Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Cultural > Patrimoniu > Mobil |   


Autor: Marin Voican Ghioroiu         Publicat în: Ediţia nr. 973 din 30 august 2013        Toate Articolele Autorului

Marin VOICAN GHIOROIU - EXPERIMENTUL DIABOLIC (1)
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
Motto:  
„Hai să dăm mână cu mână  
Cei cu inima română"  
(Hora unirii de Vasile Alecsandri)  
 
- Divizion!!!... La dreapta, ali-ni-e-rea! Drepţi! Pas de defilare... Cu cântec... înainte, marş! Comanda a fost executată impecabil. Coloana de militari ai divizionului de rachete „Stejarul” înainta triumfătoare spre mausoleul lui Lenin. Ţinuta de sărbătoare ne dădea strălucire şi o mândrie sufletească, pe care o simţeam ca pe un fior înviorător în ritmul unui marş de slavă socialismului biruitor. Eram admiraţi de moscoviţii care se adunaseră în Piaţa Roşie dis-de-dimineaţă pentru întâmpinarea trupelor ţărilor aliate din Pactul de la Varşovia, şi eram mândri că vom defila alături de „fraţii sovietici” spre gloria nepieritoare a victoriei finale asupra capitalismului imperialist.  
 
Pentru testarea capacităţii de luptă pe care vom dau-o cu duşmanul care pândeşte ca o hienă să ne atace „pământul strămoşesc”, va trebui să ne dovedim măiestria în mânuirea tehnicii militare de tragere cu rachetele Dvina şi Volkov, în poligonul de la Baiconur. Abia aşteptam să vedem cum au să-şi ia zborul „zvetlanele” spre înălţimile necuprinse ale cerului, să le dirijăm din cabina de comandă (conform indicaţiilor primite prin radio de la punctul de observare şi urmărirea ţintelor) în direcţia avioanelor inamice care se apropiau de „centrul de foc” (delimitat de raza unui cerc imaginar) care începea de pe la 40 kilometri.  
 
Filmele pe care le tot vizionasem în sala de clasă, ne aprindea imaginaţia, deveneam însoţitorii bolidului ce arunca jerbe de foc imense şi, în momentul lovirii obiectului intrus în spaţiul interzis, apăsam pe butonul roşu, să declanşeze explozia chiar în momentul când intram în corpul avionului vrăjmaş. Vedeam cu ochii deschişi pe camarazii noştri care iradiau de bucurie şi ne strângeau mâinile felicitându-ne pentru sucesul obţinut, iar „truditorii din uzine şi de pe ogoare” ne vor mulţumi că-i apărăm, ca să poată munci în pace.  
 
Cu aceste gânduri înălţătoare ne-am îmbarcat imediat (după ce a luat sfârşit defilarea) în vagoanele unui tren special (destinat spre direcţia Saratov) din gara Vasilevskaia. Toate bune şi la locul lor: cuşete de dormit, ceai cald la dispoziţie, mâncare la pachet adusă de-acasă (conserve, pesmeţi, biscuiţi, pâine uscată şi cîteva dulciuri), dar căldura toridă care încinsese acoperişul vagoanelor, lipsa celei mai mici adieri de vânt, chit că ferestrele erau deschise pe ambele părţi ale compartimentelor, aerul uscat devenise înţepător, ne sufoca... Uşor-uşor ne-am dezumflat ca nişte baloane de săpun, iar vestoanele şi pantalonii călcaţi la dungă au fost aruncate de pe noi imediat.  
 
După circa două ore de mers prin soarele necruţător al lunii Cuptor, trenul a oprit în faţa unei cazărmi impunătoare, unde ne aştepta o patrulă formată din trei ofiţeri sovietici însoţiţi de comandantul bateriei, maior Comorod Iorgu, comandanţii de plutoane căpitanii Valeriu Puşcă şi Nae Zbranca, care au inspectat întreaga garnitură. Cum toţi eram în şorturi, comenzile pe care le-a dat Ceapaeev, ofiţerul sovietic a cărei caschetă pusă pe-o parte, mi-a dat impresia că-i pornit la atac, mi s-au părut năucitoare.  
 
- Soldaţi, îm-bră-ca-rea! Intraţi în cuşete! Pe hol nu are voie să stea nimeni. Nu suntem la circ... să ne adunăm grămadă şi să stăm la taclale ca târgoveţii. Vă este clar! Numai în caz de necesităţi fireşti, sau când doriţi să beţi ceai cald, puteţi ieşi, dar nu mai mult de doi trei soldaţi. Nu este permis să staţi pe holurile vagonului. Executarea! Pentru prima dată, când mi-au auzit urechile o comandă dată de un străin în limba română, ceva s-a rupt în fiinţa mea: rostirea cuvintelor era stridentă, mă zgârâria pe creieri, un fel de bolovăniş ce se răstrurna dintr-un camion oprit în ultima clipă în marginea prăpastiei, iar noi trebuia să-i asultăm ordinile celovekului. „Ia uită-te la Ceapaev... gavareşte româneşte?" mi-am zis în sinea mea, şi parcă m-a înţeles ce gândesc, fiindcă din clipa aceea n-am mai auzit pe nimeni să ne adreseze vreun cuvânt în limba noastră. Un coleg de-al meu, pe care-l poreclisem Turcu, nu are de treabă şi se adresează maiorului nostru:  
- Să trăiţi tovarăşe maior! Sunt caporalul Iuţalâm Ion, permiteţi să raportez?...  
- Poftim. Ce te nemulţumeşte, caporal?!...  
- Nu putem rezista cu uşa închisă la cuşetă. De ce să stăm îmbrăcaţi atâta timp cât nu suntem în misiune de luptă?  
- Ce spune!?... i s-a adresat Ceapaev maiorului nostru în limba rusă. Pentru noi era obligatoriu să vorbim ruseşte. Cei care nu ştiau limba rusă, se puteau adresa prin intermediul unui translator. „Ce repede uită Ceapaev să vorbească româneşte!..." mi-am zis în gândul meu şi, observând că s-a întunecat la faţă, am evitat să-l privesc în ochi, îmi devenise antipatic...  
- Cere permisiunea să lase uşa deschisă la cuşetă... Fraza următoare n-a mai tradus-o, fiindcă era convins că ofiţerul rus (nu se ştia ce grad avea, fiindcă purta o rubaşcă simplă, fără insemnele respective) cunoştea limba română.  
- De unde atâta indisciplină la un soldat, tovarăşe maior? Atenţie! Ce spun acum este valabil pentru toţi aliaţii noştri, nu numai pentru el... care ar fi trebuit să cunoască îndatoririle unui soldat bine instruit şi disciplinat: să asculte comenzile şi să le execute în mod exemplar, indiferent ce sacrificiu i se cere. Să nu uite că se găseşte într-o misiune de luptă. Dacă ne-ncălzim sau ne este frig, nu avem apă să bem, mâncarea s-a terminat... dar avem de atins un obiectiv, nu vom da înapoi. Armata este cel mai sigur mijloc de educare şi călire a soldatului. Pentru a da un exemplu şi celorlalţi, tovarăşe maior, acestui caporal care nu înţelege ce-i disciplina liber consimţită... să-i daţi să stea patru ore îmbrăcat în echipament de luptă (manta, pătură în bandulieră, mască de gaze, arma la umăr) în poziţia de drepţi pe coluar. Are voie din zece în zece minute să ia pe loc repaus câte un minut. Desemnaţi pe cel care-l va supraveghea. În cazul că se va abate de la ordinul primit, să stea cu masca pe figură un ceas, timp în care va excecuta din zece în zece minute câte cinsprezece genoflexiuni (a rânjit pe sub mustaţă ca de o glumă reuşită) să nu-i amorţeacă picioarele.  
- Executarea, caporal!... a ordonat maiorul Comorod Iorgu. Te va supraveghea comandantul de grupă, adică subsemnatul, care am crezut că leşin.  
- Înţeleg că tu-i eşti şeful acestui neinstruit? m-a întrebat Ceapaev.  
- Da, să trăiţi!  
- Pentru tine va fi o mare responsabiilitate, fiincă vina lui de-a se răzvrăti când primeşte un ordin..., în cea mai mare parte îţi aparţine. Vei lua regulamentele militare şi-i vei citi cu voce tare, până-i intră bine în cap... drepturile şi îndatoririle unui militar.  
- Tovarăşe comandant, permiteţi să raportez...  
- Ce mai este!?...  
- În regulamentul militar este stipulat dreptul militarului de-a raporta superiorilor...  
- Ştiu, mă priveşte încruntat Ceapaev, dar nu ai citit şi nici n-ai învăţat bine sensul acestui articol, prin care militarul beneficiază de dreptul de-a raporta. Cred că ai reţinut?... şi se uita spre mine să vadă dacă n-am chef să-i răspund, lucru ce nu l-am făcut, mulţumindu-mă să dau din ca afirmativ. După o pauză jenant de lungă, a urmat:  
- Numai după îndeplinirea comenzii primite! (a ridicat tonul şi a privit undeva spre tavan, că am crezut că-i cade cascheta „roata carului fără spiţe”) poate... după caz ca să raporteze. Ţi-e clar? Maiorul Comorod Iorgu înlemnise de-a binelea, n-a spus măcar un cuvânt.  
- Da. Am înţeles! I-am văzut faţa pe care-i apăruse un zâmbet, semn nu prea îmbucurător pentru mine care, atunci când i se va ivi ocazia, cu siguranţă, îmi va plăti îndrăzneala de care am dat dovadă, spunându-i că un amărât de militar ar avea şi drepturi, nu numai obligaţii.  
 
Au plecat spre coada vagonului. Cum era ora să luăm ceva în gură, îi zic prietenului meu Iuţalâm, ca să-l încurajez puţin:  
- Turcule, am să-ţi cânt regulamentul..., dar ca să nu ne chiorăie maţele de foame, hai să mâncăm de grabă o conservă, că acum se-ntorc „başbuzucii” şi adio păpică.  
 
Am mâncat în fugă, şi când „văru Turcu” era gata echipat de luptă crâncenă (în deşertul prostiei bolşevice), postat ca o statuie în poziţie de drepţi, iar eu citind ca un tragedian primul articol din capitolul „Îndatoririle şi drepturile soldatului”, l-am văzut pe Ceapaev cum a apărut în capătul vagonului, şi imediat mi-am adus aminte că ar fi trebuit să-ncep cu „Disciplina militară liber consimţită”, dar nu mai aveam timp să răsfoiesc în „Biblia lui Şvek” – Regulamente militare, aşa că m-am prefăcut că nu-l observat. De data aceasta părea destins; probabil că se bucura în sinea lui, zicându-şi: „Ce mare şi tare sunt!”. A trecut pe lângă noi fără să ne dea cea mai mică atenţie. Izvorul gânurilor mă şi furase în albia năvalnică a unor zile fericite pe care le petrecusem în Bucureşti alături de prietenii mei care, nici prin cap nu le-ar fi trecut să creadă că eu, alesul cel norocos, propus de-a merge în URSS, voi fi umilit de o piticanie libidinoasă cu ochii de viezure afurisit: abia de-i puteam vedea de sub cascheta cât roata plugului, când îl observ că se întoarce ca un titirez şi mă întrebă cu un zâmbet perfid (rânjit de om parşiv) care vrea să arate inferiorului că poate fi şi amabil.  
- Cînd am trecut pe lângă voi, de ce n-aţi salutat?  
- Să trăiţi! Santinela aflată în postul de pază, nu are voie să salute.  
- Santinela, da!... dar tu, ce cusur aveai să mă saluţi?  
- În încăperi, dacă suntem descoperiţi, nu salutăm.  
- Atunci ce faci?  
- Citesc regulamentul, să trăiţi! N-a mai zis nimic. A plecat mulţumit, fiind convins că băgase frica în doi supuşi aliaţi, fraţi de arme la bine şi la greu.  
 
Ca să nu am surpriza să mă prindă că nu citesc „Biblia Militarului”, iar Turcu nu stă în poziţia de drepţi ca o sfânt (timp de zece minute), odihnindu-se prin îndoirea genunchilor câte un minut mare!... am luat nişte ziare pe care le-am împăturit foarte bine şi am pus şomoldocul de hârtie sub uşa de la capătul vagonului (de unde m-aşteptam să vină pe nepusă-masa). Aşa de tare am blocat-o, că nici eu când am încercat s-o deschid, n-am reuşit aşa de repede. Mă gândeam: „Ce-o să se enerveze că o nenorocită de uşă nu se dă-n lături când trece viteazul Ceapaeev, care o va lovi cu cizma, dând câteva înjurături”.  
 
Timpul parcă încremenise, nu se mişca din loc, iar prima oră mi s-a părut un an. Am început să-i spun amicului meu câteva întâmplări din copilărie, şi cum am nimerit la divizionul de rachete, fiindcă cei de la şcoala de ofiţeri M.A.I. îmi respinseseră dosarul (pe motiv că părinţii mei au avut ceva avere şi nu prea au sărit în sus de bucurie când au venit la putere comuniştii). Aşa că, cei care fac parte din „pătura intelectualităţii retrograde”... mai la coadă cu ei!... N-au ce căuta în rândurile ofiţerilor, suna clar şi limpede cuvântul partidului, forţa conducătoare a poporului român. Apoi, mult ca să mă lămuresc pe mine, l-am şi întrebat pe văru' Iuţalâm cum de ăştia au încredere în mine şi m-au făcut comandant de grupă la cea mai sofisticată armă, rachete sol-aer, când puteam fi repartizat la direcţia lopată, roabă şi betoane, la care Turcu-mi răspunde, în tip ce-şi lua transpiraţia de pe frunte cu dosul palmei:  
- Fiindcă n-au nevoie de proşti; tâmpiţi au destui, slavă lui Dumnezeu!... Ca un făcut, după trei zile şi trei nopţi de mers cu trenul-cuptor, nu am mai avut ocazia să-l văd pe Ceapaev, parcă intrase în pământ. În gara cu trei becuri chioare, că ne călcam pe bocanci unii pe alţii, au venit nişte "Ziluri" cu coviltir, peste care îi pusese dracu' să tragă prelate cauciucate, prin care nu pătrundea nici-o adiere de vânt. Cum soldatul se descurcă în aer, sub apă şi pe uscat, camaradul Burcuş Ion a reuşit să desfacă sfoara care prindea prelata de oblonul din spatele cabinei, a ridicat-o suficient de sus încât ne-am bucurat de-o ventilaţie dumnezeiască. După câţiva kilometri parcurşi ne-am mai revenit din toropeală, fiindcă la coborârea din tren eram buimaci, căldura ne vlăguise de puteri. Drumul străbătea o câmpie-deşert, ţinut dezolant în care creşteau un fel de ciulini sfrijiţi şi nişte arbuşti cu frunze aciforme, pe care noi i-am numit „sălcii înlăcrimate ale nisipurilor mişcătoare”, iar satele erau la distanţe de zeci de kilometri, nişte mogâldeţe cenuşii care-ţi inspirau tristeţe. Foarte rar, după câteva ore bune de mers, se zărea câte-un celovek (îmbrăcat în haine de culoare pământie, purtând pe cap o pălărie gri cu boruri mici, în piciore cizme de cauciuc) care mergea pe marginea şoselei învăluit de praful pe care-l făceau maşinile noastre. Foarte curios mi s-a părut comportamentul acestor omuleţi tuciurii care ne priveau admirativ, şi ne salutau luând poziţia de drepţi, asemenea impegaţilor, când trec trenurile prin faţa cantoanelor. Ce e mai interesant, nu am văzut măcar pe unul că munceşte la ceva în această zonă uitată de Dumnezeu, că mă-ntrebam: „Din ce o fi trăind?”. Probabil că mutau bateriile de tunuri şi aruncătoarele de proectile reactive, temutele Katiuşe, care se vedeau ca nişte păsări răpitoare - răspândite la vedere, aproape de şoseaua plină de praf şi gropi în asfalt - în aşteptarea pradei, să arunce prin gurile de foc câteva proiectile ucigaşe.  
 
Când am sosit în regiment, după vro şapte sute de kilometri străbătuţi prin pulbere şi un soare care topea şi pietrele, mare mi-a fost mirarea când am văzut arbori de conifere, ronduri cu flori şi cazarmele din regiment de-un alb imaculat, având ferestrele colorate într-un verde pal, iar acoperişul din ţiglă în solz de peşte, cu nuanţe de vişină putredă. Din loc în loc se vedeau aspersoare ce-mprăştiau sfânta apă peste taluzurile cu iarbă fragedă, că am simţit răcoarea ca pe o binefacere, un balsam pentru un suflet ce ajunsese în pragul deznădejdii. Când am coborât din camion, picioarele nu mă mai ascultau, îmi tremurau din toate închieturile, şi mii de ace mă înţepau datorită amorţelii. Am îngenuncheat lângă marginea peluzei umede. Pentru o clipă am uitat unde mă aflu, şi am întins mâinile să primesc puţină răcoare de la picăturile de apă sfântă care cădeau într-o pulbere de minuscule scânteii colorate într-o paletă de roze-pal, străveziu. Prin faţa ochilor îmi treceau în pas de defilare scene fantastice din perioada copilăriei, când mă jucam în pădurea din Scorţăreaua cu prietenul meu Enescu Ion şi ne stropeam cu apa din fântâna Fecioarelor, aşezată lângă izvoraşul Dobreţu, iar din ramurile copacilor ne alintau privighetorile cu dulci triluri, iar noi le răspunmdeam îngânându-le cu scurte fluierături meşteşugite prin mişcarea limbii şi a buzelor, de erau convinse că suntem nişte zburătoare intruse, având intenţia să ocupăm locul pe care puseseră stăpânire, dar ne avertizau să plecăm cât mai repede, fiindcă ele sunt adevăraţii proprietari. În urechi îmi suna doina dulce a Oltului, pe care mi-o cânta bunica Elena în dulcea limbă românească şi m-am înfiorat de bucurie că „fraţii noştri" nu-mi luaseră gândul, cel mai bun prieten cu care vorbeam în cele mai grele clipe prin care treceam.  
 
După acel moment de beatitudine, când hărmălaia s-a stins ca un sunet de clopot dogit, aud ca prin vis comanda de încolonare. Am tresărit şi mi-am dat seama că din fiinţa mea se rupsese o părticică atât de dragă pe care nu am s-o mai întâlnesc prea curând în zilele ce le aveam de petrecut pe meleaguri străine.  
 
Mergeam ca un buimac, nu vedeam nimic în jurul meu, feţele colegilor mei îmi păreau că sunt făcute din ceară. Frumosu Ion care şchiopăta (sărind ca un cocostârc) şi-a pus un braţ pe umărul meu să se sprijine, pentru a se putea deplasa, iar eu îl ajutam cât puteam, ascunzându-l (fiind mai înalt) de-a fi observat cumva de cel ce preluase comanda batalionului nostru, fiindu-mi total necunoscut. Transpiraţia care nu se mai oprea, orbindu-mi vederea, devenise atât de sâcâitoare că la un moment dat am renunţat să o mai şterg; picăturile din barbă deveneau şiroaie supărătoare ce se prelingeau pe gât şi-mi udau cămaşa lipită de piept. După un marş forţat de vreo cinsprezece minute am ajuns la barăcile-dormitor, adevărate hangare incubator unde trebuia să dormim. Jur împrejurul clădirilor nu era strop de iarbă, numai pietriş zgrumţuros de culoarea cimentului umed, având mici borduri în zig-zaguri din mărgăritar de-un albu strălucitor, peste care se depusese, din loc în loc, o pulbere roşiatic-gălbuie, praf ce-mi va face mult rău atât la ochi dar mai ales respiraţiei, sufocându-mă în timpul zilei, când vântul se trezea să bată în pustiul morţii.  
 
Prima noapte, începutul calvarului, nereuşind să dorm decât foarte puţin, mi-am petrecut-o privind cerul albastru şi stelele care plângeau de mila oamenilor condamnaţi să trăiască în asemenea condiţii. Raiul de la reşedinţa comandamentului diviziei dispăruse, aici nu era viaţă, era un mormânt sinistru din care nu se auzeau decât sforăiturile unor fiinţe istovite. Am avut un noroc fantastic, fiindcă undeva mai în spatele dormitorului, cam pe la cinzeci de metri, am văzut cum dintr-o conductă, care trecea peste pământ, ţâşnea un jet de apă.  
 
Am alergat într-un suflet spre apa dătătoare de viaţă, mi-am udat faţa şi în câteva secunde eram gol puşcă, făceam un duş cum nu-mi închipuiam să am parte. Apa era destul de caldă, dar în minutele următoare mi se părea că-l prinsesem pe Dumnezeu de picioare. Nu ştiu cam cât am stat deasupra şuvoiului de apă, dar am auzit primul semnal de goarnă care ne atenţiona că peste o oră va trebui să ne sculăm. Am fugit în dormitor şi m-am întins în pat. In secunda următoare somnul m-a învelit în vraja lui atât de dulce şi binevenită după multe ore nedormite. M-am trezit ca nou născut. Înviorarea, alergarea de dimineaţă, spălatul, masa şi deplasarea în punctul de lucru (la staţia de dirijare şi indicare a ţintelor) le-am făcut ca un robot, mintea refuza să mai răspundă la ce mă-nconjura, iar vorbele care le auzeam în jurul meu îmi sunau strident în urechi, mi se părea că sunt pe altă lume, auzeam un fel de huruit supărător, ceva asemănător cu al unei roabe împinsă să traverseze peste o stradă cu pietre zgrumţuroase.  
 
Orele regulamentare, verificarea aparaturii, adaptarea la noul loc de muncă, exerciţiile de rutină folosind simulatoarele care îmi trimiteau zeci de ţinte, scrierea datelor, configurarea hărţilor cu sectoarle de luptă, caroiajele posibil-adaptate situaţiei, legăturile cu punctul de comandă, urmărirea antenelor ce brăzdau cerul într-un baleiaj continuu de trei sute şaizeci de grade, treceau fără să pot a conştientiza că mă aflu într-o misiune de luptă. Executam totul în virtutea reflexelor şi rutinei pe care o căpătasem la mine în divizion. După trei zile de frecuş la sânge, urmat de duşurile nocturne la conducta dragă, unde mai reveneam la viaţă, (însoţit de trupeţii mei „sciţii” (SCIT – staţia de căutare şi indicarea ţintelor), ni s-a pus un supraveghetor rus, un tânăr cam pe la treizeci şi cinci de ani, pe nume Volodea, căruia cu toţii i-am zis Vania; a adus un plus de veselie la grupa operativă unde lucram. M-am îngrijit de el să-l învăţ româneşte, iar cuvintele pe care le rostea cu aşa naturaleţe, ne făcea să râdem ca la circ, căci voia să ştie dacă-i apreciem efortul lui de-a se face înţeles.  
- Al dracu' să fiu, tu!... dacă nu e bine, Măr...ine, ha-ha-ha!  
 
Rămânea într-o poziţie de bleg simpatic, precum Bran cel burtos. Privea contrariat la mine, care-i răspundeam în mod intenţionat cu întârziere, căci dădeam din cap afirmativ, iar el pricepea că-l încurajez şi-l iubesc pentru efortul care-l făcea să rupă câteva cuvinte scâlciate în limba română. Se mira tot timpul de noi că, de la mii de kilometri faţă de el (fiind născut în Orientul Îndepărtat, regiunea Consomolsk) vorbeam binişor Limba Rusă.  
- Haraşo!... Vania. Du-te dracu'! Eşti un bărzăune dulce...  
- Ţie plaţe zaharu' dulţe!... Barzaune, ţine e?  
- Vanea. Tu eşti un bărzăune dulce...  
- Al dracu' tu cu mine, Măr...ine! Bine?...  
 
În zâmbetul lui nevinovat vedeam pe consăteanul meu, plugarul „Ion al Catincăi” care rămânea perplex în faţa curcubeului care se cobora peste dealuri şi păduri ca să-şi ia din albia râului picături de apă vie. Ionică se înclina şi îşi făcea cruce cu evlavie, căsca gura să i se rupă chiotorile... (că aşa-i spusese o bătrână, Preduşinca Buşe, care-i descântase de dor şi-mpeţit, să fie iubit de fete), iar el spunea la toţi care aveau timp să-l asculte: „Ioane, maică, dacă miile de luminiţe colorate ale curcubeului o să-ţi pătrundă printre dinţii tăi frumoşi (ca de de cal), o să ai mare trecere la codane... când o să mergi la horă-n sat. Fetele au să te placă ca pe un soare cald, şi au să se bată între ele ca să te ia de bărbat”. Îmi pare rău că nu l-am mai văzut pe Ionică, fiindcă i-aş fi povestit cum m-am întâlnit cu un frate de-al lui tocmai într-un pustiu din Rusia. Doamne, ce pereche comică puteau să facă cei doi nătărăi, Ionică şi Vanea. Pe atunci, în imaginaţia mea făceam asocieri ciudate: „Dacă taică-său, în timpul războiului, l-o fi conceput pe Vanea cu o Marişka focoasă?... altfel nu se putea să fie o aşa asemănare!...” dar niciodată nu mi s-a ivit prilejul să demonstrez ipoteza mea, fiindcă mă cam furară gândurile, şi în momentul cînd a intrat în cabina noastră, căpitanul Puşcă, numai că-l aud pe Vania că-i strigă.  
- Du-te dracu, Puşca!... Simpatici, dulţe mult... haraşo!... barzaune zahar...  
- Cum!?... s-a încruntat tovarăşul căpitan, Gheorghiţă cel zvelt.  
- Ha-ha!... al dracu pungaşiii... Râdea, Marine, tu? Vezi la mine, el râde... nu, Puşca taci, tiho... de ţe, ai Kalaşnikov?!...  
 
Am îngheţat, nu ştiam ce să-i spun căpitanului, dar cum nici dumnealui nu prea intra în biserică, i-a zâmbit şi l-a salutat ca pe un vechi camarad.  
- Salut drace! Ce faci?  
- Marine, Drace, ce faci eu? Cine Drace, Marine?  
- Tu, Vania.  
- Bine, bine Drace... şi se bătea cu mâna pe piept ca semn că-i apreciat de căpitantul nostru de la bateria SCIT. După ce a plecat căpitanul Puşcă, din capătul scării când s-a dat jos mi-a zis.  
- Drace, drace!... numai tu-l înveţi prostii! şi m-a admonestat cu degetul arătător că sunt capul reăutăţilor. A urmat curăţirea tehnicii. Am scos o sticlă de alcool etilic (adus din România) şi câteva lavete speciale şi, cu instrumentalul destinat operaţiei de înlăturare a oricărui fir de praf sau grăsime, ne-am apucat de treabă. Vanea era încântat de mirosul alcoolului, că i-am văzut cum i se căscau nările ca unui copoi ce adulmeca urma unui iepure.  
- Marine, curat haraşo, nu mult votchi aruncat... Crasnaia!... Nu arucare, e pacat de bautura. Făcea economie, fiindcă o să vedeţi ce gând pusese sticlei.  
- Aşa trebuie!...  
- Da, aşa trebuie... zic eu şi-l priveam distrat, când Vanea a luat sticla, a apropiat-o de obraz, a sărutat-o ca pe o gură fragedă de fetiţă rătăcită prin deşert, a mângâiat-o cu tandreţe, ca apoi să-i dea o mână de ajutor, oferindu-i apă din gamelă.  
 
Alcoolul meu, pe care-l aveam pentru trei zile, Vanea l-a îndoit cu lacrima Fecioarei şi, cu mici înghiţituri, între pauze scurte şi dese, ne spunea:  
- Al daraculu' dacă nu-i plac votki la mine!...  
- Spală gâtul de microbi, îi zic eu şi-i ating beregata.  
- Nu stop, Marine. Las curgă, ...spală gutul la tine.  
 
De bine ce şi l-a spălat, când ne-am întors de la masă, Vania era întins sub maşină şi nici nu voia să mai audă că mai avem în program şi alte proceduri de aplicat, el trăsese cortina pentru ziua respectivă. L-am lăsat sub maşină, iar dimineaţa când am venit, era rezimat de antena PH20 şi se ţinea de frunte cu mâinile. Când m-a văzut mi-a zis nu prea vesel.  
- Al dracu, Marine!... galava nu bine la tine.  
- Vania, la mine-i bine, şi i-am arătat cu mâna fruntea capului, nu e bine la tine... Ai înţeles cum se spune?  
- Bine, bine... Marine, da nu bine, aşa-i? Râdea ca un beţiv buimac ieşit din cârciumă.  
 
Când nimeni nu se aştepta să-l mai vadă pe Ceapaev, ne-am pomenit cu el că bagă capul în maşină şi se uita la noi cum lucram. Cascheta o ţinea în mână, iar dovleacul pe care mai rămăseseră câteva fire de păr avea o crestătură de-a curmezişul, semnul unei operaţii la scalp, care se datora cine ştie cărui accident. De asemenea am observat că la urechea dreaptă avea o vânătaie foarte mare de culoare vineţie, pe care o tot atingea cu degetele, un reflex supărătoar, după umila mea părere, pe care-l căpătase în timp. Când a pus ochii pe Vania cel cu faţa îmbujorată şi nasul de ardei murat, vulpe unsă cu toate alifiile, Ceapev a priceput că subalternul lui făcuse galgară cu alcool, i-a făcut semn cu degetul ca unui ospătar, i-a arătat uşa şi a scâşnit din dinţi „ploho!”. Din acel moment circarul Vanea n-a mai fost văzut de nimeni; dar ne-a spus căpitanul Puşcă, mai în glumă, mai în serios... că a avut noroc, l-au trimis pe insula Sahalin să se odihnească; zice-se că acolo ar fi mai răcoare. Mi-a părut rău de Vanea, era un rus cu suflet şi nu ar fi făcut la nimeni rău, fiindcă înţelegea perfect unde se află şi care-i este îndatorirea faţă de patrie, de-a o sluji şi a primi un costum de haine după ce a terminat stagiul militar de cinci ani la rachete, iar dacă era soldat ascultător putea deveni angajat în unitate, cum de altfel era şi el, ca apoi să predea din cuoştinţele sale dragilor aliaţi din Pactul de la Varşovia.  
 
Ah, era să uit!... La masă nu ne scotea din balastru, un fel de orez terciuit, că se lipea ca făina îmuiată în apă călduţă, iar de carne mai ba, până într-o zi când găsesc în castronul de aluminiu două oase cu ceva carne, dar multe zgârciuri, şi nu am de lucu că-i zic lui Vanea.  
- Ce carne este asta, Vanea?  
- Doi cocoşi... Între timp învăţase multe vorbe de la mine. Îmi plăcea să-i fiu dascăl. Voiam ca să mă ţină minte şi să nu mă uite, doar îi dădeam zilnic porţia de votki româniski (cum stâlcea el orice auzea că-i spun), un fel de condiţie ca să bage la cap limba românească.  
- Vanea, unde dracu' ai văzut cocoş cu plăcuţe aşa de mari?!... şi-i arăt oasele din castron.  
- Doi cocoşi... hu-hu-ha-hu! Şi a-nceput să sforăie pe nas, apoi mi-a arătat din mâini o unduire ca să mă facă a înţelege că „doi cocoşi” era de fapt bietul dromader. Doamne, ce scârbă mi-a mai fost, că de multe ori mâncam numai pâinea şi nelipsitul ceai care nu prea vedea zahărul, dar era bun că avea esenţă de rom şi culoare gălbuie. Mi-aducea aminte de cel pe care mi-l făcea mama şi-i punea feliuţe de lămâie galbenă, şi ce aromă îi mai dădea... că-i duceam dorul ca pe al unui afrodisiac domnesc.  
 
(Va urma)  
---------------------------------------  
* Povestire dedicată Zilei Limbii Române  
 
Marin VOICAN-GHIOROIU  
Bucureşti  
30 august 2013  
 
 
 
Referinţă Bibliografică:
Marin VOICAN GHIOROIU - EXPERIMENTUL DIABOLIC (1) / Marin Voican Ghioroiu : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 973, Anul III, 30 august 2013, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2013 Marin Voican Ghioroiu : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Marin Voican Ghioroiu
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!