţia de orientare. Ea „ne spune cine suntem, ne oferă o identitate. Ne învaţă ce vrem să fim; ne dă aspiraţii. Ne arată cum să devenim ce ne-am propus; ne conferă tehnica potrivită. Şi ne spune ce şi cum să ne simţim atunci când nu reuşim; ne oferă salvarea. Altfel mass-media modifică calitativ modul în care apar şi operează conştiinţa şi identitatea noastră”.[26] 
  
Efectele şi consecinţele asupra societăţii şi a fiecărui om în parte a asumării de către mass-media a funcţiilor educativă, axiologică şi de orientare au fost identificate de către cercetători ca fiind efectul de agendă, efectul de cultivare şi aşa numita spirală a tăcerii.[27] Efectul de agendă constă în faptul că principalele preocupări mentale ale publicului sunt determinate de agenda mass-media care indică problemele cele mai importante pentru ca, în funcţie de această ierarhizare, să ne orientăm în a le acorda atenţia corespunzătoare. Posibilităţile de manipulare, atât la nivel social cât şi personal, sunt imense şi experienţa ne arată că se profită din plin de ele. Urmarea principală la nivel personal este înstrăinarea minţii într-o lume exterioară şi, parţial, ireală transformând omul într-un spectator al marelui spectacol pus pe scena mediatică a lumii, spectator care însă îşi trăieşte într-o măsură tot mai mică propria viaţă. Efectul de cultivare se referă la faptul că mass-media are puterea de a cultiva în masa publicului opinii, concepţii şi credinţe ce vor influenţa în mod decisiv şi hotărâtor felul de raportare a oamenilor la lume şi viaţă. Realitatea tristă este că, de regulă, aceste opinii, concepţii şi credinţe sunt diferite şi variate şi chiar divergente cu învăţătura creştină. Spirala tăcerii este legată de noţiunea abstractă de opinie publică care, de fapt, este formată, în conformitate cu credinţele şi interesele lor, de către cei care controlează mass-media. Ea înseamnă că aceia care nu împărtăşesc opinia indicată de mass-media ca fiind dominantă tac, chiar dacă sunt majoritari şi au tendinţa de a-şi scimba opinia în sensul celei promovate de mass-media. 
  
În condiţiile în care, pe de o parte, societatea în care trăim nu este o societate creştină ci una secularizată în care permisivitatea, toleranţa şi relativizarea valorilor sunt noile dogme[28] şi, pe de altă parte, câştigul şi manipularea sunt de multe ori interesele care stau în spatele şi la baza mass-mediei, concurenţa şi dorinţa de a câştiga audienţa duce la difuzarea unor mesaje tot mai nocive care cultivă patimile prin exaltarea erotismului şi a violenţei, a lăcomiei şi a orgoliului, ştiut fiind faptul că omul pătimaş este foarte vulnerabil la acestea şi, de asemenea, că este un bun consumator şi totodată, este foarte uşor de manipulat.[29] După cum s-a remarcat deja, mass-media în general şi televiziunea în special se află „cu câţiva paşi înaintea societăţii pe calea degrdării şi deteriorării morale, a descompunerii păcatului, devenind model al societăţii de mâine şi pedagog al omului (pos)modern pe calea îndepărtării de Dumnezeu”.[30] Omul educat de către mass-media este de fapt omul cel vechi, rob al păcatului, care îşi caută mângâierea în plăcerile păcătoase şi este prins în cercul vicios al fugii după plăcere şi al fugii de durere, afundându-se tot mai mult în păcat. 
  
5. Despre mass-media care subminează trăirea duhovnicească 
  
Mass-media este o imensă provocare pentru creştinul sincer, doritor de viaţă duhovnicească. Dacă, pentru a trăi duhovniceşte, creştinul întărit de har trebuie să-şi asume nevoinţa luptei cu pornirile păcătoase ale firii slăbănogite de păcat, mass-media îl împinge tocmai în direcţia opusă, a împătimirii. Cu cât apelăm mai mult la mass-media şi cu cât mediile de comunicare sunt mai complexe cu atât impactul negativ este mai puternic şi este o iluzie şi o utopie să credem că cineva poate fi invulnerabil. Pentru a înţelege mai bine la ce ne expunem atunci când ne conectăm internet, de pildă, vom încerca în cele ce urmează să identificăm felul în care mass-media subminează viaţa duhovnicească. 
  
Referitor la împrăştierea şi risipirea minţii Sfinţii Părinţi ai Bisericii ne învaţă că trăirea duhovnicească presupune liniştirea minţii şi adunarea ei în inimă şi că pentru aceasta este foarte importantă ferirea de tot ceea ce o împrăştie. Mass-media aduce însă o adevărată explozie şi un adevărat bombardament informaţional asupra minţii omului, umplând-o cu informaţii, de regulă nu doar neimportante ci chiar nocive, nu doar din punct de vedere duhovnicesc ci chiar şi din punct de vedere al vieţuirii sociale. O mică parte sau chiar nimic din cuprinsul unui buletin de ştiri ori al unei emisiuni oarecare ne este de folos şi ne priveşte ori ne vizează în mod direct. De cele mai multe ori mass-media profită de curiozitatea oamenilor care este amplificată în mod voit şi intenţionat de dorinţa bolnăvicioasă de a intra în intimitatea altora. Şi, în acest fel, în loc să se oprească asupra sinelui, să-şi identifice păcatele, să se pocăiască şi să se îndrepte către Dumnezeu, omul se risipeşte cuprins fiind de curiozitate deşartă, pierzându-şi, în acest mod, pacea sufletului şi liniştea inimii. Nu se mai poate aduna şi concentra în rugăciune, aceasta devenind, astfel, foarte superficială, definind, în acest fel, relaţia sa cu Dumnezeu. Cu aproape 100 de ani în urmă, când mass-media era reprezentată numai de presa scrisă şi era cu mult mai puţin agresivă decât astăzi, Sfântul Siluan Athonitul avertiza: „Cel ce voieşte a se ruga curat nu trebuie să cunoască nici o veste din ziare, nu trebuie să citească din cărţi rele ori să afle cu iscodire ceva din viaţa altora. Toate acestea aduc minţii gânduri necurate iar când omul voieşte a le desluşi, ele din ce în ce mai mult vor rătăci şi vor chinui sufletul”.[31] 
  
Un alt aspect îl reprezintă fondul sonor pe care îl oferă mass-media vieţii noastre. Omul de astăzi s-a obişnuit să fie însoţit mereu de mass-media nemaiştiind să aprecieze liniştea. Nu înţelege că mass-media îi oferă o faslă senzaţie de comuniune şi că liniştea nu înseamnă o absenţă ci, dimpotrivă, prezenţa lui Dumnezeu, şansa regăsirii de sine şi a întâlnirii cu Dumnezeu. „Liniştea este o condiţie esenţială – ne arată Părintele Paisie Aghioritul. Chiar dacă nu s-ar ruga cineva cu cuvinte singură liniştea îi este rugăciune. Ea este o rugăciune tainică şi ajută mult pe cel care se roagă, aşa cum îl ajută pe om respiraţia, care este nevăzută. Cel care face lucrare duhovnicească în linişte, se adânceşte după aceea în rugăciune.”[32] 
  
Cu privire la discreditarea valorilor creştine, într-un amplu şi bine documentat studiu despre efectele televiziunii asupra minţii umane, Virgiliu Gheorghe demosntrează că principalul conţinut al mesajelor televiziunii, al mass-mediei în general, este nihilismul, despre care am mai vorbit în acest material, adică relativizarea şi chiar negarea valorilor, în primul rând al celor creştine.[33] Cu alte cuvinte, nihilismul îşi are cauza în îndepărtarea omului de Dumnezeu până la a nu-I mai recunoaşte Creatorului dreptul, puterea sau eficienţa intervenţiei Sale în istorie sau chiar până la negarea existenţei Sale şi a întregii raţionalităţi pe care Cuvântul lui Dumnezeu a pus-o în lume. „Televiziunea oferă fiecărui ins acea pedagogie ce corespunde nivelului de negaţie pe care-l poate accepta (corespunzător căderii sau îndepărtării de Dumnezeu). Cu mâna pe telecomandă, alegem ceea ce ne atrage cel mai mult, dar şi ceea ce putem accepta în momentul de faţă ca nivel de negaţie. În timp, mentalitatea schimbându-se, va deveni tot mai probabilă alegerea unor atitudini sau modele de viaţă corespunzătoare unui studiu superior al negării nihiliste, deoarece odată intraţi pe această cale a negării, indiferent de forma în care se manifestă ea, nu se poate decât înainta. Acest fenomen se manifestă cu putere, odată pătrunşi în lumea micului ecran, deoarece foarte puţini au puterea de a rezista presiunii seducţiei şi fascinaţiei aproape demonice, care te îndeamnă în mod continuu la însuşirea, prin participare empatică, a unei atitudini nihiliste cât mai avansate. Televiziunea este pedagogul ideal al unei atitudini nihiliste.”[34] 
  
Acelaşi autor scoate în evidenţă felul în care nihilismul mediatic discreditează valorile creştine.[35] Credinţa cultivată mediatic (fără a include aici mass-media bisericească) nu este cea creştină. Pe de o parte suntem învăţaţi să credem în ştiinţă, democraţie, instituţiile conducătoare şi mai ales în propriile păreri, pe de altă parte este promovată o credinţă de tip magic, panteist şi sicretist, în puteri, forţe nevăzute, supranormale, paranormale, extratereştrii etc. Dragostea se identifică cu atracţia erotică, smerenia şi blândeţea sunt semne ale slăbiciunii şi neputinţei. Ascultarea este negată şi ignorată prin promovarea atitudinii răzvrătite şi contestarea autorităţii, iertarea este înlocuită ori substituită cu răzbunarea, înfrânarea este este exclusă pentru că subminează controlul ideologic al persoanei umane şi consumul. În schimb sunt promovate nonvalorile nihiliste: plăcerea, hedonismul, banii şi puterea[36], adică tocmai ceea ce Sfânta Scriptură şi Părinţii Bisericii identifică a fi rădăcinile tuturor patimilor: pofta trupului, pofta ochilor şi trufia vieţii (I Ioan 2, 16) sau iubirea de plăcere, iubirea de avere şi iubirea de slava deşartă. Concluzia analistului şi autorului Virgiliu Gheorghe este un mare semnal de alarmă adresat tuturor celor care cred că pot îmbina şi împleti trăirea duhovnicească cu televiziunea: „Nu există virtute creştină care să nu fie subminată pe micul ecran, prin cultivarea păcatului şi a patimii care i se opune sau, pur şi simplu, prin excluderea ei din orizontul de gândire şi comportament al eroilor lumii TV. Chiar dacă cineva ar putea identifica în această infinită lume de imagini şi mesaje prezenţa unora care pot fi încadrate mesajului creştin, acestea nu fac decât să sporească forţa de persuasiune a televiziunii, prin justificarea actului televizionării ca unul ce poate oferi şi ceva folositor. Dar, de fapt, telespectatorii nu conştientizează că tot ce se transmite şi se reţine de la televizor sunt comportamentele şi mentalităţile care apar cu cea mai mare frecvenţă şi care definesc spiritul general al acestui mediu. Privit într-o perspectivă creştină, mediul TV, spiritul acestuia este cea mai bună sinteză a ceea ce este propriu lumii căzute, colecţie a faptelor şi concepţiilor unor oameni adânciţi într-un mod de viaţă vicios. „Realitatea” de la televizor este complet opusă atmosferei evanghelice a Împărăţiei lui Dumnezeu sau vieţii creştine.”[37] 
  
În ce priveşte cultivarea înţelesurilor pătimaşe ale lumii Sfinţii Părinţi ai Bisericii subliniază faptul că viaţa duhovnicească a omului este determinată în mod decisiv şi hotărâtor de felul în care îşi reprezintă în minte lumea şi de cum se foloseşte de aceste reprezentări în ceea ce face în viaţă. „Lucrurile[38] sunt în afară de minte, arată Sfântul Maxim Mărturisitorul, dar ideile lor stau înăuntru. În minte este deci puterea de se folosi bine sau rău de ele. Căci folosirea greşită a ideilor este urmată de reaua întrebuinţare a lucrurilor.”[39] Căderea omului şi despărţirea de Dumnezeu vine din faptul că, în loc să contemple raţiunile dumnezeieşti din creaţie şi să se înalţe astfel spre Dumnezeu, atribuie creaturilor un înţeles pătimaş privindu-le prin prisma iubirii pătimaşe de sine şi a plăcerii sau a durerii pe care o pot aduce. „Lucru este de pildă: bărbat, femeie, aur şi aşa mai departe. Înţelesul este aminitirea simplă a ceva din cele de mai sus. Iar patima este iubirea neraţională sau ura fără judecată a ceva din cele de mai înainte. Înţeles pătimaş este gândul compus din patimă şi înţeles.”[40] Înţelesul pătimaş constă aşadar în asocierea gândului la lucruri şi persoane cu plăcerea sau durerea simţuală pe care ne-ar putea-o aduce şi care stârneşte în noi dorinţa de posedare sau, din contră, mânia şi pornirea violentă împotriva lor. Lupta celui ce doreşte să trăiască o viaţă duhovnicească constă tocmai în despărţirea patimii de înţeles pentru a rămâne gândul simplu cu privire la lucruri şi persoane. „Mintea celui iubitor de Dumnezeu nu luptă împotriva lucrurilor, nici împotriva înţelesurilor acestora, ci împotriva patimilor împletite cu înţelesurile. De pildă, nu luptă împotriva femeilor, nici împotriva celui ce l-a supărat, nici împotriva chipurilor acestora, ci împotriva patimilor împletite cu ele.”[41] Aceasta face ca un sfânt precum Ioan din Kronstadt să poată privi poza unei femei goale dând slavă lui Dumnezeu pentru felul minunat în care a alcătuit o făptură pentru a fi mamă. Omul pătimaş, din contră, are tendinţa de a amesteca înţelesurile cu patima şi mass-media se foloseşte de această neputinţă şi slăbiciune şi chiar o cultivă. Legarea înţelesului de patimă în mass-media se datorează mai întâi faptului că produsele acesteia reflectă starea duhovnicească arealizatorilor lor care, de regulă, sunt oameni pătimaşi. În mod deosebit ecranul (fie televizor sau calculator), prin puterea de atracţie şi falsa evidenţă a imaginilor în mişcare, ne face să vedem lumea cu ochii realizatorilor emisiunilor şi filmelor urmărite. Mai mult decât aceasta însă, în mod programatic, mesajele mediatice cultivă înţelesurile pătimaşe pentru a provova şi produce emoţii şi astârni dorinţe şi a deveni astfel atractive pentru public. Publicitatea este prin excelenţă actul în care se urmăreşte legarea înţelesului lucrurilor de dorinţa de a le avea şi de plăcere promovându-se ideea că fericirea se dobândeşte prin consum şi posedare. A reduce aspiraţiile omului la lucruri, a frustra prin deşteptarea unor nostalgii a căror împlinire este promisă prin consum, a erotiza produsele sunt doar câteva din menevrele publicitare utilizate.[42] Consecinţa este că mintea celui supus bombardamentului mediatic se împătimeşte căpătând deprinderea de a privi lumea şi oamenii prin prisma poftei, a dorinţei de posedare şi dominare. „Ne întrebăm: în ce măsură mai poate telespectatorul să păzească gândul produs de vederea unui lucru sau de amintirea lui, fără să-l lege de o dorinţă pătimaşă? În ce măsură mai poate lupta să-şi despătimească mintea, atât timp cât, uitându-se la televizor, aceasta este permanent intoxicată cu imagini pătimaşe? Efectul vizionării nu poate fi altul decât o întunecare gradată a vederii minţii, deoarece toate gândurile pătimaşe ce întunecă partea poftitoare a sufletului, ce o tulbură pe cea irascibilă, întunecă raţiunea şi în final orbesc mintea. Adică omul poate ajunge să nu mai găsească nici un alt sens al existenţei afară de acela de a experimenta fiorii plăcerii trupeşti, de a poseda lucruri şi de a se îmbăta cu ideea că este cineva când, de fapt, doar a reuşit să atingă în mod ideal statutul de consumator, care, în viziunea Părinţilor Bisericii, este o fiinţă necuvântătoare, supusă vieţii instinctive.”[43] 
  
Referitor la spurcarea minţii prin consimţirea cu gândul păcatului, Mântuitorul nostru Iisus Hristos, tâlcuindu-ne felul în care trebuie să înţelegem poruncile lui Dumnezeu, ne învaţă că săvârşirea păcatului începe la nivelul gândului: „Aţi auzit că s-a zis celor de demult: „Să nu săvârşeşti adulter”. Eu însă vă spun vouă: Că oricine se uită la femeie, poftind-o, a şi săvârşit adulter cu ea în inima lui” (Matei 5, 26-27). În faţa disputei dintre fasrisei şi ucenici cu privire la spălările rituale, Iisus Hristos afirmă cu claritate că consimţirea cu gândul păcatului îl spurcă pe om: „Căci dinăuntru, din inima omului, ies cugetele cele rele, desfrânările, hoţiile, uciderile, adulterul, lăcomiile, vicleniile, înşelăciunea, neruşinarea, ochiul pizmaş, hula, trufia, uşurătatea. Toate aceste rele ies dinăuntru şi spurcă pe om (Marcu 7, 21-23). Părinţii duhovniceşti dezvoltă tema săvârşirii păcatului arătând că în zămislirea acestuia se parcurg mai multe etape care în esenţă se reduc la patru: atacul sau momeala, însoţirea, consimţirea şi fapta sensibilă. Momeala este nepăcătoasă şi nevinovată deoarece nu ţine de voia omului, însoţirea nu este întru totul nevinovată dar nu este nici cu totul păcătoasă, dar consimţirea este întru totul păcat deoarece este învoirea cu plăcere a sufletului cu momeala şi pe aceasta se străduiesc diavolii să o câştige.[44] 
  
Conectarea la mediile de comunicare înseamnă deschiderea minţii faţă de gândurile transmise de ele, o însoţire a minţii cu aceste gânduri. Însă, aşa cum am arătat mai sus, mass-media este un propagator al înţelesurilor pătimaşe ale lucrurilor. Acceptarea cu plăcere a înţelesului pătimaş înseamnă de fapt consimţirea cu păcatul. Toate acestea se petrec mai ales în faţa ecranului. Privirea imaginilor încărcate de înţelesuri pătimaşe şi îndulcirea cu acestea ne aruncă direct în faza de consimţire cu păcatul deoarece, potrivit Sfinţilor Părinţi ai Bisericii, aceasta este faza în care gândul păcatului se concretizează în imagini: „Atacul este o mişcare fără imagini a inimii care este prinsă de îndată de cei încercaţi, ca într-o strungă. Acolo unde se ivesc chipuri în gând, s-a produs consimţirea.”[45] Părinţii duhovniceşti contemporani ne avertizează că, prin transmiterea de imagini cu înţelesuri pătimaşe, mass-media devine un mijloc prin care lucrarea demonică de despărţire a omului de Dumnezeu ia o nouă formă, directă şi mult mai eficientă: „Vedeţi cu câtă diplomaţie intră Satana în omenire ca să o distrugă! Ceea ce ne spunea la ureche ispititorul, pentru că el este duh, duhul răutăţii, vistierul tutor răutăţilor, ceea ce ne închipuiam în minte ca oameni, acum ţi le arată făţiş.”[46] Aflat în faţa ecranului omul trăieşte plăcerea oferită de înţelesurile pătimaşe ale lucrurilor, conştientizând mai mult sau mai puţin că, de fapt, consimte cu păcatul cu care se îndulceşte prin însuşi faptul vizionării. Impactul televiziunii este prin excelenţă unul dramatic, intens emoţional.[47] Cu cât emoţia este mai intensă, cu atât impresia este mai puternică şi mintea îmbrăţişează mai strâns imaginile văzute, consimţind cu păcatele sugerate. Impactul emoţional este dat în primul rând de înţelesul pătimaş al imaginilor şi, în special, de erotismul explicit sau implicit şi de violenţa programelor care îi fascinează şi îi pervertesc chiar şi pe cei care au preocupări spirituale şi duhovniceşti. De regulă oamenii se uită la televizor la lucruri ce se află la limita simţului lor moral, însă au tendinţa de a coborî mereu ştacheta şi de a accepta şi chiar de a căuta imagini cu o încărcătură negativă tot mai mare, fără să ţină seama de faptul că, mai ales în ceea ce priveşte desfrânarea, „pentru corp este necesar să fie înlăturate chipul şi materia care ispiteşte, pentru ca pofta să nu se dezlănţuie, iar pentru suflet la fel, ca să nu ia naştere în el gânduri necurate”.[48] 
  
Părinţii filocalici ne învaţă că o condiţie fundamentală pentru vieţuirea duhovnicească este păzirea minţii de gândurile păcătoase, gânduri care ar trebui tăiate încă din faza de atac asupra minţii deoarece „într-o clipă sufletul nostru se încântă de momelile diavoleşti, se îndulceşte de ele şi le urmează”.[49] A permite gândului să pătrundă în minte până la etapa de însoţire nepăcătoasă şi apoi a-l combate este o luptă rezervată celor sporiţi duhovniceşte care nu se lasă amăgiţi de momelile vrăşmaşului, nu le urmează şi nu sunt biruiţi sau învinşi de ele. Dar nici pentru aceştia o astfel de luptă nu este lipsită de primejdie: „Nu avem în toată vremea puterea să ne împotrivim tuturor gândurilor ce se ridică împotriva noastră, ca să le oprim, ci de multe ori primim de la ele o rană ce nu se vindecă multă vreme. Pentru că ai ca potrivnici pe unii care au şase mii de ani. Şi aceasta îi face în stare să te poată răni peste măsura înţelepciunii şi a înţelegerii tale. Şi chiar de îi vei birui, întinăciunea gândurilor îţi murdăreşte cugetul şi răul lor miros rămâne multă vreme în mirosul nărilor tale.”[50] De aceea Sfântul Varsanufie recomandă: „Este propriu celor desăvârşiţi să lase gândul să intre în inima lor şi apoi să-l scoată. Tu nu lăsa focul să intre în pădure, ca să nu o ardă. Nu lăsa să ţi se ia hainele, ca să nu trebuiască să le iei înapoi cu luptă. Nu te juca cu tulburarea, căci nu vei rămâne neclintit în această ispită.”[51] Iar cuvintele Sfântului Ioan Casian cu privire la nevoia păzirii minţii sunt foarte actuale în ceea ce priveşte expunerea la mass-media: „Trebuie necontenit să ne amintim de acea povaţă: „Păzeşte inima ta mai mult decât orice” şi, potrivit principalei porunci a lui Dumnezeu, să observăm cu băgare de seamă capul vătămător al şarpelui (Facere 3, 15), adică începutul tuturor gândurilor rele, cu ajutorul cărora încearcă diavolul să se strecoare în sufletul nostru. Să nu îngăduim să pătrundă prin nesinchisire în inima noastră tot corpul acestui şarpe, adică încuviinţarea ademenirii, care fără îndoială, de va fi intrat, va ucide prin otrava muşcăturii lui mintea robită.”[52] 
  
Gândindu-ne la deschiderea minţii spre a fi înrobită de fantasme, vom susţine că mijloacele de comunicare cu cât combonă mai multe medii şi mai ales atunci când în centru stă imaginea în mişcare (televiziune, filme, jocuri pe calculator), creează un mediu virtual în care mintea este atrasă şi în care omul are parte de trăiri reale. Este o lume a fantasmelor, a nălucirilor, cu atât mai seducătoare cu cât promite împlinirea visului dintotdeauna al omului căzut şi anume trăirea plăcerii în absenţa durerii. Identificându-ne empatic cu personajele de pe ecran ne îndulcim de desfrânare, gustăm plăcerea de a fi bogat, de a stăpâni, dând frâu liber patimilor care zac în noi. Evadarea din real într-o lume a fantasmelor creată cu ajutorul imaginaţiei şi conformă cu dorinţele şi patimile sale, adică reveria ori visarea fără a dormi, este o tendinţă a omului căzut asupra căreia părinţii filocalici ne atrag atenţia cu foarte multă seriozitate. Imaginaţia, ca şi capacitate a omului de a transforma percepţiile în imagini, de a reproduce imaginile şi de a crea imagini noi, este una din facultăţile de cunoaştere. Imaginaţia îl poate ajuta pe om să cunoască cele sensibile şi, prin contemplarea naturală a raţiunilor dumnezeieşti din creaţie, să-şi înalţe mintea spre Dumnnezeu. Pentru omul împământenit imaginaţia devine însă un mijloc de separare de Dumnezeu fiindcă el are tendinţa de a-şi umple mintea separată de Dumnezeu cu produsele şi rezultatele imaginaţiei sale, construindu-şi o lume a fantasmelor şi închipuirilor de care se alipeşte şi se ataşează cu atât mai mult cu cât corespunde patimilor care l-au cuprins. Pe de o parte imaginaţia trezeşte patimile, dându-le hrana care le face să lucreze şi să sporească, pe de altă parte patimile suscită în mod deosebit lucrarea şi plăsmuirile imaginaţiei pentru că se hrănesc mai ales cu aceste închipuiri.[53] Este tocmai consimţirea minţii cu păcatul prin primirea şi îndulcirea cu imaginile încărcate de înţelesuri pătimaşe, fiecărei patimi corespunzându-i anumite chipuri. Însă lumea închipuirilor „la om este aceeaşi cu cea a căzuţilor diavoli, drept pentru care închipuirea este poartă deschisă lucrării diavoleşti”.[54] Fantasmele, nălucirile imaginaţiei sunt principala cale prin care diavolii „intră în comuniune cu sufletul şi se amestecă cu el, făcându-l un fel de cuib de viespi şi o peşteră de gânduri sterpe şi pătimaşe”.[55] Odată pătrunşi în suflet diavolii pun stăpânire pe acesta târându-l tot mai mult în păcate şi patimi şi despărţindu-l de Dumnezeu. Neavând îmaginaţia la dispoziţie, remarcă Cuviosul Isihie Sinaitul, „Satana nu poate făuri gânduri înşelătoare pentru a le înfăţişa minţii spre amăgire mincinoasă”.[56] 
  
Fantasmele, fie că sunt produsul imaginaţiei omului, fie că sunt insuflate de diavoli, dobândeşte putere în măsura în care dorinţa şi voinţa omului înclină spre ele. „Şi chipurile diavoleşti, şi cele făurite de însuşi omul pot înrâuri asupra oamenilor, schimbându-le înfăţişarea şi chipul, dar într-un astfel de caz un lucru este de neocolit: tot chipul zidit de însuşi omul sau insuflat de diavoli şi primit în suflet va stâlci chipul duhovnicesc al omului zidit după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu.”[57] De aceea, părinţii duhovniceşti insistă că, pentru a ajunge la rugăciune curată şi trăire duhovnicească autentică, este nevoie să ne eliberăm mintea de orice închipuire şi imaginaţie. „Calea nevoitorului ortodox este următoarea: el caută pe adevăratul Dumnezeu – Făcătorul, drept aceea, prin rugăciunea minţii, duce o luptă cu miile de felurite chipuri, şi cu cele, adică cele ce poartă o anume formă exterioară, o înfăţişare, o proiecţie a spaţiului şi avremii, o culoare, şi altele asemenea, şi cu cele gândite, adică conceptele – pentru ca, despuindu-se de tot chipul făcut, să se roage lui Dumnezeu faţă către faţă.”[58] În lumea virtuală creată de tehnologia multimedia confruntarea cu fantasmele ia forme noi pentru că acestea se materializează în imaginile care, pe măsura dezvoltării tehnologiei, dau tot mai mult iluzia veridicităţii şi accesibilităţii unei lumi a plăcerii fără durere. Este o lume care promite fericirea prin împlinirea poftelor, o lume virtuală dar care oferă trăiri intense şi reale, o lume în care omul postmodern se simte foarte important. O lume care devine pentru el lumea exemplară a existenţei plenare, în contrast cu realitatea ştearsă a vieţii cotidiene, o lume în care are tendinţa de a evada cât mai mult. „Imaginea de pe ecran nu numai că a ajuns să aibă un statut egal cu acela al elementelor din sfera autenticului, dar lumea a ajuns să se împartă în ceea ce este comun (viaţa cotidiană) şi ceea ce este televizat, iar televizorului i se acordă un statut privilegiat.”[59] 
  
Imaginile de la televizor sunt sau alcătuiesc fantasme şi imaginaţii pentru că au încifrate în ele un înţeles străin, al minţii care l-a produs, sunt legate de ceva (un lucru, o idee) şi au puterea de a lega mintea de acea realitate.[60] Transferând centru de greutate al vieţii sale dinspre lumea reală spre virtual, spre această lume a fantasmelor, omul nu realizează că se deschide influenţei creatorilor acestor închipuiri, pierzându-şi libertatea duhovnicească şi modul personal de a fi. Fantasmele cărora îşi deschide mintea în timpul vizionării la televizor, odată ajunse în minte capătă propria lor viaţă înrobind-o. Ele rămân prezente şi active şi după încetarea televizionării şi chiar se înmulţesc, hrănindu-se din imaginaţie şi împiedicând rugăciunea curată. Fantasmele îl vor marca tot mai mult, influenţând felul în care gândeşte, simte şi acţionează şi îl vor face să se raporteze la lumea reală prin intermediul lor.[61] Posibilitatea manipulării conştiinţelor prin intermediul fantasmelor este imensă iar manipulatorul prin excelenţă, ce stă în spatele tuturor este diavolul, care are acum un instrument extrem de eficient pentru înrobirea oamenilor şi depărtarea lor de Dumnezeu. Dacă, potrivit învăţăturilor părinţilor filocalici, viaţa duhovnicească autentică înseamnă eliberare de fantasme, tehnologia multimedia realizează exact contrariul. 
  
Cu privire la substituirea adevăratei vieţi duhovniceşti cu un surogat de trăire religioasă, analizând locul pe care mass-media, televiziunea în special, îl ocupă în viaţa omului postmodern din punct de vedere al fenomenologiei religiei[62], teologul, apologetul şi misionarul Virgiliu Gheorghe ajunge la o concluzie şocantă: televiziunea joacă rolul unei religii fără a fi însă o religie propriu-zisă ci doar un surogat de trăire religioasă, un mod profan prin care omul de astăzi poate să-şi amăgească setea de viaţă duhovnicească autentică. Principalele caracteristici care fac ca televiziunea să poată fi considerată un comportament religios sunt[63]: Lumea virtuală creată de televiziune defineşte un alt spaţiu şi un alt timp decât cele cunoscute din viaţa obişnuită; importanţa centrală pe care această lume virtuală o are în existenţa lumii contemporane şi a fiecărui om în parte, având caracterul unei lumi mitice, exemplare, aflate la un nivel ontologic superior celei reale; Larga paletă de stări experimentate pe parcursul vizionării la televizor între care domină fascinaţia, emoţiile puternice, teama, sentimentul copleşirii, stări similare celor trăite în preajma misterului în religiile păgâne; Obiceiul televizionării îmbracă un caracter ritual; Orizontul de valori sau comportament al telespectatorilor este oferit tot mai mult de mesajele televiziunii. Televiziunea este un mijloc care reuşeşte să deturneze pe nesimţite energia cu care omul ar trebui să se dedice trăirii duhovniceşti spre o falsă experienţă religioasă de tip magic fiindcă televiziunea nu cere căinţă şi pocăinţă ci promite plăcere, oferind trăiri emoţionale puternice. Fără să se lepede în mod formal de credinţa sa, creştinul conectat la mass-media ajunge să-i acorde mai multă importanţă acesteia decât lui Dumnezeu, lucru care poate fi costatat cu uşurinţă comparând timpul şi interesul alocat televizorului şi calculatorului în raport cu rugăciunea, participarea la slujbe şi tot ceea ce înseamnă angajare în viaţa duhovnicească. 
  
Obişnuindu-se cu o experienţă facilă care pasivizează şi captivează, dând în acelaşi timp senzaţia implicării active şi a eliberării, o experienţă care cultivă patimile prin participarea la lumea virtuală a televiziunii dând însă şi iluzia detaşării şi a lipsei de responsabilitate, creştinul telespectator devine tot mai puţin capabil de o trăire duhovnicească autentică ce presupune pocăinţă, adunarea minţii, eliberarea de fantasme şi de înţelesurile pătimaşe pentru a putea sesiza prezenţa delicată a harului dumnezeiesc.[64] 
  
Cu privire la eliberarea din plasa mass-mediei ca fiind condiţie a vieţuirii duhovniceşti, vom susţine, la unison, că trăim într-o lume multimedia, o lume în care se exercită o puternică presiune asupra societăţii şi a fiecărui om în parte spre a-şi transfera centrul de existenţă dinspre comunitatea umană reală spre cea mediatică, dinspre real spre virtual. În mod paradoxal, participarea la lumea mediatică prin informare, proiecţie şi identificare, conferă omului de azi sentimentul că există, că este cineva.[65] Dar participarea la lumea mediatică, în funcţie de gradul de implicare, ridică obstacole uriaşe în calea trăirii duhovniceşti împingându-ne înapoi, la starea omului vechi, rob al păcatului, supus stricăciunii şi morţii. De aceea, pentru creştinul sincer se pune cu multă acuitate problema eliberării din „matrix-ul” mediatic. 
  
Concluzii 
  
Concluziile,atât a mea în acest studiu, cât şi a celui de-al treilea volum dedicat de Virgiliu Gheorghiu feţei nevăzute a televiziunii, ne încurajează arătând că acest lucru este posibil, este cu putinţă: „În societatea modernă, mass-media lasă sentimentul că este atotputernică. Controlează mentalităţile, defineşte atitudini, modelează comportamente. Prin modă, defineşte criteriile frumosului, prin opinia publică, pe cele ale adevărului. Ea hotăreşte cine este bun şi vrednic de admirat şi care sunt ierarhiile de valori după care să ne orientăm în viaţă, după care să-i judecăm pe oameni şi lumea. Însă, în pofida acestei aparenţe, mass-media nu are nici o putere prin sine şi în sine. Ea nu are decât puterea pe care i-o dau oamenii şi lumea în ansamblul ei. Mass-media este ca păianjenul care nu are absolut nici o putere asupra acelei insecte care nu se prinde în plasa pe care o ţese. Libertatea acesteia este foarte mare însă, din moment ce ea nu vede plasa ce o are o ţesătură foarte fină sau nu conştientizează pericolul acelei inefabile ţesături, atunci există un risc destul de mare să cadă în plasa păianjenului. Cu cât va prinde mai multe insecte, hrănindu-se cu ele, cu atât îşi va putea construi o plasă tot mai mare. Tot aşa se întâmplă şi cu mass-media. Cu toate că aceasta şi-a întins păienjenişul în toată lumea, există încă şi va exista întotdeauna suficient de mult spaţiu de realitate, de libertate şi de mişcare în afara realităţii virtuale. Totul este să fie identificate liniile de forţă ale acestei realităţi, să fie cunoscut pericolul pătrunderii şi, practic, al captivării în interiorul acestei lumi şi să fie evitat, prin urmare, contactul cu universul fenomenelor de conştiinţă – mass-media. Aici este înţelepciunea, nădejdea şi scăparea omului contemporan. Dacă ne păzim mintea şi inima de înfăşurarea cu fiarele realităţii mediatice, ale plăcerii şi divertismentului.”[66] 
  
7. Încheiere 
  
Aşadar, acum în încheiere putem concluziona că post-modernismul într-o societate multimedia reprezintă un pericol major la adresa misiunii şi vieţii Bisericii lui Iisus Hristos. De asemenea, desacralizarea, relativizarea şi secularizarea constituie un atentat la viaţa şi fiinţa omului ce urmăreşte transformarea omului într-o realitate profană şi profanată sau profanatoare, atotsuficientă şi în permanentă căutare doar a împlinirii pământeşti. Desacralizarea determină prăbuşirea tuturor sistemelor (noetic şi axiologic) precum şi a reperelor pentru omul de astăzi. Ea intră în contradicţie cu dimensiunea ontologică religioasă a omului, este potrivnică naturii şi firii umane, strălucită creaţie a lui Dumnezeu – Sfânta Treime, şi are drept consecinţă dezumanizarea totală a omului. Pe de altă parte, desacralizarea pregăteşte terenul contaminarea cu diverse concepte preudo-religioase, care pot prolifera şi copleşi pe semenul nostru. Soluţiile misionar-pastorale ortodoxe cu privire la fenomenul secular al desacralizării se găsesc pe două planuri: 1. pe planul prevenirii sau profilaxiei cu privire la desacralizare şi 2. pe planul tratării sau combaterii flagelului desacralizării existent în societatea contemporană. Pe primul plan, educaţia autentic religioasă realizată de către Biserică, atât la amvon, cât şi de la catedră, poate preveni apariţia şi generalizarea fenomenului. Cât priveşte planul combaterii, credem că soluţia ar fi în efortul de a accentua viaţa autentică în Iisus Hristos, în efortul de a transforma cu ajutorul şi puterea lui Iisus Hristos pe omul necredincios, indiferent, ignorant, sincretist ori sectant într-un sincer şi autentic practicant ortodox. În sfârşit, am văzut că mass-media a devenit noul idol al omului desacralizat. Soluţia pe care o vedem noi constă în susţinerea unei alternative media de tip creştin – cum sunt mijloacele mass-media ale Patriarhiei Bisericii Ortodoxe Române – care să accentueze dimensiunea formativ-educaţională care este, fie eliminată, fie subevaluată în mass-media comercială. Numai în acest fel, cu ajutorul lui Dumnezeu şi cu participarea omului contemporan, vom putea să contracarăm tendinţele desacralizate într-o lume care pare să fi uitat de Dumnezeu, care devine din ce în ce mai utilitaristă, mai consunistă şi mai hedonistă şi care prin încurajarea non-valorilor şi a falselor modele puternic mediatizate afectează atât viaţa Bisericii cât şi a societăţii moderne, contemporane. 
  
Drd. Stelian Gomboş 
  
[1]Studiind cu atenţie modul de cucerire a populaţiilor precolumbiene de către iberici şi felul de guvernare a britanicilor în India, ne dăm foarte bine seama de amprenta lăsată de cultura europeană şi de influenţele orientale asupra gândirii europene. 
  
[2]Canale şi posturi de televiziune precum Discovery şi National Geographic, redau nenumărate reportaje şi interviuri cu diferite personalităţi prin care se caută numai argumente raţionale în evenimentele biblice, scripturistice produse şi comparaţii cu diferitele credinţe religioase antice existente la începutul creştinismului, observându-se în mod clar şi limpede un interes pentru literatura apocrifă şi curentele dualiste, care nu fac altceva decât să desacralizeze Biblia ori să treacă evenimentele scripturistice pe un loc secundar şi speculativ. 
  
[3]Giandomenico Mucci, Il nichilismo nell Enciclica „Fides et Ratio”, în Civv. Catt., I, p. 359 – 369, (traducere de Par. Arhim. Dr. Teofil Tia de la Facultatea de Teologie Ortodoxă din Alba Iulia). 
  
[4]Nihilişti „clasici” sunt Raskolnikov din „Crimă şi pedeapsă” sau aristocraticul Ivan din „Fraţii Karamazov”. 
  
[5]Termenii de „scop”, „unitate”, „fiinţă” nu mai transcend lumea sensibilă. De aceea nucleul teoretico-existenţial al nihilismului constă în lipsa oricărui scop, în convingerea fermă privitoare la imposibilitatea de a susţine teoretic existenţa unor valori supreme, în prăbuşirea valorilor metafizice, morale şi religioase, în special a celor proclamate şi apărate de creştinism. 
  
[6]Această nouă percepţie arealităţii are loc „la sfârşit de modernitate”, după ce modernitatea a fost calificată ca fiind „o splendidă auroră” de Martin Hegel; pe de o parte, Revoluţia Franceză a dat naştere libertăţilor moderne şi conceptului de „drepturi ale omului”; a încheiat epoca absolutismului şi a despotismului tiranic; privite „în mare” lucrurile, Revoluţia a părut un gigantic pas înainte al omenirii, în direcţia libertăţii şi a progresului, a acomodării cu adevăratele valori; pe de altă parte, nonvaloarea colosală promovată a fost radicala laicizare a gândirii şi a vieţuirii umane, secularizarea atee şi indiferenţa religioasă, care L-au exclus pe Dumnezeu din viaţa publică şi din conştiinţa individuală, calificându-l drept „irelevant”. Cfr. Editoriale: Riflessioni critiche sulla Rivoluzione Francese, în Civv. Catt., 1989, IV, 6 (q. 3343), şi Cristianesimo e Rivoluzione Francese, în Civv. Catt., IV, 1989, 117. (q. 3344), (traducere de Par. Arhim. Dr. Teofil Tia de la Facultatea de Teologie Ortodoxă din Alba Iulia). 
  
[7]Dintre cei care primesc Taina Spovedaniei în cele două posturi mari ale anului, Postul Mare şi Postul Naşterii Domnului, nu sunt mai mult de 15% din totalul creştinilor ortodocşi, incluzând aici şi copiii. Este posibil să fie un procent mai ridicat în mediul rural, dar nu depăşeşte aproximativ 30% din totalul creştinilor dintr-o comunitate. 
  
[8]Aşa a procedat Emil Moise lovind în icoane, aşa a făcut Alina Mungiu Pppidi, aşa facem noi toţi atunci când privim spre ceva murdar. 
  
[9]Aproximativ 83% din populaţia României este creştin ortodoxă. Dacă un membru din fiecare familie ar participa la Sfânta Liturghie în marile sărbători, vă daţi seama câţi creştini ar trebui să fie într-o biserică la un moment dat. Cu toţii ne bucurăm că bisericile sunt pline în duminici şi la marile prasnice, însă, la un calcul atent şi minuţios, dacă între 7% şi 10% participă activ la slujbele bisericeşti, din totalul creştinilor. 
  
[10]Aceasta este o conscinţă a desacralizării altarului prin hirotonirea femeilor. 
  
[11]Datorită americanizării vieţii sociale româneşti s-a scimbat şi pronunţia corectă a cuvintelor. Menţionăm, împotriva tuturor acelora care au denaturat sensul calendaristic al termenului „Sfintele Paşti”, că acest termen se scrie şi se pronunţă cu „i” şi nu „e” (Paşte). 
  
[12]Mai cu seamă cele legate de anul nou, dragobete, drăgaica, sântion, sântilie, sâmedru şi altele... 
  
[13]Folosite frecvent de către tot felul de ziare care abia aşteaptă să prindă cu camera ascunsă reprezentanţi ai Bisericii şi să-i critice în modul cel mai dur pe toţi. 
  
[14]Când folosim noţiunea „sacru” ne referim şi la conotaţia culturală a termenului, la acea calitate pur omenească ce ne ridică deasupra oricărei alte fiinţe vii, adică raţiunea. 
  
[15]Volumul îngrijit de Franz Joseph Eilers şi Roberto Giantanelli, Chiesa e comunicazione sociale. I documenti fondamentali, Torino, Editrice Elle di Ci, 1996, ne prezintă, de-a lungul a peste 500 de pagini, toate documentele Bisericii Romano-Catolice referitoare la comunicarea socială şi implicarea Bisericii în complexa realitate a mass-mediei. 
  
[16]Biserica ar trebui să promoveze, prin luările de poziţie ale exponenţilor săi, o mass-media orientată spre surprinderea realului, iar nu una a evaziunii în fantastic. Sunt foarte importante atât opţiunile morale cât şi cele estetice. Există o lecţie pe care realul ne-o dă, şi aceasta ar trebui redată de mass-media. Biserica ar trebui să încurajeze un realism deschis faţă de valorile spiritului... 
  
[17]Antonio Orazzo, Teologia e umanesimo ateo. Il passagio dal confronto al dialogo, eredita della „Gaudium et Spes”, în Civv. Catt., 1992, III, p. 365 (q. 3413) (traducere de Par. Arhim. Dr. Teofil Tia de la Facultatea de Teologie Ortodoxă din Alba Iulia). 
  
18 Conceptul de „cinematografie – vehicul de cultură” a fost una din temele preferate ale papei Ioan Paul al II – lea: „Valorile umane şi religioase care merită atenţie specială sunt prezente nu doar în filme care fac directă referinţa la tradiţie creştină, ci şi în filmele născute în diferitele culturi şi religii, confirmând importanţa cinematografiei ca vehicul de interschimburi culturale şi perpetuă invitaţie spre deschidere şi spre reflecţie la realităţile străine de mentalităţile şi formarea noastră”. De altfel şi Părinţii primelor secole elogiau virtuţile naturaliter christianae din care găseau „seminţe” în operele marilor scriitori păgâni...  
  
19Limbajul cinematografic adeseori recurge la reprezentări non-directe şi simbolice, care nu sunt uşor de înţeles pentru publicul larg: Este cazul filmului lui Andrei Tarkovski şi Krzystof Kieslowski din Europa de est. 
  
[20]Serghei Bulgakov, Ortodoxia, traducere de Nicolae Grosu, Bucureşti, Editura Paideia, 1994, p. 7. 
  
[21]Tâlcuire la Tatăl nostru, PG 90, 849 D, 901 A, la Jean-Claude Larchet, Terapeutica bolilor spirituale, traducere de Marinela Bojin, Bucureşti, Editura Sophia, 2001, p. 36. 
  
[22]Sfântul Maxim Mărturisitorul, Ambigua, 12, PG 91, 1112 C, la Jean-Claude Larchet, op. cit., p. 57 
  
[23]Sfântul Maxim Mărturisitorul, Răspunsuri către Talasie, 61, în Filocalia sau culegere din scrierile Sfinţilor Părinţi care arată cum se poate omul curăţa, lumina şi desăvârşi (în continuare Filocalia), volumul 3, traducere din limba greacă, introducere şi note de Dumitru Stăniloae, Bucureşti, Editura Institutului Biblic şi de Misiune a Bisericii Ortodoxe Române, 2009, p. 380 
  
[24]Prin mijloace de comunicare în masă ori mass-media se înţeleg toate sursele sau mediile de informaţie publice care ajung la un număr foarte mare de persoane, ca de exemplu televiziune, radio, internet, presă inclusiv apariţiile periodice ca ziare, reviste sau foiletoane... 
  
[25]Virgiliu Gheorghe, Revrăjirea lumii sau de ce nu mai vrem să ne desprindem de televizor, Bucureşti, Editura Prodromos, 2006, p. 130. 
  
[26]Mihaela Constantinescu, Post/postmodernismul: Cultura divertismentului, Bucureşti, Editura Univers Enciclopedic, 2001, p. 13. 
  
[27]Virgiliu Gheorghiu, Efectele televiziunii asupra minţii umane, Bucureşti, Editura Evanghelismos, 2005, p. 224-239. 
  
[28]Emilianos Timiadis, Biserica în climatul social de astăzi, în revista „Telegraful Român”, anul CXLV, nr. 37 – 40, 1997, p. 3. 
  
[29]Excepţie de la aceasta este mass-media Bisericii care face notă distinctă în peisajul mediatic contemporan însă are şi un impact mai redus asupra publicului larg. În studiul de faţă, după cum se poate observa, ne ocupăm, în special, de tendinţa generală a mass-mediei nebisericeşti. 
  
[30]Virgiliu Gheorghe, Ştiinţa şi războiul sfârşitului lumii. Faţa nevăzută a televiziunii, Bucureşti, Editura Prodromos, 2007, p. 159. 
  
[31]Arhimandritul Sofronie, Cuviosul Siluan Athonitul, traducere din limba rusă de Ierom. Rafail (Noica), Alba Iulia, Editura Reîntregirea, 2009. 
  
[32]Cuviosul Paisie Aghioritul, Cu durere şi cu dragoste pentru omul contemporan, traducere din limba greacă de ieroschim. Ştefan Nuţescu de la Schitul Românesc Lacu din Sfântul Munte Athos, Bucureşti, Editura Evanghelismos, 2003, p. 188. 
  
[33]Virgiliu Gheorghe, Efectele televiziunii asupra minţii umane..., p. 240 – 276. 
  
[34]Ibidem, p. 253. 
  
[35]Virgiliu Gheorghe, Ştiinţa şi războiul..., p. 153 – 157. 
  
[36]Virgiliu Gheorghe, Efectele televiziunii..., p. 268. 
  
[37]Virgiliu Gheorghe, Ştiinţa şi războiul..., p. 157. 
  
[38]Prin lucru în sens larg Sfântul Maxim înţelege toată creaţia, însufleţită sau nu. 
  
[39]Sfântul Maxim Mărturisitorul, A doua sută a capetelor despre dragoste, 73, în Filocalia, volumul 2, traducere din limba greacă, introducere şi note de Pr. Prof. Univ. Dr. Dumitru Stăniloae, Bucureşti, E.I.B.M.B.O.R, 2008, p. 99. 
  
[40]Sfântul Maxim Mărturisitorul, A treia sută a capetelor despre dragoste, 42–43, în Filocalia, volumul 2, p. 115. 
  
[41]Ibidem, 40, p. 115. 
  
[42]Aceste manevre sunt identificate, descrise şi exemplificate la Francois Brune, Fericirea ca obligaţie. Eseu despre standardizarea prin publicitate, traducere din limba franceză şi prefaţă de Costin Popescu, Editura Trei, 1996, p. 24-72. 
  
[43]Virgiliu Gheorghe, Ştiinţa şi războiul..., p. 174. 
  
[44]Dumitru Stăniloae, Ascetica şi Mistica Ortodoxă. Volumul I. Ascetica, Alba Iulia, Editura Deisis, 1993, p. 104; Jean-Claude Larchet, Terapeutica..., p. 428. 
  
[45]Sfântul Marcu Ascetul, Despre legea duhovnicească, 140-141, în Filocalia, volumul 1, traducere din limba greacă, introducere şi note de Pr.Prof. Univ. Dr. Dumitru Stăniloae, Bucureşti, E.I.B.M.B.O.R., 2008, p. 293. 
  
[46]Stareţul Dionisie, duhovnicul de la Sfântul Munte Athos, Lumea în vremurile de pe urmă, Bucureşti, Editura Prodromos, 2010, p. 106. 
  
[47]Virgiliu Gheorghe, Revrăjirea lumii..., p. 246. 
  
[48]Sfântul Ioan Casian, Convorbiri duhovniceşti, V, 6, în Sfântul Ioan Casian, Scrieri alese, traducere de Vasile Cojocarul şi David Popescu, prefaţă, studiu introductiv şi note de Nicolae Chiţescu, colecţia Părinţi şi Scriitori Bisericeşti, 57, Bucureşti, E.I.B.M.B.O.R., 1990, p. 379. 
  
[49]Isihie Sinaitul, Cuvânt despre trezvie şi virtute, 44, în Filocalia, volumul 4, traducere din limba greacă de Pr. Prof. Univ. Dr. Dumitru Stăniloae, Sibiu, Tipografia Arhidiecezană, 1948, p. 53. 
  
[50]Sfântul Isaac Sirul, Cuvinte despre sfintele nevoinţe, XXXIII, în Filocalia, Volumul 10, traducere, introducere şi note de Pr. Prof. Univ. Dr. Dumitru Stăniloae, E.I.B.M.B.O.R., 1981, p. 184. 
  
[51]Sfinţii Varsanufie şi Ioan, Scrisori duhovniceşti, 138, în Filocalia, volumul 11, traducere, introducere şi note de Pr. Prof. Univ. Dr. Dumitru Stăniloae, Bucureşti, E.I.B.M.B.O.R., 1990, p. 181. 
  
[52]Sfântul Ioan Casian, Aşezăminte mănăstireşti, VI, 13, în Sfântul Ioan Casian, Scrieri alese, p. 193. 
  
[53]Jean-Claude Larchet, Terapeutica..., p. 92-97. 
  
[54]Arhimandritul Sofronie, Cuviosul Siluan Athonitul, p. 165. 
  
[55]Calist şi Ignatie Xanthopol, Metoda sau cele 100 de capete, 64, în Filocalia, volumul 8, traducere, introducere şi note de Pr. Prof. Univ. Dr. Dumitru Stăniloae, Bucureşti, E.I.B.M.B.O.R., 1979, p. 135. 
  
[56]Cuviosul Isihie Sinaitul, Cuvânt despre trezvie şi virtute, 14, în Filocalia, 4, p. 45. 
  
[57]Arhimandritul Sofronie, Cuviosul Siluan Athonitul, p. 165.. 
  
[58]Ibidem, p. 163. 
  
[59]Mihaela Constantinescu, Post/postmodernismul..., p. 51. 
  
[60]Virgiliu Gheorghe, Ştiinţa şi războiul..., p. 119. 
  
[61]Ibidem, p. 118. 
  
[62]Virgiliu Gheorghe, Revrăjirea lumii..., p. 54 – 153. 
  
[63]Ibidem, p. 144-146. 
  
[64]Ibidem, p. 149. 
  
[65]Virgiliu Gheorghe, Ştiinţa şi războiul..., p. 161. 
  
[66]Ibidem, p. 343. 
  
 
  
Referinţă Bibliografică:
Media din perspectiva vieţuirii şi a trăirii duhovniceşti într-o lume multimedia / Stelian Gomboş : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 111, Anul I, 21 aprilie 2011, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2011 Stelian Gomboş : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Stelian Gomboş
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!