Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

RECOMANDĂ PAGINA

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Orizont > Selectii > Mobil |   


Autor: Gina Zaharia         Publicat în: Ediţia nr. 394 din 29 ianuarie 2012        Toate Articolele Autorului

Mărturisirea
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!

– Aşadar, inculpat Sanda Enache, recunoşti că ai ucis-o cu premeditare pe doamna doctor Andreea Stanciu?
Femeia tresări, dar nu răspunse.
– Sanda Enache, repetă judecătorul, ai înţeles întrebarea?
– Recunosc, răspunse sfios o femeie zdrenţuroasă, de vreo treizeci de ani. Vocea i se înecase în lacrimi de parcă regretul pusese stăpânire pe ea. Avea privirea plină de durere şi se pierdea într-o ceaţă de ieri.
– Vom ţine seamă de faptul că te-ai predat singură, o anunţă judecătorul.
– Mi-e totuna, domnule, zise femeia. La închisoare voi primi regulat o lingură de mâncare!
– Deci, cum s-a întâmplat?
– Am crescut de la o vârstă fragedă, într-o familie de ţigani. Nu ştiam cum am ajuns acolo. Peste primii ani ai copilăriei se aşternuse un văl cenuşiu. Aveam o fire diferită de a lor şi acest lucru m-a dezavantajat. Primeam deseori bătăi şi blesteme iar tradiţia cerşitului era la ea acasă. După câţiva ani petrecuţi astfel, “fratele” meu mai mare a încercat să mă ademenească treptat cu gesturi şi vorbe mai omeneşti. Inima mea însă a citit intenţiile din mintea lui. Tot el mi-a mărturisit că nu făceam parte din neamul lor şi că, datorită unui accident petrecut cu mulţi ani în urmă, devenisem amnezică. Eu, Narcisa, cum îmi spuneau ţiganii, nu aveam identitate şi nici vârstă. Nu ştiam de unde vin şi nici încotro trebuie să merg. Sigur că şeful familiei, ţiganul cel bătrân, cunoştea adevărul, dar nu aveam curaj să-l întreb.
Într-o zi însă, răbdarea mea a depăşit limita. Şi fără vreo ţintă anume, am fugit de acasă, cu scopul de a scăpa de grozăvia de acolo.
Am plecat într-un oraş străin şi m-am ascuns în unul din canalele de le periferie, bucuroasă că mi-am câştigat libertatea. M-am deprins repede cu noul meu mod de viaţă. Continuam să cerşesc, mulţumindu-mă cu puţinii bani pe care îi primeam.
În sală se lăsase o linişte profundă. Ascultau cu toţii o poveste de viaţă. Ici-colo, se auzeau murmure... Sanda deşira mai departe firul faptelor care, se tot rostogoleau în torente uriaşe.
– Cu noii “colegi de muncă” m-am împrietenit repede. Şi am primit, pentru prima dată în viaţă, puţin respect. Iar timpul s-a scurs repede pe străzi şi prin canale.
Într-o zi, un incendiu devastator a izbucnit la unul din etajele inferioare ale unui bloc de pe strada unde cerşeam. Am privit înfricoşată dezastrul, cutremurată de câteva ori ca şi cum aş fi încercat să mă descotorosesc de o amintire tristă dar totuşi necunoscută. Privind mistuitoarele flăcări care înălţau limbi de foc ucigaşe, am ţipat cât m-au ţinut puterile. Apoi m-am prăbuşit pe un morman de moloz, împrăştiind cele câteva monede pe care le ţineam strâns în mâna dreaptă. Cineva încercase să mă trezească din somnul în care căzusem instantaneu. Slăbită şi înspăimântată, mi-am revenit cu greu. Plecasem pentru câteva clipe într-o lume pe care o lăsasem undeva în necunoscuţii ani ai copilăriei. Îmi revăzusem familia adevărată oferindu-mi întreaga ei mângâiere. Chipul mamei se tot perinda prin minte, de parcă ar fi fost aievea. Cât n-aş fi dat să rămân acolo, în acel vis frumos ! Apoi mi-a revenit în imagine focul. Incendiul care cuprinsese casa noastră în plină noapte. L-am mai văzut apoi pe tata care alerga cu mine în braţe, spre ieşire. Şi flăcările care înghiţeau lacome trupul mamei.
Mi-am mai amintit vag despre accidentul petrecut în graba cu care tata mă transporta la spital. Şi-am revăzut figura urâtă a ţiganului aplecat asupra mea, cu intenţia de a mă răpi.
În acel moment, mintea îmi încremenise. Poate că arsese odată cu mama sau rămăsese alături de tata sub povara fiarelor maşinii.
Probabil că tata m-a căutat mult timp. N-am de unde să ştiu sigur. Ştiu doar că mă numesc Sanda Enache şi provin dintr-o familie de medici dintr-un sat de munte, Viforâta. Mi-l amintesc cu uşurinţă, poate urmare a viforului pe care mi-a fost dat să-l înfrunt în copilărie.
Aşadar, trezindu-mă la realitate, m-am ridicat încet, într-o altă lume.
În ziua următoare am bătut la poarta unui azil de bătrâni. Am rugat să vorbesc cu şeful de acolo şi să mă ofer voluntar la orice fel de activitate. Norocul meu că am dat peste un om de treabă. M-a ascultat atent, pătrunzând parcă dincolo de sunetele pe care le scoteam aproape fără întrerupere.
– Deocamdată vei rămâne aici, mi-a spus, apoi vom mai vedea.
Am mulţumit cerului de mii de ori şi am încercat să nu dezamăgesc. Într-un dormitor de la parter erau bătrânii care sufereau de alzheimer. Faptul că am câştigat încrederea acestora a contat enorm. Îmi spuneau Iza, în memoria unei asistente care decedase recent şi mă ascultau fără nicio împotrivire.
Celorlalţi bătrâni de la etaj, le citeam mult. Căpătasem această deprindere de la unul din colegii de prin canale, care terminase două clase de liceu. Mă pierdeam astfel într-un labirint orb, prin care se cernea lumina. Eram o femeie puternică şi cumva norocoasă.
Într-o zi însă am pornit în trecut, plină de curaj şi încredere.
Am ajuns în satul natal, unde oamenii se uitau la mine cu milă. Am recunoscut vechea clădire a şcolii şi dispensarul medical, unde părinţii mei practicaseră profesia de medic. Pe a treia uliţă la stânga trebuia să fie casa noastră. Emoţia, acest sentiment necunoscut, mă cuprinsese brusc. Casa medicului Enache era acolo, semeaţă, refăcută în întregime după incendiu. Am bătut la poartă. O femeie trecută de cincizeci de ani scoase capul pe fereastră, alungându-mă. Cerând să vorbesc cu doctorul, am primit vestea că decedase în urmă cu doi ani.
– Nu văd de ce îl cauţi pe domnul doctor, ţipă aprins femeia.
Doream să spun adevărul, dar am scos doar câteva sunete neînţelese.
– Spune-mi, sunt soţia lui, ori ai venit să furi, hoaţo, zise enervată doamna din faţa mea.
Un tânăr de vreo douăzeci de ani trecu pe lângă mine, aruncându-mi o privire pătrunzătoare. Înţelesesem că acea femeie îi luase locul mamei mele, iar acel tânăr - locul meu. Atunci, furia a izbucnit în întreaga mea fiinţă. În acea clipă, am zis:
– Sunt Sanda, fiica domnului Enache!
– Mincinoaso! Hoaţo! Pleacă!
După un potop de vorbe grele, fereastra s-a închis în urma ei, iar eu am rămas cu gustul amar al nedreptăţii. Atunci, răzbunarea a încolţit în mintea mea şi mi-am făcut planul pentru noaptea următoare.
– Cum ai procedat? întrebă judecătorul
– Am înnoptat lângă o căpiţă de fân de la marginea satului. Nu pot spune că am dormit. Am conturat atunci zeci de scenarii, dar cel mai simplu mi s-a părut a fi cel al incendiului.
Apoi se opri iarăşi, înghiţind de câteva ori în sec. Avea privirea pironită într-un hău, unde agăţase parcă toate aceste imagini. Se lăsase o linişte adâncă. O uşă scârţâi undeva în spatele încăperii. Intrase un individ mic de statură, care ocupă unul din scaunele din stânga sălii. Cineva tuşi tare.
Sanda continuă:
– Am aşteptat să adoarmă satul şi am pătruns în curtea casei. Cunoşteam bine locul. Luna îmi era călăuză. Mirosea a bujori, aceeaşi de demult sau totuşi alţii... Am ascultat cu atenţie. Nimic. Nicio mişcare. Am urcat scările şi am apăsat clanţa. Uşa era încuiată. Amintirile au năvălit ca un torent peste mine, provocându-mi o stare de euforie amestecată cu teamă. M-am oprit o clipă, pipăind stâlpii de pe terasă. Mi-era dor de tot ceea ce atingeam şi îmi venea să plâng.
Un zgomot ce venea din spatele grădinii m-a făcut să tresar. Am aprins iute câteva beţe de chibrit şi le-am aruncat peste faţa de masă de pe terasă. Dar am regretat îndată gestul şi m-am repezit de le-am stins ori aşa crezusem. Apoi, am rupt-o la fugă. M-am întors la căpiţa de fân şi am privit cum flăcări mari se înălţau în văzduh. A doua zi, oamenii vorbeau despre decesul prin asfixiere al doamnei Andreea Stanciu. Atunci m-am predat. Asta e tot, încheie femeia ştergându-şi prima lacrimă ivită în ochi.
– Nu e tot, se auzi o voce! Era a bărbatului care întârziase. Întreaga asistenţă întoarse privirile spre el. Această femeie e nevinovată!
– E un martor, vorbi cineva.
– Jură şi depune mărturie, îl invită judecătorul.
Acesta se supuse. Începu:
– Sunt unul dintre vecinii domnului doctor Enache. Întâmplarea a făcut să fiu treaz în noaptea aceea. O insomnie datorată tensiunii. Am auzit poarta scârţiind şi am ieşit la fereastră. Poarta din faţă, care dă spre casa mea. Am văzut-o pe Sanda alergând şi dispărând în noapte. L-am văzut apoi pe Bogdan, fiul victimei, ieşind pe terasă şi coborând grăbit scările. Un individ îl aştepta pe poteca dinspre grădină. S-au sfătuit vreme de câteva minute, privind împrejur. Au intrat apoi în casă, iar după câteva clipe a izbucnit incendiul. Atunci am realizat că gestul Sandei se potrivise ca o mănuşă planului lor mârşav. Pe terasă erau amprentele ei, deci se absolviseră de orice bănuială. Dumnezeu ştie ce i-o fi îndemnat să săvârşească asemenea faptă. Ştiam că Bogdan nu se înţelegea deloc cu mama lui.
Tăcere...
Doi ochi plânşi se ridicară spre cer:
“De n-aş înnebuni, zise ea trist, m-aş naşte din nou!!”  

Referinţă Bibliografică:
Mărturisirea / Gina Zaharia : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 394, Anul II, 29 ianuarie 2012, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2012 Gina Zaharia : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Gina Zaharia
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!