Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Literatura > Spiritual > Mobil |   


Autor: Marin Voican Ghioroiu         Publicat în: Ediţia nr. 819 din 29 martie 2013        Toate Articolele Autorului

Marin VOICAN-GHIOROIU - TAINA SCRISULUI (45) – SCRISOAREA
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
Dragul meu prieten, George,  
Iubit român cu suflet de frate... tot răscolind în lăcriţa de zestre a dulcilor amintiri, am găsit un caiet îngălbenit de patina timpului şi când l-am deschis au căzut câteva petale de trandafir care-şi păstraseră, spre surprinderea mea, culoarea de roşu-închis. Extraordinar! Le-am simţit aroma îmbătătoare şi ca prin farmec în faţa ochilor mi-a apărut copilul care stătea sub un cireş înflorit şi scria iubitului său tată prima lui scrisoare. Ca şi atunci... inima mea a tresăltat de bucurie şi, după ce am încheiat acest „capitol" din „Cartea vieţii mele" o lăcrimioară s-a rostogolit arzându-mi obrazul, fiind dorul meu nesecat pentru clipele trăite în extaz şi aşteptare a tatălui meu, care trebuia să se întoarcă de pe front. „SCRISOAREA" ţi-o ofer cu dedicaţia: „Ţie, George Roca, român minunat, prieten fără de pereche!"  
Cu stimă, preţuire şi recunoştinţă,  
Marin  
 
----------------------------------------------------  
 
Când m-am trezit din somn am auzit-o pe bunica Elena spunându-i mamei:  
- Nu mai plânge, fata mea!... Gândeşte-te că ai copilul ăsta lângă tine, cum te-am avut şi eu.  
- Mamă, te rog să mă înţelegi: simt că mi se duc puterile şi cred că nu mai apuc ziua când am să-l văd pe Iliuţă...  
- Aşa ne-o fi fost soarta: tu nu ai avut norocul să-l vezi pe taică-tu care s-a prăpădit de tânăr... undeva în apropierea Mărăşeştilor. Nici măcar nu te născuseşi când a plecat la răzbel. Unde s-or odihni oasele lui? Nici în ziua de azi nu am aflat unde-i este mormântul.  
- Nu-mi doresc să mai trăiesc singură!  
- Ce-o vrea bunul Dumnezeu... Dacă îi e dat să trăiască, vine el...  
- Când, mamă? Niciunul dintre camarazii lui, cu care a luptat la Tatra, nu l-au mai văzut din data de 9 Mai '45... De atunci au trecut doi ani şi nu am primit răspuns: e mort, trăieşte, e prizonier?!  
- Aneta, culcă-te şi încearcă să dormi, că abia au cântat cocoşii de miezul nopţii. Ce vrei să faci, să-ţi distrugi sănătatea? Nu mai aprinde lampa că-l trezeşti pe Marinică!  
- Nu pot să dorm, vreau să-i mai scriu câteva rânduri...  
 
După ce a aprins lumina, a ieşit afară să mai aducă un braţ de lemne pentru foc. Era în plină iarnă, iar în geamuri loveau cu furie crengile de la corcoduş, fiind mişcate de vântul care şuiera ca un haiduc, spulberând fulgii de zăpadă şi aşezându-i în grămejoare peste lucrurile din tindă. Când a deschis uşiţa sobei, flacăra roşiatic-pală a focului a prins să cânte duios, parcă-mi şoptea cu dulci cuvinte: „Dacă eşti copil cuminte şi-nchizi ochişorii ca să dormi, am să-ţi-l aduc pe Făt-Frumos... şi o să-l vezi cum ia în mâini jar de pe vatră şi-i dă armăsarului său cel năzdrăvan ca să poată zbura ca vântul şi gândul... s-o aducă pe frumoasa zână, Ileana Cosânzâiana, care a fost răpită de un zmeu fioros!”.  
 
Nu ştiu când a venit moş Ene pe la gene, dar când m-am trezit, soarele îmi surâdea în geam şi mă chema la săniuş. Cum nu puteam să uit vorbele pe care le auzisem în noaptea aceea, după ce mama şi bunica au plecat să aducă un car de lemne de la Vâlceaua Badii, m-am urcat pe un scăunel şi am deschis dulăpiorul unde erau o mulţime de scrisori, un caiet, câteva creioane chimice şi o cărticică „Gruia lui Novac Şoimanul" din care-mi citeau uneori...  
- Doamne, câte scrisori! Când le-o fi scris?  
Am deschis un plic şi... cum nu prea citeam cursiv, am început să îngân fiecare cuvânt pe care buna mea mamă i-l adresa lui tata: „Ilie, a mai trecut un an de când ai plecat, şi mi-e aşa de greu că nu eşti cu mine. Să-l vezi pe Marin... a-nceput să vorbească binişor. Aleargă la poartă şi, când vede pe cineva pe drum, mă strigă: Mamă, a venit tata!”.  
 
În fiecare zi luam câte un plic şi-l citeam cu mare plăcere, ba uneori îl vedeam pe tata (mă uitam la poza în care era ginere lângă mama) cum se coboară din imaginea de pe perete, se întrupează în soldat cu puşcă peste umeri, chipiu pe cap, mantaua desfăcută la piept, cu braţele larg deschise, zâmbeşte şi-mi face semn să mă apropii, şi atâtea-mi povesteşte despre luptele pe care le duce cu duşmanul pe front, ca apoi să mă sărute şi să-mi spună s-o ascult pă mămicuţa că-i singură şi neajutorată. De câte ori nu era să mă prindă bunica Elena că, în loc să învăţ, mă ocupam cu citirea scrisorilor... iar ochii, nu rareori, mi se umpleau de lacrimi şi plecam grăbit din faţa ei. Când vorbeam cu prietenii mei le ziceam că tata o să vină de pe front cât mai curând şi o să-mi aducă o sabie adevărată, dar mă ruşinam ca să le spun cum îl vedeam în închipuirea mea; păstram secretul numai pentru mine, iar când rămâneam singur în casă mă rugam să mai vină şi să stăm de vorbă.  
 
Tot citind acele scrisori pe care mama le scria într-una, dar nu avea cum să le trimită lui tata (neavând adresa lui), ci le păstra ca pe un odor de mare preţ în dulăpiorul amintirilor, că uneori mai vorbea singură prin casă: „... ai să le citeşti când vii, dragul meu”, într-o zi, dacă-mi aduc bine aminte, după ce am venit de la sfânta biserică, unde m-am grijit pentru sfintele Paşti la părintele Cezar, am luat un caiet de dictare şi m-am dus sub umbra unui cireş înflorit din grădină, unde-mi pusese bunica o măsuţă pentru scris temele pe care mi le da învăţătoarea Petruţa Titilică.  
 
În jurul meu era atâta lumină, iar zumzetul albinelor mi se păreau că-s un cor minunat ce-l întâmpină pe Iisus Christos, mă făceau să zâmbesc fericit. Printre butucii de viţă, care-şi arătau lăstarii cu micuţii struguri abia îmbumbiţi, semn că în acest an vom avea parte de rod bogat, am văzut două mierle îmbrăcate în voal negru, care-şi strigau cu fluierături prelungi, soţiorii. Pe cele două mierliţe, în imaginaţia mea, le asemuiam cu mama şi bunica jelind zi şi noapte pe bunicul Dumitru Tetoianu - decedat la Mărăşeşti în 1918 - şi pe tata, Ilie Voican, plecat să lupte pentru eliberarea patriei pe frontul de apus, în cel de al Doilea Război Mondial.  
 
Am deschis caietul şi, când am scris primele cuvinte... Câteva petale albe de cireş s-au aşezat pe coala din faţa mea, prevestire bună că tata era pe aproape şi-mi înţelegea sufleţelul meu, dornic să-i spun că mi-e tare dor de el şi-l aştept cu nerăbdare să vină acasă:  
 
„Tăticule dragă, am crescut mare şi merg la şcoală. Vreau să te întorci acasă! În fiecare zi le spun colegilor şi prietenilor cu care mă văd... că în curând ai să vii acasă şi-mi vei aduce o sabie adevărată. Ne jucăm... «De-a robia» şi trupa mea învinge mereu, dar nu suntem răi cu prizonierii... aşa cum am auzit de la bunica şi mama că pe front, cei învinşi, sunt împuşcaţi. Când îi pedepsim, noi îi obligăm să ne ducă în cârcă vreo câţiva metri, şi să se recunoască învinşi, şi iar începem jocul nostru de copii... Oamenii mari de ce nu se joacă la fel!? Te pup! Băiatul matale, Marin”  
 
Am cumpărat un plic de la unchiul Constantin Pătraşcu şi am scris la destinatar „Sergent Voican Ilie”, iar la adresă, neştiind unde s-o trimit, fiind convins că o să vină cât mai curând ca să citească misiva mea, am trecut „Dealul Viilor, Gorj”.  
 
Nu-i greu să se înţeleagă ce a urmat: zeci de scrisori am compus către tăticul meu iubit, în care puneam flori de toporaşi, cocorăii, ghiocei, zambile, petale de cireş, păr, piersic, gutui, salcâm, liliac... - după cum înfloreau pomii ori plantele de câmp – trandafiri galbeni şi roşii, petale de bujor, merişor, trifoi, fragi, smeură, răsură, măceş, cârciumărese, lobidragi, crizanteme... Frunze de busuioc şi iasomie luau drumul cutiei poştale, un gemantan de campanie aşezat în podul casei, lângă coşul de evacuare a fumului, locul preferat al motanului Dodoloanţă, prieten bun cu şoriceii pe care-i admira şi, din prea multă dragoste, când se jucau, fiindu-i prea mare drag de ei, mai ronţăia câte unul... ca divertisment, numai ca să nu şi-o ia în cap chiţcanii şi să nu-l respecte, că... doar el era şeful prin pod!  
 
Când o priveam pe biata mama, care slăbise în ultimul timp de ajunsese ca o umbră - ochii i se duseseră în fundul capului - spunând mereu că-şi pune capăt zilelor... am fost cuprins şi eu de tristeţe, iar în micile mele scrisori către tata, spre deosebire de cele de la început, invocau sfânta moarte... Aşterneam în versuri nevinovate ideii de care, acum când trec cu ochii peste versuri, mă înfior, fiindcă începusem să cred că eu voi pleca întâiul spre ceruri: (IUBITE TATĂ) Te-aştept ca-ntotdeauna.../ Destinul crunt ne-a despărţit;/ Eu grijă am de mama,-acuma;/ Îmi eşti atât de drag, îţi zic...// Iubit părinte, îţi trimit/ Cuvântul cel din urmă/ Aş vrea să te sărut!/ Dar viaţa mi se curmă// Aş vrea cu tine să petrec/ Şi sâmbăta ce vine.../ Sfârşitu-i trist, şi toate trec,/ Căci mă despart de tine// Erai atât de bucuros,/ Când mă ştiai cu tine/ Acuma roagă-L pe Cristos/ Să-mi facă-un singur bine:// Din ceruri, unde voi zbura,/ Să-mi lumineze calea toată,/ Să pot vedea căsuţa mea/ În care plângi, iubite tată!//”  
 
O întâmplare, aproape fericită, a scos-o pe mama din starea ei disperată şi, crezând într-un miracol, a mers la Turnu Severin cu mai multe femeii de pe valea Olteţului să-l întâmpine pe tata, fiindcă se auzise că un tren de prizonieri va fi adus din Rusia în luna august. Am văzut cum mama se „îndreptă” pe zi ce trece... Când am plecat la Turnu Severin, în ultimile zile ale lui august, să nu-mi vină să cred... chiar am auzit-o cântând prin casă: „Dorule te-am aşteptat/ Sufleţel bun şi curat...”  
 
Întradevăr au fost aduşi nişte foşti prizonieri din Uniunea Sovietică, dar tata nu era printre ei. Atunci s-a întors Ion Sturzu, verişorul mamei care muncise sub knutul sovietic în minele de cărbuni de lângă lacurile Onega şi Ladoga, care ne-a dat o mare speranţă, zicând: „Netă, Ilie nu e mort, a fost luat odată cu mine prizonier în Rusia, dar nu l-am mai întâlnit. De-ai şti cât m-au chinuit... Muncă de rob, Netă! Uită-te cum arăt, nu mai pot să stau în picioare. Îmi pare rău că nu l-a mai văzut pe cumnatul Ilie ca să-ţi spun ce face, dar sunt sigur că trăieşte şi o să se întoarcă acasă. Cât să-l mai ţină!? Cred că o să-i dea şi lui drumul".  
 
Multe întâmplări din sclavia petrecută la ruşi a mai povestit unchiul Ion la toţi ghioroienii şi... nu după prea mulţi ani, a părăsit această lume cu războiul ei blestemat... război care a răpus milioane de oameni, a lăsat văduve, mame îndoliate şi copii orfani. În amintirea acelei zile de la Turnu Severin am scris o poezie (TRINU-I TRIN, NU ESTE OM) pe care... când o citesc simt că ochii mi se umplu de lacrimi: „Of! în gară, la Severin,/ O măicuţă şi-un copil/ Ochii-nlăcrimaţi aveau,/ Cu mare jale-i strigau:// Trinule, tu-mi ai motor,/ Eşti din fier şi nu ai dor,/ Îmi duci soţul la armată,/ Iar eu rămân supărată ... // Fiară rea şi blestemată,/ Dacă tăicuţul lui pleacă,/ Cine-o să mai stea cu el,/ Cum va creşte singurel?// Trinule, nu-mi ai habar,/ Cât dor are-un militar,/ De soţie şi părinţi/ Şi de copiii iubiţi?// Suflet n-ai şi nu te doare/ De-a mea mamă iubitoare/ Milă n-ai, n-o să suspini/ Că-mi duci tata prin străini ... // Trinule, să nu mai poţi/ Să alergi mereu pe roţi!/ Să n-ai timp de odihnit/ Şi să-mi rămâi părăsit!// Să te faci în scândurele,/ Aşchiuţe şi surcele,/ Să iei foc, să te aprinzi,/ Ţara să n-o mai colinzi!// Trinule, de n-ai fi trin/ Să nu ne mai aduci chin/ Numele de dor să-mi porţi/ Să ne laşi iubiţii soţi/ Să nu-i iei, lasă-i acasă/ Să duc-o viaţă frumoasă/ Copilaşii să şi-i crească/ Din suflet să ne iubească!// Trinu-i trin, nu este om ... / Nu-mi are milă nici dor/ Nici de lacrimi nu îi pasă/ Nici de cel ce casa lasă//”  
 
Toamna, spre sfârşitul lunii octombrie 1947, când pe câmp se tăiau ultimii ştiuleţi de porumb... la poarta casei noastre s-a oprit un om a cărei faţă era arsă de soare şi cu o barbă de călugăr de la mânăstirea Căluiu... Privirea lui trăda veselia unor ochii căprui care, peste puţin timp, se scăldau în lacrimi de fericire. A încercat să mă strângă la piept, dar eu speriat... am strigat-o pe mama spunându-i că o caută un „ţigan” care are nevoie de ceva de mâncare!  
- Mărine, copilul meu drag... Vino să te sărut. Nu credeam că Dumnezeu mă va ajuta să te văd pe tine şi maică-ta!  
 
***  
Aşa a-nceput drumul condeiului meu! De peste şaizeci şi cinci ani, mă străduiesc să dezleg „Taina scrisului”, adăugând în „Cartea vieţii mele” multe scrisori către voi iubiţii mei cititori! Mi-am dat seama că scrisul - această formă de comunicare dintre oameni - este un mijloc important de legătură sufletească. Astăzi, când deapăn amintiri scumpe vieţii mele, te invit cititorule să te dezvălui - fiindcă sunt sigur că ai scris şi tu cândva măcar o scrisoare de drag şi dor... aşa cum am făcut eu, copilul de şase ani nerăbdător să-şi vadă părintele... De atunci, până în ziua de azi, cu dor nestins, am aşezat în cuvinte pline de iubire gândurile mele, pe care le-m şlefuit, le-am dat murmur de izvoare şi le-am pus mai apoi în cântece nemuritore: doine, balade... pe care sunt sigur că le-ai auzit din fragedă pruncie. De aceea, ori de câte ori aştern o scrisoare pe o coala albă simt o puternică emoţie sufletească şi un respect deosebit pentru litera scrisă...  
 
Marin VOICAN-GHIOROIU  
Bucureşti  
29 martie 2013  
 
 
 
Referinţă Bibliografică:
Marin VOICAN-GHIOROIU - TAINA SCRISULUI (45) – SCRISOAREA / Marin Voican Ghioroiu : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 819, Anul III, 29 martie 2013, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2013 Marin Voican Ghioroiu : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Marin Voican Ghioroiu
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!