Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Cultural > Artistic > Mobil |   



MĂRTURISIRE DE CREDINTA LITERARA
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
Sunt un om care nu poate rămâne indiferent, la cele ce se întâmplă în jurul său. 
  
Mă consider o persoană cu adevărat norocoasă, 
  
deoarece m-am născut pe acest pământ binecuvântat de Bunul Dumnezeu, cu toate frământările prin care a trecut, acest popor de-a lungul veacurilor.  
  
Scriu pentru că aşa simt, mai cu seamă atunci când ceva deosebit, sau anormal se petrece.  
  
M-au impresionat mult copiii abandonaţi, dramele familiare, nedreptaţile sociale.  
  
Vreau să rămână în urma mea ceva cu tentă încurajatoare, pentru cei cărora soarta nu le-a fost prea prielnică. Să ştie că seriozitatea, voinţa, perseverenţa dar mai ales cultivarea minţii, 
  
le pot fi de un real folos, le pot schimba mult soarta în bine.  
  
Să nu fie neglijat, acel minim de cultură generală, atât de necesară în societate. 
  
Studiile au fost din totdeauna făcute cu sacrificii, dar au meritat efortul. Scriu într-un limbaj obişnuit, accesibil oricărei categorii sociale. 
  
Scriu în principal pentru tineret, spre a redeştepta dragostea pentru citit, pentru lecturile uşoare, relaxante şi dătătoare de speranţă.  
  
Nu aş putea defini un anume curent literar căruia  
  
să-i aparţin, eu scriu când se întâmplă să am un subiect interesant, ceva care consider eu că merită să fie scris şi citit. 
  
Ceva din care să se poată învăţa ceva folositor minţii şi sufletului. Aceste creaţii reprezintă  
  
de fapt "hrana sufletului meu ". 
  
Sunt un om care vine dintre oameni şi se îndreaptă tot către ei. 
  
Din moment ce viaţa cu bune şi rele este sursa mea de inspiraţie, consider că aşa este normal şi corect. Culeg întâmplări de la oameni şi le dăruiesc oamenilor, trecute prin filtrul personal şi redate în stil personal. 
  
Flora Mărgărit Stănescu. 
  
I. COPILĂRIA (din romanul: IN CREIERUL MUNTILOR) 
  
Zile de toamnă târzie, cu ploi reci şi interminabile, care strecoară în suflete un fel de letargie greoaie şi monotonă, generatoare de melancolie. 
  
Aşezată în nişa unei ferestre, Iulia privea pierdută undeva în zarea cenuşie, lasându-se purtată de gânduri. 
  
De nenumărate ori încercase să dezlege enigma existenţei sale. Desigur poveştile cu barza îşi avuseseră farmecul lor, dar asta se întâmpla cu multă vreme în urmă. 
  
Ştia sigur că fusese născută de o mamă şi avea undeva un tată, dar niciodată aceştia nu se arătaseră la orfelinat să o vadă.  
  
- Oare mai trăiau ? se întreba fetiţa de multe ori. 
  
Cine au fost aceşti oameni ? oare îşi duceau liniştiţi viaţa, ştiind că undeva într-un cămin de minori, abandonaseră un copil? De ce o aduseseră pe lume, aruncând-o pur şi simplu în viaţă ?  
  
Ce fel de oameni erau, ce viaţă duceau ei ? 
  
Cam acestea şi multe altele erau întrebările la care Iulia căuta cu înverşunare răspuns. 
  
Se afla în grija unor oameni străini, încă de la naşterea ei. 
  
De nenumărate ori insistase, să afle câte ceva la direcţia orfelinatului, dar de fiecare dată avea impresia că se loveşte de un zid, de ceva opac peste care nu putea să vadă nimic. 
  
Directoarea o asigurase de fiecare dată, că dacă află ceva de părinţii ei, o va anunţa sigur, dar dacă timp de 15 ani niciunul, nu dăduse un semn de viaţă, acest lucru era practic imposibil. Cu asemenea încurajări sigur că speranţa ei era cu fiecare zi ce trecea, mai palidă, mai slabă. 
  
Totuşi, undeva într-un colţişor al sufletului ei, în taină mai sălăşluia o mică pâlpâire de speranţă, că poate cândva, va găsi răspuns la întrebările sale, bun sau rău, cine poate şti, dar va fi o certitudine. 
  
-Nu-ţi mai frământa mintea şi nu mai umbla după himere, îi spusese ultima dată, când îşi mai luase inima-n dinţi şi o mai întrebase pe directoare. 
  
Plecase cu inima grea din biroul acesteia, cu ochii-n lacrimi, cu regretul că nimeni, absolut nimeni nu se interesează de existenţa ei. 
  
Uneori regreta că se născuse, dar ecest gând era repede alungat, regreta enorm de mult că nu avea o familie, dar avea un adăpost, avea posibilitatea de a învăţa, de a se instrui, de a se forma ca om, în adevăratul sens al cuvântului. 
  
Invidia nu-şi făcuse niciodată loc în sufletul ei, dar tristeţea era la ordinea zilei. 
  
Clasele unde se ţineau cursurile erau mixte, cu copii interni şi externi în aceeaşi ăsură.  
  
Ascultând discuţiile elevelor externe, încerca un sentiment de curiozitate, dar niciodată de invidie. 
  
Asculta cu plăcere istorioarele povestite în pauze, despre şotiile sau certurile dintre fraţi, la cei ce aveau familii. Cât de mult şi-ar fi dorit un frate sau o soră.  
  
Îi urmărea cu interes, încercând să găsească deosebiri în cele mai mici gesturi, în cele mai neânsemnate discuţii.  
  
Covingerea, că situaţia lor de externi, le da un aer de libertate, o independenţă pe care unii nu se sfiau s-o afişeze ostentativ, se conturase destul de bine în mintea sa. De mai multe ori i se spusese să ia viaţa aşa cum era. Fiind încă un copil, nu-şi permitea să facă cercetări pe cont propriu. Pentru moment observa cât mai mult viaţa, oamenii, realizările dar şi greşelile lor. 
  
Nu-i judeca pe cei pe care-i observa, dar nici nu se putea abţine să nu se întrebe, oare de ce se întâmplă toate acestea? 
  
- Nu face din viaţă o tragedie, îi spunea adesea una dintre îngrijitoare. Era de fapt cea mai apropiată de ele.  
  
Nu numai o dată-şi dorise Iulia, ca mama ei să fie acea femeie, bună ca pâinea caldă, mama Antonia, cum o strigau toţi copiii.  
  
Spre deosebire de pedagoga fetelor, o domnişoară arţăgoasă, care pretindea să i se adreseze toată lumea cu ”domnişoara Jeni”, de parcă ar fi fost un titlu nobiliar, nu un nume. Când asista la efectuarea temelor, nu-şi prea bătea capul cu fetele. Punea una din cele mai bune eleve la materia respectivă, să facă tema cu voce tare iar ceilalţi o trecau în caiete.  
  
Cum se termina programul, fetele se furişau pe un coridor cu ferestrele spre şosea. O priveau pe “domnişoara Jeni” cum urca grăbită, în trabantul unui domn cam grizonat. 
  
Nu vroia sa fie nedreaptă, vroia doar să spună că datorită indulgenţei ei, Iulia reuşea să citească romane întregi.Volume care nu erau neapărat recomandate, ca lectură particulară, dar se găseau în biblioteca internatului. Sanda, fiica secretarei, care se ocupa de cărţi mai scăpa câte una neobservată, cu condiţia “ s-o aduci ieri “, condiţie respectată aproximativ binenţeles.  
  
Abia după ce şi-a scos buletinul de identitate, putea merge la biblioteca de sector unde urma să fie cunoscută, ca o pasionată cititoare. 
  
De multe ori mama Antonia, se supăra şi promitea solemn, că dacă-şi mai iroseşte nopţile citind, i le confiscă pe toate. 
  
Uneori reuşea s-o convingă, dar erau şi numeroase nopţi albe.  
  
Nopţi în care nici două ore de somn nu apuca, devorând capitolele cele mai interesante. 
  
Micuţa veioză prinsă de carte cu un cleşte de plastic, nu deranja pe nimeni, iar în liniştea nopţii personajele prindeau parcă viaţă şi o antrenau în isprăvile lor, stimulându-i imaginaţia. 
  
Pentru mama Antonia avea o stimă deosebită, fiindcă manifesta multă răbdare, înţelegere şi chiar afecţiune.  
  
Asta remarcaseră toate fetele, la această femeie. 
  
Milă, nu le arătase niciodată, ca alte îngrijitoare.  
  
Ea ştia fără ca nimeni să-i spună, că atunci când compătimeşti pe cineva, îl faci şi mai conştient de situaşia grea în care se află.  
  
Dorinţa ei era, ca nimeni să nu se simtă în afara lumii, să nu se simtă singur, părăsit, chiar dacă soarta l-a adus la un orfelinat, asta nu trebuia în nici un caz, să fie o dramă.  
  
Bunătatea şi curajul acestei femei simple de la ţară, au fost de un imens ajutor, în cei mai dificili ani ai copilăriei Iuliei. Când deschidea mama Antonia gura, simţeai cum te pătrunde până în adâncul sufletului, psihologia simplă a omului din popor, căruia nu-i place să vorbească în van şi pentru care vorbesc de regulă faptele. 
  
Avea dreptate desigur, nu era vina lor că trăiau într-un orfelinat, pe cheltuiala statului. Vina dacă exista o vină, atunci cu siguranţă că altcineva era vinovat. Dar cine ? Soarta ?  
  
Se obişnuise să creadă că soarta, este aşa cum şi-o face fiecare om. Atunci ? 
  
Atunci a luat Iulia, cea mai importantă hotărâre din acei ani. Va învăţa cât mai mult posibil, va face totul să devină independentă. Să trăiască pe picioarele ei, din munca ei, iar când va fi destul de mare, va face cercetări pe cont propriu. Deocamdată trebuia să se mulţumească cu ce le spunea mama Antonia: 
  
-Nu sunteţi de compătimit, aveţi viaţa înainte. Aici nu duceţi lipsuri mari, nu trăiţi izolaţi de lume, mergeţi la aceeaşi şcoală cu copii externi. 
  
Trăiţi printre oameni şi în curând veţi deveni şi voi oameni mari.  
  
Sper să avem motive să ne mândrim cu voi.  
  
Fetele îşi dădeau seama că buna femeie, punea tot sufletul în ceea ce făcea, insuflându-le curaj şi încredere în forţele proprii. Nu vroia cu nici un chip ca ele să crească, cu sentimentul că sunt ale nimănui.  
  
Totuşi lipsa unei familii adevărate, lăsa un gol mare în inima Iuliei. Era unul din motivele ce o determina, să se refugieze între paginile cărţilor.  
  
Auzise de mai multe ori că din fiecare carte ai ceva de învăţat, aşa că nu pierdea nici o ocazie de a se instrui.  
  
Trebuia să înveţe multe, dar cel mai greu i se părea, că trebuie să înveţe să aibă răbdare. 
  
Nerăbdarea ardea ca o flacără în ea, nu ştia cu ce să-şi mai umple timpul, până când va deveni independentă, capabilă să se întreţină singură şi să-şi ia soarta în propriile mâini.  
  
Reţinuse un vers al lui Virgiliu “ Durează şi te păstrează pentru împrejurări mai bune”, iar mama Antonia spunea cam acelaşi lucru dar cu cuvintele ei.”Toate la timpul lor” sau, “va veni şi vremea să dovedeşti ce poţi”.  
  
Nu trebuie să te mulţumeşti cu jumătăţi de măsură, dar trebuie să ştii să aştepţi.  
  
Totdeauna avea un sfat potrivit, pentru orice împrejurare, deşi cultura ei generală era de nivel mediu, fetele o stimau şi o iubeau mult, pentru inima ei bună şi încurajările ei. Buna femeie nu vorbea din cărţi, vorbea din experienţa ei de viaţă. În dorinţa Iuliei de a face o glumă, într-o zi când mama Antonia îi spunea, să nu mai umble după himere, o întrebă: 
  
-Ştii ce spune Balzac?, “durerile cele mai cumplite, sunt cele pe care omul şi le face singur”, ce crezi despre asta? 
  
-Nu l-am citit dar... are dreptate. Scurt şi cuprinzător a fost răspunsul ei.  
  
Se apropia sfârşitul, primului trimestru de şcoală. Iulia fără să fie o elevă strălucită, reuşea să se menţină totuşi, printre primii zece elevi ai clasei. 
  
La internat nu crea probleme, celor investiţi cu nobila misiune, de a se ocupa de creşterea şi educaţia lor. Pe atunci îşi permitea să spună, în glumă “nobila misiune” dar, mai târziu avea să afle cât de nobilă era într-adevar. 
  
Despre Iulia nu se putea spune că era insolentă, nu, era chiar conştiincioasă. Dar ea nu avea acea îndrăzneală, pe care o aveau alţi copii, pentru a se afirma, pentru a fi remarcaţi şi elogiaţi de profesori. 
  
Era o fată liniştită, gânditoare, amabilă cât să nu cadă în cealaltă extremă. Uneori avea impresia că zace în ea, un fel de mândrie nativă, poate o moştenire de la cei ce o aduseseră pe lume. Asta nu o impiedica să se poarte, cu respectul cuvenit faţă de cei din jur.  
  
În acelaşi dormitor cu ea, mai erau încă trei fete.  
  
În urmă cu o lună, fata ce ocupase locul de lângă uşă, Aurelia, fusese înfiată de o familie cam în vârstă, fără copii.Patul rămăsese neocupat un timp. În afară de Iulia, acum mai erau Dora şi Emilia. Cu Aurelia stabilise să păstreze legătura prin scrisori cât mai detaliate, să se pună la curent cu realizările lor. Se stabili între fete o frumoasă corespondenţă. Din nou Iulia avea ocazia să facă diferenţa între viaţa lor din internat şi a celor din afară. Aurelia fusese înscrisă la o altă şcoală, în cartierul familiei care o adoptase. 
  
În fiecare an, în preajma sărbătorilor de iarnă, în capitală, mai multe întreprinderi de confecţii, jucării şi dulciuri, îşi trimiteau reprezentanţii lui “Moş Gerilă”, la orfelinate cu daruri.  
  
Pregătirile stârneau mare zarvă şi agitaţie în aşezământul lor. Nu o singură dată, sub masca de carton, Moş Gerilă, era de fapt o femeie care-şi îngroşa vocea, stârnind râsul celor mai mari şi spaima în rândul celor mici. Desigur că bucuria era generală, dar Iulia n-a putut niciodată, să sară în sus de bucurie la primirea darurilor. 
  
O chinuia faptul că nu avea posibilitatea, să ofere şi ea mici atenţii, persoanelor pe care le iubea cel mai mult. 
  
Bugetul personal era foarte mic. Bursa nu acoperea cheltuielile strict necesare, iar datorii nu vroia să facă şi suferea din acest motiv. Sosi şi o frumoasă felicitare de la Aurelia, atât pentru fete cât şi pentru conducerea orfelinatului. Desigur că nici mama Antonia nu fusese uitată. 
  
Patul Iuliei era la fereastră, oferindu-i posibilitatea, de a privi livada cu pomi fructiferi şi grădina de zarzavat. 
  
Toate erau zgribulite, de nemiloasa iarnă ce se aşternuse peste oraş. Aşa au trecut anii. 
  
Lecturile din acei ani, o făcuseră pe Iulia să aibă, o imagine stranie despre actul înfierii. Desigur, nu avea nimic împotriva acelor oameni de treabă, care din cine ştie ce motive, nu aveau proprii lor copii, şi doreau să înfieze unul. 
  
Felul cum procedau, felul cum examinau un copil, cerând tot felul de detalii, o fãceau dea dreptul furioasă.  
  
Veneau să-i privească pe copii la ore, apoi la joacă, parcă ar fi fost nişte obiecte, sau jucării, pe care ei, oamenii mari încercau să şi le procure.  
  
Întrebau de nume, de gradul de inteligenţă, de sănătatea copilului, apoi cu destulă şovăială în glas, “ pe acesta îl vreau”. Vă rog să-l pregătiţi cum puteţi mai bine, să nu avem probleme mai târziu. 
  
Chiar şi familia care o adoptase pe Aurelia a stat un timp pe gânduri, dar spre bucuria fetelor, chiar nu au avut probleme. Aurelia le era recunoscătoare pentru gestul lor, îi respecta mult, chiar spunea că îi îndrăgeşte din zi în zi, mai mult. 
  
Poate că pe unii îi judeca greşit, dar în prima parte a copilăriei, i se propusese de patru ori, să intre într-o familie, sau alta şi tot de atâtea ori se încrâncenase, să rămână cu mama Antonia.  
  
Teama de neprevăzut, o împingea în sus ca un resort, spunând cu lacrimi în ochi: 
  
- Nu, vă rog, eu vreau să rămân aici.  
  
Poate că nu era chiar teamă, poate că încă de pe atunci undeva în adâncul inimii ei, nutrea speranţa că într-o bună zi, va avea veşti de la părinţii ei, iar nişte părinţi adoptivi ar fi complicat lucrurile. Trebuia să-şi construiască singură soarta. Nimeni nu avea dreptul, să hotărască pentru ea, ce va face în viaţă. 
  
Totuşi trebuie spus, că pe chipul mamei Antonia înflorea un zâmbet de mândrie şi de bucurie că fata ei favorită, nu vrea să plece, să locuiască într-o familie. Nu se îndoia că această femeie simplă, o iubea din toată inima şi mai mult nici nu-şi dorea.  
  
Nu numai o dată le spusese buna femeie; 
  
-Îmi sunteţi dragi toate, voi de la camera 14, dar tu Iulia eşti ca o soră mai mică, sau chiar ca o fiică pe care, n-o voi avea niciodată.  
  
Dacă în anii copilăriei Iulia se simţea uneori deprimată, din lipsa unei familii reale, în anii adolescenţei se ivise în ea un fel de revoltă.  
  
Totul i se părea o gravă nedreptate, mai ales când colegii de şcoală externi, povesteau despre isprăvile lor de acasă. Fiecare cu propria cameră, unde îşi puteau petrece timpul liber cum doreau ei, unde se bucurau de intimitate şi nu-i deranja nimeni. Organizau agape, ceaiuri, cu câţiva prieteni, totul părea atât de diferit, faţă de viaţa în internat.  
  
I-ar fi plăcut şi ei să aibă o cămăruţă cât de mică, unde să poată asculta o muzică bună, să citească nestingherită până târziu în noapte.  
  
Să îngenuncheze şi să se roage în linişte, să-i mulţumească lui Dumnezeu pentru toate, aşa cum le învăţase mama Antonia. Să nu uite niciodată, de ajutorul divin, iar rugându-se, de fiecare dată se simţea mai puternică, mai biruitoare. 
  
Se simţea frustrată, ori de câte ori citea, fie în camera cu 4 paturi, fie în sala de studii.  
  
Simţea că avea tot dreptul, să trăiască altfel şi îşi da seama din ce în ce mai limpede, că numai de ea depindea, să aibă cândva tot ce-şi dorea la vârsta aceea.  
  
În luna octombrie le sosise o nouă colegă de cameră, pe nume Nicoleta. Aşadar patul de lângă uşă, fusese ocupat.  
  
La început în cameră, se aşternuse o tăcerea apăsătoare. Colega cea nouă vorbea foarte puţin, iar seara după ce se da stingerea, se auzeau suspinele ei sub aşternut. De la mama Antonia, aflaseră fetele că Nicoleta îşi pierduse mama, în urma unei boli incurabile. Fata se închisese într-o muţenie, din care nimeni n-o putea scoate şi suferea enorm.  
  
Tatăl ei fiind plecat, mai tot timpul pe teren, apelase la acest aşezământ, venind totuşi în fiecare sâmbătă seara s-o ia acasă, iar Duminică seara o aducea înapoi. 
  
Era un om bun, blândeţea personificată chiar. Manifesta un fel de nobleţe, a gesturilor, a felului de a vorbi, a doliului pe care încă îl purta, foarte vizibil în suflet. 
  
Tatăl şi fiica încercau să se menajeze reciproc, încurajându-se, pentru a depăşi greaua încercare prin care treceau.  
  
Prietenia arătată de fetele din cameră, Nicoletei era desigur puţin în comparaţie, cu ceea ce pierduse ea, dar după un timp, şi-au dat seama că înseamnă totuşi ceva.  
  
Nicoleta era foarte pricepută, la ştiinţele exacte, fizică, matematică şi chimie iar fetele din cameră o solicitau, cât mai des să le explice cum se rezolvă o problemă, sau când îşi fãceau temele cereau cât mai multe lămuriri. 
  
În acest fel fata nu mai avea destul timp, să se gândească la necazul ei. Fusese ideea mamei Antonia şi chiar se dovedise benefică pentru toţi. 
  
La remarca unei colege, că are aptitudini pedagogice, Nicoleta a râs pentru prima dată, după care a zis: 
  
- Eu profesoară? Doctor sau nimic. 
  
-Înţeles doctore, spune Iulia zâmbind, dar văd că tragi tare la toate materiile. 
  
Preţ de câteva secunde Iulia o privi întrebător. 
  
-Dar tu ce-ai să te faci? Întrebase Nicoleta. 
  
-Cred că ...profesoară, răspunsese Iulia, mai cu jumătate de gură. 
  
-Da, te cred, de chimie te pomeneşti ... le ai într-un hal ...  
  
Mândria rănită a Iuliei, se ridică din străfunduri, dar se strădui s-o închidă la loc în inima ei şi zise:  
  
- Nu doctore, chimia ţi-o las ţie, eşti as în materie, eu prefer L.română şi Franceză. 
  
Fusese puţin răutăcioasă, sarcastică chiar şi pentru moment, uitase rolul ce trebuia să-l joace.  
  
Nicoleta o privea cu uimire, din ce în ce mai mare şi nu ezită să-i spună:  
  
-De L.romană, tu ? 
  
-Da, nu mă privi ...aşa, te rog, eu am fost draguţă cu tine cred, aşa că să nu ne jignim.  
  
Consideră incidentul închis, la fel am să fac şi eu. 
  
-Bine ...dar ce faci cu gramatica? insistă Nicoleta. 
  
-Mai bine discutăm după teză, răspunse la rândul ei Iulia. Subiectul fusese lăsat să cadă, spre surprinderea celor din jur. Din ziua aceea sarcina, de a o solicita pe Nicoleta la rezolvarea problemelor, şi celelalte teme, revenea celorlalte două fete, Dora şi Emilia. 
  
Nicoleta nu se putea dumiri, cum se descurcă Iulia fără ajutorul ei, dar ceva ca o bănuială, se contura în mintea ei. 
  
Într-o sâmbătă seara, când tatăl Nicloletei o aştepta jos în haal, aceasta se adresă Iuliei venind lângă ea la fereastră. 
  
-Eu am fost sinceră cu tine, tu de ce ai jucat teatru ?  
  
-Am făcut-o cu cele mai bune intenţii, te rog să mă crezi, prea erai abătută, aveai nevoie să-ţi umpli timpul cu ceva util şi-ai făcut-o fără nici o ezitare.  
  
Răspunsese Iulia, apoi .... totul a ieşit mai bine decât ne-am aşteptat cu toţii. 
  
-Cum ? şi ele ... tot cu ...bune intenţii ? Întrebase Nicoleta arătând cu privirea spre celelalte fete. 
  
-Cam... aşa ceva, dar Emilia chiar are nevoie de ajutor ... completă Iulia. 
  
-De luni facem din nou lecţiile împreună ?  
  
- Sigur doctore. 
  
-Da, dar ne vom ocupa pe rând, nu ca până acum, aruncă Nicoleta din pragul uşii care se trânteşte în urma ei. 
  
-Aşa da îşi spuse Iulia în sinea ei, mai bine nervoasă decât deprimată.  
  
O îndrăgiseră mult, pe noua lor colegă şi n-o lăsau să fie bântuită de amintiri triste. Rar se mai auzeau suspinele sub aşternut, după stingere, iar felul fetei de a se purta devenise din ce în ce mai deschis şi mai prietenos. 
  
Aflând incidentul mama Antonia, remarcă: 
  
- Înseamnă că-i o fată deşteaptă şi ştie ce vrea, nu-i deloc rea, este chiar sufletistă dar fermă. Bravo ei. A trecut hopul.  
  
 
  
 
  
Referinţă Bibliografică:
MĂRTURISIRE DE CREDINTA LITERARA / Flora Mărgărit Stănescu : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 211, Anul I, 30 iulie 2011, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2011 Flora Mărgărit Stănescu : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Flora Mărgărit Stănescu
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!