Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Literatura > Naratiune > Mobil |   



Medeea de pe Istru (2)
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
MEDEEA DE PE ISTRU (2) nuvelă Îmi place să povestesc, îmi mărturisise Cucaras, după ce hărmălaia se mai domolise. Vorbea cu vinovăţie în glas, ca şi cum şi-ar fi recunoscut o meteahnă. Dar de când e lumea lume, navigatorii le-au potolit, celor ce n-au avut parte de călătorii, curiozitatea, povestindu-le despre încercările la care au fost supuşi în largul apelor, despre oameni şi locuri pe care ascultătorii nu le vor putea cunoaşte niciodată. Dumneata eşti cu siguranţă un om citit, spune sincer, nu-i aşa că astfel de întâmplări au stat la temeiul celei mai frumoase literaturi? mă întrebase retoric, privindu-mă în ochi, Cucaras. Fie pe mare, că aveam doar 18 ani când m-am îmbarcat prima oară, fie mai târziu pe Dunăre, am cunoscut atâtea, şi bune, şi rele, încât, dacă aş avea condei, n-aş mai isprăvi să le aştern pe hârtie. Voi grecii sunteţi povestitori înnăscuţi, mi-a spus odată cineva, om foarte cultivat, îl întâlnisem în casa lui Georgescu cu ocazia uneia dintre vizitele pe care i le făcusem căpitanului de port. Era cumnatul acestuia, medic din Lugoj, după cum bine îmi amintesc, doctorul Seracin. Multă lume s-a bucurat de ospitalitatea Georgeştilor, fiindcă veni vorba, dar nimeni nu avea parte de o mai aleasă primire în casa acestora decât cumnatul căpitanului, fratele Anicăi. Venea rar, poate la un an o dată, descindea dintr-un Buick negru, strălucitor, însoţit de soţia sa şi de şoferul ce îndeplinea cu această ocazie şi obligaţiile unui valet. Ceea ce mi s-a părut cu deosebire ciudat la acest personaj era faptul că aducea de fiecare dată cu sine, într-o damigeană pântecoasă, vin din propria podgorie şi nu consuma decât din această băutură. Fireşte, o oferea şi celorlalţi, dar altceva în gură el nu punea. Avea Georgescu un bar ticsit cu băuturi dintre cele mai alese, dar pe cumnatu-său ele îl lăsau cu desăvârşire indiferent. Georgescu nu părea afectat de refuzul acestuia de a servi din specialităţile lui, ba chiar dădea impresia că i se părea normal ca musafirul să se comporte astfel, încât, când mi-a venit bine, l-am întrebat aşa, cu jumătate de gură: Ce-i cu domnul acesta? Se teme să nu fie?... Da de unde, mi-a luat vorba din gură, veselindu-se, Georgescu, nu bea altceva fiindcă sughite. Cum?... n-am înţeles eu. Aşa cum auzi, dragul meu, sughite. Orice altă băutură îl face să sughită. Ba chiar şi altă apă, uneori ... Altfel, omul, doctorul de care ziceam, era de societate, îi plăcea să distreze damele, cânta la flaut absolut remarcabil, spunea glume, chiar deşuchiate unele, dar ştia să le pună oarecare perdea, ca să nu lezeze urechile fine. Anica părea să îl adore, într-atât se străduia să-i facă toate voile. Când a aflat că sunt grec, musafirul căpitanului mi-a acordat multă atenţie şi, pe lângă observaţia că noi, grecii, suntem povestitori înnăscuţi, mi-a mai spus câte ceva. Între altele, am reţinut bine, fiindcă m-au impresionat vorbele lui, susţinea că grecii de astăzi, nu mai sunt cei de odinioară. Zicea că am fi, cei de azi, un popor pervertit. Şi asta fiindcă ne-am lăsat creştinaţi, că am renunţat la cultura noastră milenară, întemeiată pe o cu totul altă ideologie, care ne-a făcut unici în lume, pentru a deveni ce?... Nişte cvasi-anonimi. V-aţi depersonalizat! Degeaba vă lăudaţi voi cu Eschil, Sofocle, Euripide şi cu toţi ceilalţi, spunea. Pentru voi piesele acestora sunt asemenea libretului unei opere, a cărei muzică, adică esenţialul, n-o veţi mai auzi niciodată. Om cultivat, dom'le, cultivat!... Se pare că se număra printre descendenţii familiei generalului Seracin din Caransebeş, pentru că l-am auzit discutând despre el cu Avender, căpitanul de grăniceri, acesta provenind dintr-o familie de negustori austrieci, aşezată în Banat încă din secolul trecut. Spunea Avender, care abandonase tradiţia familiei sedus fiind de strălucirea uniformei militare, că bunicul său ar fi avut onoarea să-l cunoască pe general cu ocazia unei vizite a acestuia pe Clisura Dunării. Cu totul altfel decât el părea să fie soţia doctorului. Am aflat că era femeie şcolită, medic cu studii în străinătate, o recomandase elogios Anica, deşi era evident că n-o prea avea la suflet, fapt de care cumnată-sa nu părea că s-ar sinchisi. Anica, la fel ca frate-său, se simţea bine între lume, pălăvrăgea câte-n lună şi în soare, astalaltă stătea retrasă, ai fi zis că era posacă, dacă nu i-ar fi mijit mereu în colţul buzelor un zâmbet, de om distant însă. Anica era mereu plină de bijuterii, se îmbrăca fistichiu, cumnată-sa purta o rochie simplă, închisă la culoare, potrivită pentru orice ocazie, original, ţin minte, îi era rochiei purtate atunci doar gulerul, care se aduna într-un nod pe omoplatul drept, de unde se desfăcea sub forma unei mici lavaliere în două culori, cât despre bijuterii, nu ştiu să-i fi remarcat vreuna. Îmi amintesc de o întâmplare stranie în legătură cu această femeie, ne duseserăm la Ada-Kaleh cu şalupa căpităniei portului, Georgescu, mare amfitrion, ţinea de fiecare dată când avea oaspeţi importanţi să-i ducă acolo. Se întâmplase cu puţină vreme înaintea izbucnirii războiului celui de al doilea. Ai fost vreodată la Ada-Kaleh?... Nu, n-am fost, îi răspunsesem, eram prea tânăr, se făcuse odată o excursie cu şcoala prin anii şaizeci şi ceva, dar, nu mai ştiu de ce, nu m-am putut duce. Îmi pare foarte rău acum de acea ocazie pierdută. Era un mic paradis cu aer medieval acolo, îşi mijise cu nostalgie Cucaras ochii. Toate se păstrau în perimetrul insulei parcă neatinse de trecerea vremii. Ea a ajuns să facă parte din România după primul război, printr-un referendum populaţia, turci fără excepţie, optase pentru alipirea la statul român, iar casa regală a acestuia îi oferise o mulţime de facilităţi, înlesniri comerciale, scutiri de taxe şi aşa mai departe. Produceau acolo locuitorii din moşi-strămoşi rahat după o reţetă proprie, vestitul Locum, dulceaţă din smochine, trandafiri sau nuci verzi, ţigări foarte tari, eu nu m-am putut obişnui niciodată cu ele, şi bijuterii minunat filigranate, căutate în lumea întreagă. Şi încă multe altele, bineînţeles. Străduţele insulei, foarte înguste, erau pavate cu piatră de râu – spaima doamnelor vizitatoare ce purtau încălţări cu tocuri înalte – casele lor înşiruindu-se sub forma unui mic bazar, oferind cumpărătorilor o mulţime de lucruri, dintre care săreau în ochi de departe covoarele cu motive orientale, în nuanţe de roşu mai ales. Pretutindeni atârnau la uscat, făcute mănunchi, frunze de tutun. Vegetaţia bogată, învăluia întreaga insulă într-o umbră extrem de binevenită, mai cu seamă vara. Să-i facem o vizită lui Şenase, ne-a propus Georgescu, imediat ce coborâserăm din şalupă, de obicei vizitatorii erau aduşi de barcagiii din partea locului în nişte lotci mari care acostau frecvent direct pe plaja cu nisip fin, chiar lângă zidurile dărăpănate, dar pitoreşti în felul lor, ale fostelor fortificaţii, exista şi un debarcader rudimentar din piatră, dar când afluenţa de turişti era mare, în sezonul estival mai ales, acesta nu mai făcea faţă solicitărilor. Fireşte, pentru oaspeţii mai simandicoşi, cum eram noi, de pildă, aduşi cu şalupa căpităniei portului din Orşova, se elibera imediat locul optim de debarcare. Şenase era un turc pântecos, cu fes roşu, şalvari şi ilic negru cu bumbi de argint, avea faţă negricioasă cu un neg mare în stânga nasului. Să trăiţi, kapitanim, i se adresase turcul lui Georgescu, care îşi anunţase din timp sosirea, astfel că băncuţele de sub umbrarul lui Şenase se păstraseră neocupate. Poftiţi, poftiţi, ne îmbiase turcul cu ambele mâini, necontenind din temenele, mare onoare pentru mine vizita dumneavoastră. Vorbea perfect româneşte, doar un uşor accent trăda că folosea în mod curent altă limbă. Numaidecât măsuţa de sub umbrarul dintr-o pânză vârstată în roşu şi alb, franjurată pe margini, s-a umplut de bunătăţile casei: cafele aburinde făcute la nisip, şerbet cu apă rece tocmai scoasă din puţ, rahat, dulceţuri, rodii proaspete, sucuri de toate felurile. Ce-ţi mai fac copiii, Şenase? l-a întrebat politicos Georgescu. Pe un turc dacă nu-l întrebi de copii, înseamnă să nu acorzi o minimă importanţă. Pe Şenase nu-l chema, de fapt, Şenase, ci Uzein Mehmet, aveam să aflu într-o împrejurare oarecare, dar sub acest nume era cunoscut în insulă, cum se întâmplă şi prin satele noastre, unde fiecare om e cunoscut mai degrabă după poreclă, decât după nume. Teşekkurler, kapitanim, adică mulţumesc căpitane, i-a răspuns omul, care mai strecura cuvinte turceşti printre vorbele sale, ca să dea o tentă mai pitorească exprimării lui. Üzun şi-a deschis frizerie în Severin, iar Kemal e angrosist în Constanţa. N-au vrut să rămână aici, că de viitor nu este, spun dânşii, se plânsese bătându-şi palmele Şenase. În acelaşi timp îşi urmărea cu coada ochiului cele două ajutoare, care se întreceau în aşeza toate cele cuvenite pe masa acoperită cu feţe de pânză în carouri albe şi roşii. Pentru ceea ce nu putea oferi din gospodăria proprie, baclavale şi îngheţată, de pildă, la cerere Şenase aducea numaidecât din altă parte. Dar să revin la ceea ce am început să-ţi spun, parcă de la nevasta doctorului pornind. După ce mesenii au băut cafelele, sora acestuia, Anica, s-a arătat numaidecât dornică să li se ghicească în cafea. Cu acest scop a fost chemată o turcoaică bătrână, cu feregea pe obraz, soţia doctorului rămăsese chiar la urmă cu ghicitul, lipsită de prejudecăţi nici măcar nu şi-a întors cu gura în jos ceaşca din care băuse, i-a întors-o cumnată-sa aproape cu de-a sila. După ce sporovăiala celorlalţi a reînceput, amuzaţi mai mult sau mai puţin de ceea ce li s-a desluşit în ceaşcă, turcoaica s-a apropiat şi de dânsa. Eu m-am nimerit chiar în vecinătate, să-ţi văd şi înălţimii tale viitorul, bayan, i-a şoptit turcoaica prin feregea, ea nu, că n-o interesează, că astea-s copilării. Două vorbe, numai, a insistat ghicitoarea, şi i-a ridicat ceaşca de pe farfurie. Doctoriţa, o femeie prea stilată pentru a atrage atenţia prin împotrivirea ei, a rămas cu privirea pierdută în direcţia unui superb leandru, pe care nu contenise să-l admire încă de la venire. Baba s-a uitat bine, apoi a început să clatine din ce în ce mai adânc din cap şi a rostit, în cele din urmă, cu un oftat din adâncul pieptului, oh, oh, benim kizim, prea dragă cerului eşti pentru a te lăsa prea mult pe acest pământ!... Nici un muşchi n-a tresărit pe obrazul femeii la auzul acestor vorbe şi nici măcar pentru o clipă n-a contenit din zâmbet. Ca şi cum toate cuvintele ar fi fost pronunţate în altă limbă, necunoscută. Ce, ce, ce-a spus?... s-a interesat numaidecât Anica, fiindcă uitase, într-o clipă de neatenţie, să tragă cu urechea. Fireşte, nu i-a răspuns nimeni. După câte ştiu, doctoriţa a murit în floarea vârstei, iar soţul ei i-a supravieţuit douăzeci şi ceva de ani şi s-a recăsătorit cu o femeie din părţile noastre, pe care Anica avea să i-o aducă în casă. Mai vreo câteva zile să fi rămas atunci doctorul în Orşova şi şi-ar fi cunoscut viitoarea soţie. Dar a plecat şi, cum s-au abătut timpuri grele peste noi, nu l-am mai văzut şi nimic altceva n-am mai auzit de el ... Ba nu! ia stai, ceva totuşi am mai aflat, Anica ne-a împărtăşit cândva, după anii războiului, vestea, auziţi, oameni buni, ne-a spus, ce trăsnaie a fost în stare să facă frate-meu, a adoptat un copil! Spuneţi şi voi! Să uite el de mine, surioara lui, şi să-şi ia copil de suflet, să lase tot ce are unui străin!... Ah, numai vipera aia de nevastă-sa l-a îmbrobodit să facă asemenea prostie. S-o mai prind eu vreodată pe aici!... Câţiva prichindei în apropiere încercau gălăgioşi să înalţe un balon cu aer cald. Balonul, un fel de pungă din folie de material plastic foarte subţire, trebuia umflat prin întoarcerea orificiului de alimentare cu aer în direcţia brizei. Aerul captat era apoi încălzit de soare, făcând balonul să se ridice. Cucaras, în picioare, cu mâna streaşină la ochi, scruta plaja de la un capăt la celălalt. Vântul dinspre uscat, din ce în ce mai viguros, încerca să abată balonul copiilor spre larg. Aceştia se opuneau cu toată energia, scoţând ţipete ascuţite. Soarele intrase într-un fel de pâclă, încât dimensiunile discului său păreau să se fi mărit. Asta e prea de tot, murmura Cucaras. E prea de tot, frate! Toate au o limită. Nu lăsa limpede să se înţeleagă la ce se referă, la gălăgia copiilor cu balonul, sau la altceva. Mai că-mi vine să plec să o caut, adăugase. Ceva mă îndeamnă să umblu după ea prin toate ungherele afurisitei ăsteia de staţiuni!... N-ar fi o idee prea bună, îl întrerupsesem, edificat asupra motivului iritării lui, riscaţi să vă căutaţi mult şi bine unul pe altul. Şi-apoi, cu piciorul acesta, nu ştiu cât de departe puteţi ajunge. Ce-ar fi să-mi spuneţi, mai bine, ce era cu individa aceea, care avea să devină, cum ziceaţi, a doua soţie a doctorului, cumnatul lui Georgescu din Lugoj!... Şi cum de i-a dus-o Anica, soră-sa, în casă? Iată, iată, se pare că te-am făcut curios de-a binelea, observase cu un zâmbet larg Cucaras, după ce, ascultându-mi sfatul, îşi reluase locul lângă mine, sprijinindu-se gemând de lemnul mâncat de soare şi de ploi al popicăriei dindărătul nostru. Şi eu care crezusem că, împins de păcătosul meu obicei de a mă întinde la vorbă, îmi răceam gura de pomană. Şi Lolita, oftase cu nostalgie, mă asculta cândva cu evlavie, deşi mă cam chinuiam cu româneasca mea de atunci, stârnindu-i râsul. Dar mă numea Sindbadul ei drag, acum însă naiba îi mai poate scoate nasul din telenovelele alea interminabile, iar dacă insist să-i mai spun câte ceva îmi zice, măi Istrate, ce-ar fi să mă mai laşi tu pe mine în pace şi să te duci să trăncăneşti cu boşorogii tăi pe băncuţa de la stradă. A, nu ... , protestasem, negăsind cuvinte pentru a lămuri cauza interesului meu crescând. Aceasta fiindcă, nu voiam să-i explic deocamdată interlocutorului, mă gândeam să găsesc un moment mai propice pentru asta, că se întâmpla, naiba ştie cum, stranie coincidenţă, ca acel copil adoptat de doctorul din Lugoj să fiu eu însumi. Poate de aia nu mi-a dat Dumnezeu urmaşi, comentase Cucaras, privind spre prichindeii care plecau smiorcăindu-se, după ce îşi văzuseră balonul luat de vânt, pentru că nu am deloc răbdare cu copiii, cândva mă bătuse gândul să înfiez şi eu unul, ca doctorul de care vorbeam, poate că, dacă nu ne-ar fi evacuat, dacă nu ne-ar fi mutat păgânii din locuşorul nostru ... Cine ştie? La necaz nu-ţi trebuie copii. Ia să fi ştiut doctorul că nu multă vreme după aceea îi va muri soţia, i-ar fi trebuit? Mai ales că şi-a adus apoi o alta în casă, cum ţi-am spus ... Sârboaică! Da, sârboaică! E periculos să te încurci cu sârboaicele. Mai dure femei decât ele nu găseşti în partea noastră de lume. Păi ştii ce-au păţit nemţii cu ele în Al Doilea Război, vai de mine, că luptau nebunele cot la cot cu bărbaţii? Odată, cică ar fi găsit nemţii într-un oraş oarecare pe una în durerile facerii, s-au îndurat să-i acorde asistenţă la naştere, când colo, după ce a născut, ea a scos un pistol de la căpătâiul patului şi l-a descărcat în pieptul medicului care a moşit-o!... Hm! Să te cutremuri când auzi!... Pe asta, de care veni vorba, şi care va ajunge peste ani de zile, după un şir de fapte incredibile, nevasta doctorului din Lugoj, a adus-o Avender de peste Dunăre. Da, da, Avender, insistase Cucaras, amintindu-mi că mai pronunţase acest nume, vecinul nostru, ofiţerul unităţii de grăniceri din oraş. Dat dracului om, individul ăsta. Descendentul unei familii de negustori austrieci, cum ziceam, stabiliţi aici încă de pe vremea Habsburgilor, când cu fostul confiniu militar, cu afaceri prospere întinse de la Viena până hăt la Sulina. Le-am fost şi lor transportator de marfă o vreme. Frumos copil mai fusese Avender ăsta, ce era a lui, era a lui!... Nu i-a stat însă capul la afaceri, îi puţea munca de birou, cum se zice, spre disperarea lui tat'su, care nu ştia pe mâna cui o să-şi lase spre administrare imensa avere. Înalt, blond, uniforma îi venea feciorului de negustori ca turnată. Când a fost luat la oaste, se zice că l-ar fi băgat ăia în garda palatului regal, la Bucureşti. A făcut şi ceva şcoală militară pe-acolo şi se mai spune că ar fi avut parte de mai multe aventuri amoroase cu tot felul de doamne din high-life-ul politic ori ofiţeresc, de s-au luat şefii lui cu mâinile de cap. Aşa că l-au trimis la origine, ha, ha, cu rang de căpitan, i-au dat şi funcţie, numai să se vadă scăpat de el. Chipeş om, repet!... Orşovencelor, ce să-ţi mai spun, li se scurgeau ochii după el, să vezi ce se mai sclifosea Georgeasca în prezenţa lui, nu mai ştia ce model de beretă roşie să poarte. Ar fi trebuit de-acum să se aşeze şi el la casa lui, dar nu-şi găsise încă pe cineva, familiile mai acătării din oraş îl priveau ca pe un cal breaz, avere, avere, dar când se ştia că era un du-te – vino de femei prin uşa lui, ca la tractir, să-ţi mai dai fata pe mâna unuia ca ăsta?!... Numai dacă ţi-a luat cumva Dumnezeu minţile! În rest, când nu era luat cu treburi de-ale slujbei militare, de care, în treacăt fie spus, nu i se frângea lui prea mult, Avender îşi trecea timpul la cazinou, unde cât ai fi clipit din ochi îşi înjumătăţea solda la masa de joc. Cu bătrânu-său era mereu în conflict că nu mai înţelegea ăla să-i umple buzunarele ca altădată. Se zvonea că l-ar fi avut la mână contrabandiştii, după ce-i împrumutaseră imense sume de bani. Ei, şi a mai făcut rost Avender al nostru rost la un moment dat de o şalupă de-ţi pica obrazul, alea câteva vedete grănicereşti pe care le avea la unitate nu-l mulţumeau pesemne, că aveau motoare mult mai leneşe pe lângă ambarcaţiunea asta, de-o cumpărase, nu se ştia cum, de unde, numai ce ne-am trezit într-o bună zi cu ea legată la chei. Sau poate i-o dăduseră ăia, de-şi făceau ei afacerile în spatele lui?!... Am văzut-o şi eu, a cui e asta, am întrebat pe cineva, cunoscător în materie, a lu' Avender ăl tânăr, mi s-a spus, lucru german, ultimul răcnet, se fac la Passau, serie mică, te costă o avere!... Şi Fuhrer-ul cică ar avea una. Argo i-a pus numele, scris mare cu roşu pe copastie, ştii tu de unde, de la corabia aia a argonauţilor ... Da, da, confirmasem, povestea cu Iason şi Medeea ... Euripide a conceput ... Aşa, vezi că ştii, se grăbise să mă laude Cucaras, încă nu-i spusesem că mă specializasem ca student în literatură universală şi comparată. Bijuterie, cum ziceam, şalupa lui Avender, adăugase el, nu prea mirat în privinţa cunoştinţelor mele de mitologie elină. Probabil că în Grecia de aşa ceva luai cunoştinţă în clasele primare, dacă nu mai devreme chiar, din gura bunicilor. Cu şalupa lui circula Avender toată ziua, obişnuia să-şi ia chefliii cu el şi să-i care de colo până colo, ba la Ada-Kaleh, ba la Turnu Severin, ba pe la sârbi ... Ei bine, de acolo, de la sârbi, i s-a căşunat lui în cele din urmă să-şi aducă nevastă. I-a căzut lui cu tronc aia şi basta! Ca să vezi ce ţi-e şi cu destinul omului!... Era unica fată a unui bogătan din Pojarevăţ. Frumoasă şi ea, frate!... Phuuu!... Am cunoscut-o îndeaproape puţin mai târziu. Avea ceva straniu femeia asta, nu mi-o amintesc altfel decât îmbrăcată în negru, de parcă ar fi fost mereu în doliu, dar, ce spun eu, chiar şi era în doliu, vei vedea numaidecât după cine, că nici eu nu mi-am dat seama aşa, chiar din prima. Avea o privire, asta nu i-am spus-o Lolitei mele, rămâne între noi, care parcă îţi răscolea măruntaiele. Începeai să-ţi cam cauţi cuvintele când intrai în vorbă cu ea. Prinţesa, ajunsese să i se spună. Şi pe bună dreptate!... Aşa mândră ţinută avea! Cum lui Avender i se dusese buhul de cal breaz după apucături, şi de-a stânga şi de-a dreapta Dunării, ce să-i dea bogătanul din Pojarevăţ unica fată de nevastă! Şi când sârbul îţi spune nu, atunci poţi fi sigur că vorba îndărăt nu şi-o mai ia. Dar şi când sârboaicei i se aprind călcâiele, apoi se face luntre şi punte să-şi ostoiască focul ca nimeni alta! Şi după un scandal straşnic cu ai săi, a plecat fata de nici nouăşpe ani cu chipeşul grăniceri pe neştiute, fără să-şi ia ziua bună de la părinţi, în schimb n-a uitat să ia cu sine ceea ce credea că i se cuvine ca zestre, adică, se zicea, un purcoiaş de galbeni. Că nimeni nu mai păstra nici lei, nici dinari, decât aşa, ca mărunţiş pentru piaţa de toate zilele, pe vremea aceea. Inflaţia dusese toţi banii de râpă, numai aurul avea căutare, monede, bijuterii, aur să fie. Bineînţeles că le-au luat urma, Avender, după câte am aflat, îşi lăsase şalupa în grija unor prieteni la gura Moravei, dar repede lămurite despre starea lucrurilor, rudele fetei, mişcare bine calculată, i-au întins o cursă pe Dunăre, cu puţin înainte de Baziaş. Ei bine, dragul meu, ceea ce s-a întâmplat acolo am văzut cu ochii mei. Mă oprisem să iau la remorcă un şlep încărcat cu cherestea pe care promisesem unui partener de afaceri să i-l urc până la Belgrad, stăteam în cabina remorcherului făcând pregătiri de plecare, când aud zgomot de motoare ambalate din amonte. Iarăşi se iau la întrecere nişte idioţi, îmi spun, că aveau obiceiul unii, mai ales de sărbători, când erau bine afumaţi, să se ia la întrecere pe Dunăre, lucru nepermis, fireşte, fiindcă nu de puţine ori s-au produs accidente cu urmări nefaste. Duc binoclul la ochi şi văd venind din amonte şalupa lui Avender, pe care o cunoşteam deja bine, năpustindu-se în jos cu toată forţa, flancată însă de două bărci cu motor dintre cele foarte rapide, folosite mai ales de contrabandişti, cărora nici vedetele grănicereşti nu prea aveau ce le face, numai dacă le prindeau cumva în bătaia armamentului din dotare. Curând mi-am dat seama că nu era vorba de o întrecere a unor nesăbuiţi, ci de un conflict în toată legea, care se tranşa sub ochii mei cu pistoalele în mână. Şalupa nu mai avea nicio şansă de scăpare din cleştele urmăritorilor, care o flancaseră, norocul ei ar fi fost doar să-i vină în ajutor vreo vedetă, care să fi patrulat întâmplător la faţa locului. La prora uneia din bărci, în picioare, stătea un individ bărbos, avea o alură de cuceritor viking neînfricat bărbosul, încordat ca un arc de oţel, gata să dea piept cu duşmanul. Dacă acela abordează şalupa, nu mai dau doi bani pe pielea lui Avender, îmi spuneam, fiindcă cele trei ambarcaţiuni în goana lor dementă tocmai treceau prin dreptul remorcherului pe care mă aflam, legănându-mi-l sub siajul lor. Cucaras se oprise câteva clipe din relatare, ritmul alert al povestirii îi tăiase la un moment dat respiraţia. Trăia cele spuse, cu obrazul uşor îmbujorat, de parcă toate întâmplările evocate s-ar fi derulat înaintea lui. De sub şepcuţa din paie de orez prinsese să i se prelingă pe obrazul stâng un firicel de transpiraţie. Plaja începuse să se cam golească de lume. Prin peretele popicăriei din spatele nostru se auzeau voci, fiinţa acolo un mic centru de închiriat obiecte de plajă, şezlonguri, umbrele şi altele de felul acesta. Oamenii le restituiau înaintea plecării. Cineva ridicase glasul, imputând unui client deteriorarea umbrelei de soare. Ceaţa din largul apei parcă devenise mai densă. Atunci s-a întâmplat ceva la care niciunul dintre cei ce căscam gura la faptele petrecute sub ochii noştri nu s-ar fi aşteptat, îl auzisem iarăşi pe Cucaras vorbind. Una dintre bărci, tocmai aceea în care se pregătea mândrul viking să-şi înhaţe prada, a explodat. S-a ridicat o jerbă de foc şi a bubuit una, de cred că s-a auzit până hăt dincolo de Cazane. Ce au putut avea la bord urmăritorii lui Avender de s-a declanşat o asemenea explozie, nu ştiu. Cineva mi-a spus ulterior că poate pregăteau să arunce trotil în şalupa urmărită, s-o facă praf cu tot cu ocupanţii din ea. Secunde bune după explozie nu mai conteneau să cadă în Dunăre, ca după un foc de artificii, bucăţi arzânde din barca sfărâmată. Cealaltă barcă a încetat urmărirea şi cei dintr-însa au început să caute rămăşiţele omeneşti, înainte de a fi înghiţite de ape. Am vrut să le ofer şi eu o mână de ajutor şi mi-am trimis subalternii cu barca de salvare în larg, dar ăia mi-au înjurat în sârbeasca lor oamenii şi nu numai pe ei, ci şi întregul neam românesc, pe care-l voiau, după câte înţelegeam din spusele şi gesturile lor, nimicit de pe suprafaţa pământului, şi i-au alungat pe cei trimişi de mine cu armele întinse spre dânşii. Şalupa lui Avender a dispărut în aval, fără să-şi contenească o clipă goana. N-am mai văzut-o la întoarcere nici la Orşova, acostată la locul ei ca altădată, se zicea că ar fost dusă şi ascunsă undeva, la Ada-Kaleh, poate, prin vechiul bastion, sau mult mai jos, nici n-am mai văzut-o de atunci, probabil că Avender, prinzând un moment prielnic, a vândut-o. Pe el l-am întâlnit câteva zile mai târziu în Orşova, era cătrănit rău, se deschisese o anchetă care a încercat să stabilească circumstanţele accidentului, eventualii vinovaţi. Era însă foarte greu să tragi nişte concluzii, în absenţa oricăror dovezi, în afara mărturiei oamenilor ce au fost de faţă. Dar lucrurile s-au petrecut cu o rapiditate care i-a buimăcit pe toţi, relatările lor fiind contradictorii, în acea zonă, la ceva distanţă, un fel de no man's land, în mijlocul cursului de apă, care, practic, nu se află sub jurisdicţia nimănui. Aşa că ancheta a trenat, a tot trenat, cred că Avender şi-a pus în mişcare toate pilele şi relaţiile pe care şi le făcuse în capitală înainte de a reveni la Orşova pentru a ieşi basma curată, cu toate că şi partea sârbească a deschis o anchetă şi cerea insistent colaborarea noastră, asta până când a izbucnit războiul împotriva lor pe la începutul lui '41. De atunci, nimeni nu şi-a mai bătut capul cu cele întâmplate. Iar Avender s-a căsătorit cu femeia aceea adusă din Serbia şi s-a aşezat cu ea în casa lui părintească din centrul oraşului, în vecinătatea noastră, iar la mai puţin de un an după cele petrecute le-a venit pe lume celor doi primul copil. I-am cunoscut şi eu nevasta, curând după măritiş, cum îţi ziceam, se purta numai în negru, şi, după ce i-am fost prezentat cu nu mai ştiu care ocazie, am întrebat-o dacă ţinea doliu după cineva. După frate-meu, mi-a spus. În acel moment mi-a venit aşa, ca într-o străfulgerare a minţii, s-o întreb dacă nu fusese fratele ei un tip înalt, cu statură atletică, purtând el barbă ... Da, da, mi-a confirmat grăbită, l-aţi cunoscut pe Saşa cumva?... Şi atunci mi-a căzut fisa. O fisă grea ca plumbul. Individul acela voinic, vikingul care se ţinea în picioare la prora bărcii navigând bezmetică, omul dezmembrat sub ochii mei, de i-au strâns însoţitorii părţile corpului risipite în apă, fusese frate-său!... Cucaras tăcuse brusc, cu faţa adumbrită, parcă retrăind şi mai intens momentele acelea de coşmar. Medeea, am şoptit eu atunci, frapat de coincidenţe, numele pomenit deja în ziua aceea în discuţia avută cu bătrânul căpitan, barbara prinţesă din Caucaz, care şi-a ucis fratele încercând să scape de urmăritorii săi ... Să nu mergem prea departe cu presupunerile, încercase să-mi domolească imaginaţia, parcă citindu-mi gândurile, Cucaras. Vinovăţia ăsteia nu pare atât de evidentă ... În clipa aceea, un tunet se făcuse auzit îndărătul nostru, fusesem în asemenea măsură captivat de relatarea bătrânului căpitan, încât zgomotul puternic, survenit pe neaşteptate, mă determinase să tresar puternic. După încetarea modulaţiilor sale prelungi, un vânt prăfos măturase plaja, aruncând în apa mării mai multe obiecte uşoare de pe ţărm. Câţiva oameni se repeziseră cu ţipete să-şi strângă lucrurile risipite, zorindu-şi copiii să renunţe la joacă. Mă ridicasem să văd ce se întâmpla dincolo de peretele şandramalei, lângă care stând fusesem feriţi de efectul circulaţiei tot mai intense a curenţilor de aer. Observasem numaidecât că orizontul dinspre uscat căpătase un tiv negru, ca şi cum înserarea ar fi tins să se lase de la apus spre răsărit, cu mult înainte de vreme. Salvamariştii îşi trăseseră bărcile pe uscat, după ce se convinseseră, cutreierând grăbiţi plaja, că nimeni nu mai adăsta în valuri. Cucaras nu-şi modificase poziţia în timpul investigaţiei mele. Se pare că va ploua, remarcase el sec, şi nu puţin. Vai, domnule căpitan, îi spusesem atunci alarmat, dar să vedeţi cum arată cerul încolo ... Da, da, înclinase aprobator capul, dar norii vor trebui să se răsucească, adăugase întinzând spre zare mâna, pentru a veni dinspre nord asupra noastră ... Altfel, nooo!... Drept răspuns, un nou tunet se făcuse auzit, ca o năprasnică bătaie de tobă. Aşa că mai avem, niţel răgaz, îşi dusese la capăt ideea bătrânul meu interlocutor după reinstalarea liniştii, cu siguranţă o să apară şi Lolita mea mai curând, avertizată de această canonadă cerească. Da, da, bine că n-am luat-o razna s-o caut prin staţiune, m-ai sfătuit bine. Va veni ea curând, presimt. Dar tu nu eşti curios să afli sfârşitul acestor întâmplări? Ba, cum nu? mă reinstalasem eu pe vechiul loc, liniştit puţin de calmul afişat de încercatul marinar, trecut prin toate încercările posibile, desigur. Dar parcă spuneaţi adineauri că nici marea nu arată prea bine ... Nu arată bine pentru navigatori, îmi răspunsese, dar nouă ce ni se poate întâmpla? S-a oprit puţin să observe dacă nu mi s-a diminuat cumva interesul pentru relatarea lui, apoi, mulţumit de cele constatate, a continuat. Aşadar să închei totuşi această poveste, a spus, trec peste alte amănunte ca să ajung la acel episod cu hidrocentrala, când ni s-a distrus multora dintre noi existenţa. Despre bieţii locuitori de pe Ada-Kaleh ţi-am povestit. Apoi, curând, a venit rândul nostru, al orşovenilor. Vremurile deveniseră de nesuportat. Oamenii renunţau plângând la casele lor, în care au trăit o viaţă, îşi dezgropau morţii din cimitire pentru a-i strămuta aiurea ... Păgânii nu cunoşteau nicio limită în abuzul lor. Eu mi-am depus cerere de repatriere în Grecia, dar m-au tot amânat şi iarăşi m-au amânat, până când am renunţat de bună voie să plec. Îmbătrânisem, în Grecia nu mai aveam pe nimeni, aici, de bine, de rău aveam ceva, o pensioară, o căsuţă, pe o coastă de deal acum, şi o nevastă înnebunită după telenovele. Căci pe ea n-am putut-o convinge, în pofida strădaniilor mele, să mă urmeze, te duci, Istrate, treaba ta, îmi zicea mereu când aduceam vorba despre asta, dar eu locul meu nu mi-l las!... Şi ar trebui să-ţi fie ruşine, că i-ai jurat lui tata că aici vei rămâne, cu mine, cât trăieşti. Dar ceva mă îndemna să cred, un drăcuşor cu corniţele roşii, aşa se zicea pe la noi, că numai gândul de a nu-şi mai înţelege telenovelele preferate acolo, în Grecia, o făceau să refuze categoric orice propunere din partea mea. În schimb Avender a şters-o. N-a spus nimănui nimic şi şi-a luat de unul singur lumea în cap. A lăsat totul şi pe nevastă-sa însărcinată cu al doilea copil şi dus a fost. Îi mergea şi lui greu, din armată îl dăduseră afară, lucra pe unde apuca, pe şantiere, la munca de jos, cum se zicea pe-atunci, aşa că, venindu-i lui bine, a trecut Dunărea şi s-a făcut nevăzut. O vreme nu s-a ştiut nimic de el, apoi a început să trimită câte de toate, pachete şi bani, din Austria, unde se stabilise, căci avea pe-acolo ceva rude mai îndepărtate, încât mai muncind şi ea pe apucate, nevastă-sa o scotea aici cumva la capăt. Rămăsese aceeaşi femeie mândră, suportând cu totală demnitate greutăţile vieţii. Copiii îi erau îngrijiţi, mereu ca scoşi din cutie, îi ducea aproape zilnic la plimbare, tot în doliu, tot în doliu, doamnă Avender, o întrebasem odată, da, mi-a răspuns, că mi-a murit şi tata între timp. Luptase alături de Tito tatăl ei, aflasem de la Georgeasca, ea, mai ales, ne ţinea la curent cu una, cu alta, asta până nu s-a mutat la Lugoj, lângă frate-său, că numai pe el îl mai avea pe lume. Ajunsese ceva mahăr după război, tată-său, ne edificase în continuare Georgeasca, dar niciodată fiică-sa nu-i ceruse ajutorul, nici măcar atunci când, după o perioadă de îngheţ, relaţiile cu sârbii s-au îmbunătăţit. Se apropiaseră cele două femei, rămase singure, vecine fiind, se mai ajutau una pe alta, iar după ce a început să trimită Avender tot felul de lucruri, Anica îi mai vindea şi ea pe sub mână câte ceva, primind o parte din profit la bună înţelegere cu prietena ei. Asta până a nu pleca la Lugoj, unde s-a făcut profesoară de rusă, cum ţi-am mai spus. Mai rău a fost când cu strămutarea, căci casa pe numele lui Avender fiind, moştenită de la părinţi, au naţionalizat-o nemernicii ăia imediat după plecarea lui. Că aşa era pe atunci, dacă o ştergeai peste graniţă, te ştergeai pe bot de tot ce lăsai în urma ta. Degeaba a bătut biata femeie la porţile ălora, să n-o lase cu copiii fără acoperiş deasupra capului, că n-au nicio datorie faţă de ea, i-au zis, casa aparţinea statului, ce atâta tura-vura, abia aveau ce oferi oamenilor muncii, nicidecum nu se simţeau obligaţi faţă de odraslele exploatatorilor şi trădătorilor de ţară. Unii i-au făcut propuneri indecente, ademenind-o cu vagi promisiuni, alţii o luau în derâdere şi o trimiteau să-i dea Tito casă, dacă voia. Şi tocmai când lucrurile se complicaseră într-atât, încât nu păreau să-şi afle o soluţie, a picat ca din senin, ca un deus ex machina, Avender, deja cetăţean austriac. Curat ex machina, căci descinsese dintr-o maşină ultimul tip. Venise să rezolve toate problemele, zicea că-i dă bani neveste-si să-şi cumpere şi ea o căsuţă modestă sau un apartament, din cele ce se construiau, că bani pentru ceva mai acătării nu avea. Dar o făcea în schimbul unui lucru: semnătura ei, fără condiţii şi alte pretenţii, pe actul de divorţ. A doua pală puternică de vânt, însoţită şi ea de un nor dens de praf, măturase plaja, alungând şi pe cei mai îndărătnici vilegiaturişti spre adăpost. Nu doar zarea dinspre apus, ci şi aceea dinspre nord se întunecaseră atât de mult, de parcă o perdea de arbori imenşi ar fi crescut fără veste în vecinătatea staţiunii. Peste noi alergau nori zdrenţuiţi, încălecându-se la diferite înălţimi, când negri, când albi, lăsând pe alocuri să se întrevadă pete de cer cu marginile orbitor luminate. Apoi începuseră să zboare prin văzduh mici crengi, fragmente de panouri publicitare şi obiecte de camping. Să plecăm, spusesem, cu siguranţă soţia dumneavoastră s-a adăpostit pe undeva. Nu, nu, îmi răspunsese Cucaras, profitând de altă scurtă acalmie, acum nu mai are niciun un rost, n-ai decât să pleci dacă vrei, eu mă văd silit s-o aştept. Ori poate vrei să afli tocmai ce te-ar putea interesa mai mult?... Mă privise insidios, cu privirea celui ce ştia el unde să pună degetul pe rană. Simţisem atunci nevoia să-i demonstrez că pot anticipa deznodământul întâmplării. După raţionamentul meu, individa trebuie că s-a dovedit a fi o Medee până la capăt!... Eram sigur că pentru gestul său, o astfel de femeie n-ar fi îngăduit ca soţul infidel să scape nepedepsit. După ce sacrificase totul pentru el, răzbunarea ei trebuia să fie pe măsură. Nu cumva urmarea a fost, îi dădusem cu oarecare iritare în glas răspunsul, încercând să acopăr şuieratul vântului şi plescăitul tot mai intens al valurilor, că individa şi-a ucis copiii pentru a se răzbuna pe soţ?... Nici vorbă, protestase grăbit, cu voce gâtuită Cucaras. Nu, nu! Gurile rele spun asta. Îmi aruncase o privire aproape duşmănoasă, de supărare ochii păreau să i se fi alungit sub sprâncenele stufoase. Nu i-a ucis ea, continuase, respirând anevoie. S-a prăbuşit o boltă de pivniţă peste ei. Că le dărâmaseră nemernicii casa şi doar în pivniţă le rămăsese loc de adăpost. Simţeam întreaga popicărie zguduindu-se în spatele meu. Aveam presentimentul că în scurtă vreme va fi făcută una cu pământul. Pe mare începuseră să se ridice valuri ca nişte cocoaşe imense, de parcă sute de cetacee ar fi ieşit, ca la un semn, la suprafaţa apei. Prora în vânt, prora în vânt!... începuse să strige cu un fel de stranie veselie Cucaras. Era cu capul gol, căci şepcuţa din paie de orez îi dispăruse de mult. Dumnezeule, îmi spusesem îngrozit, ăsta e lovit cu leuca! Dădusem să mă întorc pe călcâie, gata s-o iau din loc, când îi simţisem mâna prinzându-mă zdravăn. O urăşti, de aceea crezi asta fiindcă o urăşti! îmi spusese cu alura celui ce ştie totul, a celui care e edificat în orice privinţă. Iar ea, află de la mine, a continuat să trăiască printre dărâmături, până în preziua inundării fostului oraş. Trăia laolaltă cu câinii rămaşi fără stăpân, care urlau sinistru, noapte de noapte, printre grămezile de moloz şi beciurile fostelor clădiri. Era văzută căutând prin gunoaie şi hrănind câinii ca pe proprii ei copii ... Cu forţa au scos-o de-acolo, fiindcă nu părea să aibă de gând să se ferească din calea apelor crescânde. Se zbătea şi urla cu voce groasă de câine. Mai mulţi ani a stat după aceea închisă într-un ospiciu!... Apoi, eliberată de acolo, întâmplarea a făcut că l-a întâlnit, prin intermediul ei, pe fratele Anicăi, tocmai rămas văduv ... . Atunci când lemnăria popicăriei începuse să se dezmembreze, frânturi din ea luând calea largului mării, când asupra noastră căzuse brusc un soi de întuneric sfâşiat de fulgere, aproape tot atât de dese ca primele picături de ploaie, se auzise o voce întrecându-se cu vuietul stihiei: Istrate, unde mama dracului eşti, Istrate?!... În lungul plajei pustii, cu nisipul răscolit, ţinându-şi cu ambele mâini veştmintele ce păreau că se rup de pe ea dintr-o clipă în alta, venea o namilă de femeie. Venea călcând greu, adevărată stâncă imposibil de clintit, oricât efort ar fi depus natura dezlănţuită. Părea statuia însufleţită a mumei primordiale înseşi. Lolita, îmi eliberase braţul din strânsoare Cucaras. Lolita! Lolita mea! Aici sunt. Vin, mamă, vin! Fugise şchiopătând în calea ei, încât, în pofida tuturor celor întâmplate îmi venise să râd. Satir bătrân!... îmi amintisem de vorbele sale. Un alt nor de praf, învârtejindu-se, mi-i ascunsese pe cei doi câteva clipe privirilor. Când se dusese după celelalte, amestecându-se cu apele negre ca păcura, mereu mai răscolite ale mării, zadarnic încercasem să-i mai văd în jocul fulgerelor bezmetice. Înaintea ochilor mei plaja era cu desăvârşire pustie. Dan Floriţa-Seracin  
Referinţă Bibliografică:
Medeea de pe Istru (2) / Dan Floriţa Seracin : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 564, Anul II, 17 iulie 2012, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2012 Dan Floriţa Seracin : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Dan Floriţa Seracin
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!