Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

RECOMANDĂ PAGINA

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Manuscris > Povestiri > Mobil |   


Autor: Maricuţa Manciuc Toma         Publicat în: Ediţia nr. 757 din 26 ianuarie 2013        Toate Articolele Autorului

Maricuţa MANCIUC-TOMA - URSU
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
De-a lungul anilor trăim întâmplări care ne marchează mai mult sau mai puţin viaţa şi, uneori, în momentele noastre de linişte, privim cu nostalgie spre trecut, către ele. Azi, departe de plaiul nostru mioritic, preţuiesc mai mult ca orcând prietenia, sinceritatea şi loialitatea, posibil şi din cauză că aceste trăsături de caracter au început să fie din ce în ce mai greu de găsit pe la noi, oamenii.  
 
Câinii, în schimb – ca şi toate animalele, în general − nu cer nimic, dar dau tot cât le stă în putinţă mediului nostru biologic ambient, având parcă dintodeauna menirea de a-l păzi şi ocroti, astfel încât, dacă ajung uneori să se şi răzvrătească, o fac numai constrânşi de situaţiile din care, prinşi fiind, presimt că nu mai au nicio scăpare. Şi cu toată loialitatea lor faţă de om, adeseori, sunt trataţi cu o cruzime nejustificată de unii semeni ai noştri, lipsiţi de caracter, cuvânt care, foarte sugestiv, în vocabularele noastre zace şi sub denumirea de „omenie”.  
 
Există şi oameni care iubesc câinii, dar trebuie să recunoaştem că-i iubesc cu o oarecare rezervă, adică aşa, mai exact spus, pentru că sunt câinii lor. Altfel, dacă ar vedea un câine străin prin curte, cred că ar pune mâna pe o piatră, pentru a-l alunga. De ce? Nu ştiu! Nu ştiu nici de ce mai este considerat a fi om, acea fiinţă care este capabilă să curme în mod nejustificat o viaţă, fie ea şi a unui câine. Oare doar pentru că merge şi el tot în două picioare, la fel ca şi toţi ceilalţi oameni?  
 
Era o zi frumoasă de iarnă a anului 1996, când soarele se chinuia să topească încet zăpada. În casa noastră din Gura Humorului focul duduia vesel în sobă. Noi numim acel soare timpuriu „cu dinţi”, căci într-adevăr, deşi pare a fi şi el bun la ceva, îmbiindu-ne cu razele sale să ieşim matinal la o promenadă sau la cumpărături, în scurt timp ne face să înţelegem că ne-a păcălit şi că tot mai bine-i în casă ca afară. Asta înţelesesem şi eu atunci, când încălzindu-mă zgribulită la sobă, liniştea mi-a fost întreruptă de cei trei copii năzdrăvani cu care Dumnezeu mi-a binecuvântat viaţa:  
- Mamă! Mamă!... Uite ce am găsit! Mirată, am privit la Alex, cel mijlociu în vârstă de opt anişori care, strângând la piept un ghemotoc micuţ şi alb de căţeluş, mă striga cu aşa foc, încât nu mai avea timp nici să-şi tragă sufletul. Din puful acela imaculat, mă priveau speriaţi doi ochişori tremurători ca două mărgeluţe sclipitoare, transmiţându-mi astfel, pe calea acestor unde misterioase, o mulţime de „rugăminţi” pe secundă...  
 
Mărturisesc cu sinceritate că, atunci, nu am putut împărtăşi entuziasmul lor copilăresc, nu neapărat datorită situaţiei materiale nu prea strălucite ce o aveam, trăind toţi din prăpăditul meu ajutor social, perioada de şomaj terminându-mi-se chiar cu câteva zile în urmă. Şi cu trei copii la şcoală..., oricine m-ar fi putut înţelege, numai dacă i-aş mai fi spus că, la vremea aceea, mai aveam în curte încă trei câini, câte unul de fiecare, şi un cârd întreg de pisici, tot de ei aduse, de pe oriunde le găseau. Orice pui abandonat, li se părea lor „deosebit” de frumos şi ar fi vrut să îi salveze pe toţi în curtea lor, la acea vârstă...  
 
„Cu acest pufuleţ însă, au cam nimerit-o!” – a trebuit eu să recunosc în sinea mea. Dar, cum nici nu le puteam da prea multă apă la moară, fiind deja sufocată de „plăcerile” lor, am început, recunosc, cam... femeieşte:  
- Dar bine măi, copii, nu v-am spus să nu-mi mai aduceţi nici un animal pe bătătură? Voi ce-aveţi de gând să faceţi din curtea asta: un refugiu pentru toate animalele părăsite? Alţi copii nu pot să-i adăpostească? Numai voi? Sau trebuie să-mi strângeţi mie, pe cap, toţi câinii şi pisicile Humorului!  
Frumosul şi pitorescul nostru orăşel de munte, trăia pe-atunci vremea închiderilor, încet-încet şi unul după altul, a cam tot ce însemna „loc de muncă”, înflorind, totodată ca buruienile în curtea grădinarului nepriceput, o mulţime de „buticuri” improvizate din te miri ce şi pe unde construite, unele cu mare îndrăzneală ocupând şi calea oamenilor, pe trotuarele de trecere ale străzilor şi pieţelor. Şi cum ar fi putut copiii mei să înţeleagă, la o vârstă atât de fragedă, că tot eu eram aceea care trebuia să mă duc la cantina socială, să procur acelui întreg cârd de animale, hrana necesară? Nu mi-aş fi putut permite să le-o cumpăr de la magazin, din puţinii bani ce îi mai aveam. Aşa gândeam atunci, constrânsă de lipsurile şi necazurile ce s-au abătut pe capul meu odată cu mult râvnita libertate.  
 
Totuşi, în timpul acela scurt în care îi „certam” eu, ochişorii ghemotocului mă înmuiară repede, făcându-mă să conchid blând, până la urmă:  
- Pentru moment... rămâne aici, dar vă rog să-l duceţi mâine, acolo unde l-aţi găsit, căci un aşa căţel nu cred că poate fi părăsit de cineva. Se vedea că era de rasă...  
- Mamă, nu te minţim: l-am găsit pe stradă, pur şi simplu! Puteau să-l calce maşinile...  
- Da-aaa, da, da, da: ştiu asta! Ca şi pe ceilalţi...  
 
Şi copiii m-au ascultat: nu chiar a doua zi, cum le zisesem eu, ci după două-trei zile de joacă neîntreruptă cu el, l-au dus bosumflaţi şi fără nicio tragere de inimă, undeva, departe de casă. Dar, câteva ore mai târziu, cine credeţi că mă întâmpina bucuros de revedere, în uşa casei? Micuţul ghemotoc alb care, dând vioi din coadă, nu ştia cum să-şi manifeste mai drăgălaş bucuria revederii!  
 
M-a impresionat, desigur, căci era foarte micuţ, dar viaţa m-a învaţat că dacă nu am cum să port de grija unui animal, mai bine e să renunţ, decât să-l ţin să se mai chinuie şi el pe lângă noi. Discutând în casă cu toţii, am căzut de acord să-l ducem la o mică făbricuţă de lemnărie, unde încă mai lucrau câţiva oameni. Acolo mai erau şi alţi câini, care asigurau paza maşinăriilor şi sculelor lor peste noapte. Ştiam că salariaţii vor îngriji de el, pentru că era frumos foc şi de rasă pe deasupra. Pe de altă parte, mai eram încredinţată că acolo nu-i va lipsi mâncarea niciodată.  
 
Zis şi făcut! Dar, în dimineaţa imediat următoare, pe când ziua abia biruia noaptea, căţeluşul acela, pe cât de micuţ pe atât de inteligent, îşi făcea iarăşi victorios intrarea în curtea noastră. Poarta, cum era cu puţin mai ridicată de la pământ, binenţeles că îi permitea să se strecoare fără probleme. De data aceasta, ghemotocul, n-a mai vrut să-şi exprime bucuria revederii cu vârful cozii sale micuţe şi nostime, ci începu a mă luă la rost, când urlându-mi ceva, un fel de jale a sa interioară, când lătrându-mi serios şi de zor, cu glasul său cristalin, un fel de argumente de-ale sale.  
 
Eu, care speram că se va lua în joacă cu ceilalţi căţei şi, astfel, va putea să-mi uite repede copiii, îmi făceam procese de conştiinţă, căci, pentru a reveni acum, el a fost nevoit să traverseze cu mare risc, nişte linii de cale ferată cât el de mari. Şi fără să păţească nimic? Incredibil!... Numai Dumnezeu putea şti cum a reuşit şi numai El cred că i-a purtat de grijă! În momentul acela am realizat că locul lui este alături de noi, iar el însuşi, s-a străduit a-mi demonstra acest lucru din plin, de-a lungul câtor-va ani doar, din păcate...  
 
Copiii, nu mai puteau de bucurie că l-am acceptat! Seara, la „consiliul familiar”, am convenit cu ei să nu se mai joace exagerat cu el, pentru a nu-l „prosti” şi să nu-l primească cu nici un chip în casă, pentru a se obişnui cu frigul iernii, potrivit cu rasa sa. I-am pus numele ,,URSU”, deoarece arăta ca un puişor drăgălaş de urs alb.  
 
Am crescut eu, vrând-nevrând, mai mulţi câini şi o droaie de pisici de-a lungul anilor, datorită celor trei băieţi ai mei, cu gusturi şi capricii diferite, dar Ursu, a rămas unic în viaţa noastră. Ghemotocul acela micuţ şi pufos de căţeluş alb, s-a făcut până în iarna următoare o frumuseţe de câine, după cum ne şi aşteptam, un dulău inteligent şi cu multă personalitate, care a ştiut să-şi găsească singur rostul şi locul său potrivit în familie. Nu ştiu cum a putut să ajungă tocmai în orăşelul nostru, dar cunoaştem cu toţii că, oamenii, în general, când au prea mulţi pui deodată, îi duc departe de casele lor, lăsându-i aşa, de micuţi, la mila trecătorilor sau, cum zicem noi, în grija lui Dumnezeu. Să fie asta un fel de „selecţie” naturală gândită de omul pripit? Căci, aşa cum nu vă vine poate să credeţi, eu, nici cu „comerţul” care se face pe seama acestor nevinovate animale nu sunt de acord, sub nici o formă! De la bunica ştiu că nu este bine să vinzi puiul de câine, dacă-ţi prisoseşte, ci să-l dai cu toată inima numai acelui om care şi-l doreşte. Dar, cum azi oamenii vor să scoată bani din orice?  
 
Cum nu sunt o expertă în materie de câini de rasă, ajutată, desigur, de tehnica de azi a virtualului, azi am ajuns să cred că Ursu nostru a fost, poate, o corcitură foarte reuşită. În primele sale luni, până la un an, părea un husky în devenire, toată blana de pe spinare umplându-i-se cu gri deschis. Înălţându-se însă, începând cu al doilea an, a pierdut treptat aproape tot griul, „transformându-se” într-un malamuth (Malamute de Alaska) de toată frumuseţea pentru noi şi vecini, dar şi de toată invidia pentru oamenii veşnic răi, care nu vor a face în viaţa lor mai mult decât umbră pământului, din păcate. Nu am nici o fotografie de-a lui, căci nu se obişnuia pe-atunci să faci cărţi de identitate animalelor, dar Internetul m-a ajutat să pot găsi câteva asemănătoare cu el...  
 
Era ca un „lup” mândru şi impunător, alb şi cu foarte puţin gri pe spate şi frunte. Avea o privire expresiv blândă, atentă şi protectoare, inspirând multă-multă siguranţă. Impunător se făcea doar atunci când nu era nimeni acasă şi când cineva, căutându-ne pe noi, ar fi încercat să intre în curte, ştiind că el, din fire, nu muşca. Atunci, se ridica în două labe şi aşa, sprijinindu-se pe poarta cât el de înaltă, îl privea pe acel om cu atâta insistenţă, încât era imposibil să nu înţeleagă „de vorbă bună”, că nu este nimeni acasă şi, deci, nu are rost să intre degeaba în „curtea lui”. Foarte-foarte rar lătra, chiar şi dacă era vorba de joacă. De mârâit, rare ori se întâmpla să o facă, doar atunci când unii copii mai mari încercau să-i bruscheze pe ai mei, neţinând cont şi de prezenţa lui veşnică, doar în preajma lor, niciodată gudurându-se printre ei. Controla totul de la distanţă şi nu venea decât când era chemat, ştiind, după întonaţie probabil, şi de ce era chemat, dar, de muşcat, nici vorbă de aşa ceva: se punea doar între ei şi îl privea pe cel ce avea chef să se dea „macho”, până ce înţelegea singur că trebuie să se linişească, şi atât. Aşa ştia el să se „impună”, după cum putea să se exprime, cu mult calm şi tact, ca un „om” matur la minte.  
 
Nu avea frică de nimeni. Trata cu indiferenţă sentimentul de răutate, pe care noi ştim că patrupedele îl simt. Când mergea pe stradă parcă zâmbea tuturor şi nu exista să nu răspundă cu afecţiune acelor oameni care îl băgau în seamă, pronunţându-i numele sau strigându-l chiar, pentru a-i da ceva bun. Cu timpul, tot el, cu tactul său ieşit din comun, ne-a învăţat să nu-i mai punem mâncarea la coteţ degeaba, ci să-i dăm de mâncare doar atunci, când ne va cere. Nu s-a bătut niciodată cu niciun alt câine sau cu vreo pisică, însă, nu ştiu cum a făcu că, tot aşa, pe muteşte, din toată droaia de câini şi pisici ce o aveam în curte, în doi ani, nu a mai rămas decât el singur.  
 
Educat natural, din fire, cu cele mai alese maniere, fără lătrături sau alt gen de insistenţe, Ursu, îşi căpăta de foarte multe ori micul dejun sau cina din oraş, după cum îi permitea programul ce şi l-a făcut, studiindu-l cu atenţie pe al nostru, al celor din curtea lui, dar, de consumat, îşi consuma tot ce căpăta, numai acasă, în faţa coteţului său, oricât ar fi fost de gustoase. Brutăria, foarte aproape de noi, era locul unde se desfăta cu covrigi, franzele, cornuri şi plăcinte de toate felurile. Brutarul avea mereu câte ceva pus de-o parte pentru el, căci Ursu, dulău în toată puterea cuvântului de-acum, supraveghea şi magazinul lui. Ba chiar se făceau şi glume pe seama sa, vecinii zicându-mi, văzându-l cum venea acasă cu câte o pâine mare în gură, sau ce i se dădea: „Uite-ţi-l, tu, Maricuţă, pe Ursu: Vine de la...cumpărături!”  
 
Celor care nu erau localnici, le-ar fi putut semăna, foarte mult, într-adevăr, cu un lup siberian sau alsacian primejdios, care, de la distanţă văzându-l venind, ar fi putut transmite un fior de teamă, dar acesta disparea când se apropia, căci Ursu avea grijă mereu să le dea cu coada şi cu privirea de înţeles trecătorilor străini, că nu au de ce să le fie frică, el neştiind să facă rău nimănui, mai ales omului. Şi-mi dădeam seama că nu era un suflet oarecare, ci mai degrabă un mare suflet de fiinţă altruistă umană, pusă, poate, dintr-o greşeală de Creator într-un astfel de trup. Oricine putea să sesizeze clar că lui nu i se prea potrivea statutul de „câine”, dar pentru că nici nu avea ce-i face, el îl şi răbda cu stoicism.  
 
A crescut liber prin curte, noi nefiind adepţii leselor sau lanţurilor. Când s-a făcut mai mare, ştia să deschidă singur uşa casei, doar pentru a da ochii cu noi şi a ne „citi”, probabil, programul zilei respective. Cine poate şti, căci parcă ne spunea din priviri „Bună dimineaţa!”, şi apoi ieşea. Deschiderea porţii nu mai era de mult timp o problemă, pentru a ieşi în timpul său liber, căci a ştiut să-şi fixeze, tot singur, o mulţime de alte sarcini, extra familiare, care deasemenea i se potriveau perfect. Arcul, care avea rolul de a ţine poarta închisă, se slăbea tot timpul, ca un făcut, dar niciodată Ursu nostru nu pleca haimana, lăsându-şi casa de izbelişte, ci doar atunci când ştia el că poate să o facă, prevenind, parcă, orice risc. Se descurca tot timpul, găsindu-şi oportunităţile potrivite de a ieşi în cercetarea dealurilor împădurite din-prejurul orăşelului său, făcându-se cunoscut, cu atenţie şi supunere totală, tuturor locuitorilor, pe care cred că-i şi cunoştea deja pe toţi.  
 
Cu toate acestea, la Ursu, treaba casei era treabă, exclus fiind a lipsi de la programul ce şi-l făcuse. Însoţea pe copii la şcoală şi se întorcea apoi îngândurat acasă, de parcă ţinea cu tot înadinsul să nu uite cumva ora când trebuie să se ducă să-i aducă. La început, eu, ca şi copiii, nu prea am fost de acord să ne însoţească, mai ales la cumpărături, pentru că trebuia să intru în magazine, iar el trebuia să aştepte afară. Simţindu-mi împotrivirea, mă urma tăcut la circa doi-trei metri şi, nu de puţine ori m-am întors, să-l fugăresc acasă:  
- Fugi, acasă! Du-te-acasă, Ursule! N-auzi?  
 
Pleca capul, ca un copil certat fără motiv, se făcea că pleacă şi, în momentul în care mă întorceam să-mi continui drumul, îl simţeam iar în urma mea. Se aşeza la marginea trotuarului, pentru a nu-i încurca pe cumpărători, şi nimeni nu-l clintea de-acolo, din faţa magazinului, până ce nu ieşeam eu afară. Loialitatea lui Ursu, a fost, în primul an, până ce am început să-l „citesc”, peste puterea mea de a-l înţelege, aşa cum nu mi-a mai fost dat să întâlnesc vreodată la alţi câini, poate şi pentru faptul că noi ne ducem imediat cu gândul la un dresaj neapărat necesar, fără de care, indiferent de rasă, tot o potaie ar fi.  
 
Odată, l-am văzut că nu se simte bine. Cred că cineva încercase să-l otrăvească. Câteva zile a zăcut, primind de la noi tot ce îi dădeam, ca cel mai cuminte „pacient”, mai ales laptele care, ce-i drept, nu-i plăcea de fel. Am avut norocul de a-l vedea iar zdrăvenit complet şi reluându-şi expediţiile, pe care el ştia să şi le programeze numai când noi eram acasă şi – de unde ştia el, Doamne? – că nu mai aveam de plecat nicăieri. Am fi preferat să stea cu noi, acasă, dar nu se putea aşa ceva: când el ştia că poate să plece, pleca fără a sta prea mult pe gânduri! Ursu nu păzea doar casa noastră. Libertatea era parte integrantă din felul lui de a fi. Ştia că are curtea sa şi coteţul său, păstrate de el în permanenţă curate – noi nu am curăţat nimic după el prin curte şi nici nu l-am spălat, căci nu ne-a mirosit nici măcar odată a câine nespălat –, şi mai ştia că mai are, deasemenea, şi o familie ce îl iubea ca pe un membru al ei cu drepturi depline, dar el se simţea capabil de sarcini cu mult mai mari. Rostul întregului orăşel intrase de mult în preocupările lui zilnice.  
 
Altădată, a venit vopsit pe spate cu un „V”, dintr-o vopsea roşie pe bază de „thinner”. S-a dus în fundul curţii şi a început să se tăvălească pe pământul jilav şi răcoros, de durerea pielii arse de diluant. M-am aşezat jos, lângă el şi i-am luat capul în poală, privindu-i ochi expresivi şi plini de tristeţe, care mă întrebau, parcă, „de ce lui îi fac rău unii oameni, dacă el nu face rău nimănui?” Firea sa ancestrală, venind parcă din vremurile mult îndepărtate de aşa-zisa civilizaţie anemică şi agonizantă ce o trăim noi azi, îmi spunea că este mai bine să-l las singur după ce-i dădeam cu apă rece, să-i potolesc usturimea.  
 
De la Ursu, am înţeles că aceste animale, nu sunt doar nişte simple „animale de companie” sau „de povară”, ci şi nişte copiatori perfecţi ai caracterului celor ce li se fac stăpâni, lucru pe care mulţi oameni nu-l iau în consideraţie deloc. Se vede treaba că, indienii Alaskăi înzăpezite, au ajuns prin forţa împrejurărilor „inuiţi”, căci degeaba, de când l-am avut pe Ursu, nu mai pot crede ca au ajuns ei acolo, ci mai degrabă pentru a se refugia, ca să nu zic „a fugi mâncând norii” de omul alb, însălbăticit singur în pretinsa sa „civilizaţie”, în care se complace de când se ştie om pe pământ. Ei, oare cum tocmai acei „sălbatici” mâncători de carne crudă au reuşit să îmblânzească şi să educe Malamutul, demonstrându-şi prin el peste vremuri, iată cât de surprinzător şi de limpede, caracterul lor de oameni aşa de paşnici ce au fost, încât câinii lor nu ştiu nici azi – după mii de ani! – să facă rău omului, oricât de mult ar avea de suferit din partea lui. Ursu nu a muşcat nici pe cei care i-au făcut rău, deşi ar fi putut să-i trântească la pământ cu puterea ce o avea. Şi, cum nici drept „credul” nu puteam să-l catalogăm, ajungeam în final a înţelege doar că, ori aşa i-a fost creată rasa, ori aşa i-a fost educată, poate, copiind cu fidelitate comportamentul ales ce îl aveau ancestralii şi prietenoşii săi stăpâni.  
 
...Oameni şi animale, sub un noian de legi ale unei „civilizaţii”, mai sălbatice decât jungla, uneori! Suntem nevoiţi a trăi împreună pe aceeaşi planetă, nu separat, fiecare specie pe a lui. Am fi fost oare mai mulţumiţi singuri, fără prezenţa lor în jurul nostru? Mai „superiori”, nu cred că ne-am fi putut simţi, căci n-ar fi mai avut, ştiinţific vorbind, cu cine să se compare „sapiens-ii” noştri darwinişti..., absolvenţi ai celor mai vestite universităţi, pentru a ne putea devii „mari” biologi şi a ne vinde născocitele lor teorii bune la nimic. Toate creaţiile au fost modelate de aceeaşi Mână. Fiecare viaţă este un roman viu care se scrie undeva, în mod sigur, după umila mea părere, în genă. Cu lux de amănunte chiar. Fiind, apoi, şi minuţios analizată. Atât a minusculelor gâze invizibile, cât şi a „marilor” oameni. Animalele nu sunt preocupate de existenţa Creatorului şi nici de aflarea locului unde sălăşluieşte El. Omul – da! Şi, dacă ar fi ştiut lucrul acesta până acum, cred că primul lucru ce l-ar fi făcut, ar fi fost falsificarea istoriei sale îmbâcsite de comportamente deşănţate şi de atâta sânge nevinovat pe care l-a vărsat degeaba, fără a putea spăla niciun păcat. Nu sub impulsul mustrării de conştiinţă sau de ruşinea faptelor ce le-a săvârşit faţă de semeni şi de bietele animale nevinovate, ar fi făcut omul „civilizat” asta, ci dintr-o pură răutate, trăsătură de caracter cu care, unii dintre noi, ne mai şi mândrim chiar, afirmând cu mândrie ce de prin cărţi citite şi însuşindu-ne... cu multă credinţă ¬¬– unde mai pui! – „dumnezei care blesteamă drept Domni”. Apoi ne mirăm cu stupefacţie: De unde-i atâta rău pe pământ? Atât şi nimic altceva mai special ar fi ca şi motivaţie!  
 
Există oameni, după cum există şi animale, care împrăştie doar răutate în jurul lor, dar, între aceste două categorii de vietăţi, există şi o foarte mare diferenţă, care trebuie neapărat punctată, căci este prea semnificativă: Spre deosebire de animalele care fac rău sub instinctul fricii şi al apărării, oamenii, care fac rău, se mai şi amuză sălbatic de suferinţele victimei, iar când aceasta începe a se cufunda în agonia morţii, ei sunt deja intraţi inexplicabil, într-un fel de delir extazic. Şi, vai-vai(!), căci mulţi, dintre aceştia doar, pretind societăţii umane, în care trăiesc precum căpuşele, a li se atribui neapărat diplome şi titluri de „somităţi”.  
 
Ursu, era un exemplar superb! Nici până azi nu ştiu prea bine în ce condiţii l-au găst copiii mei dar, chiar acest amănunt mă face să cred cu tărie că ne-a fost un fel de dar ceresc şi deloc, absolut deloc, întâmplător! Doar câţiva ani ne-a vegheat şi ne-a însoţit paşii în această viaţă. Din 1996 şi până în 2002... Când mergeam să iau autobuzul, mă trezeam cu el în staţie:  
- Ursule, tu trebuie, acum, să te duci acasă!  
Se uita la mine până ce pleca autobuzul şi se întorcea apoi tacticos acasă.  
 
Alte ori mă trezeam că mă aştepta în staţie să cobor şi, la fel de tacticos, mergea la pas cu mine spre casă. Deşi îi miroseau plasele cu alimente şi a carne, el nu se dădea pe lângă ele să adulmece, ci parcă îmi spunea din priviri că-i pare rău că nu mă poate ajuta la cărat. Mândria şi importanţa lui, în familia noastră şi în orăşelul întreg, nu şi-o arata ţinând-şi cu mândrie coada sus încovrigată, pe care de fel nu şi-o purta aşa, ci printr-un comportament şi fapte incredibil de bine gândite, cu tot spiritul său al libertăţii depline, pe care şi-l etala bucuros şi cu multă pricepere cântărit! Azi sunt convinsă că, dacă l-aş fi ţinut în lanţ, ar fi supravieţuit, într-adevăr, răutăţii oamenilor, dar ar fi şi suferit mult legat. Era mereu prezent în curte, exact când noi trebuia să plecăm. Ar fi fost de prisos orice lanţ pentru Ursu, deşi cred că l-ar fi suportat în tăcere şi cu toată supunerea, dacă i l-aş fi pus la gât. Traversa strada singur, dar cu multă atenţie, ferindu-se, de evenualul pericol al maşinilor, exact ca un om mare. Şi cel mai curios, din toate cele ce am sesizat la el, a fost că nici unul dintre căţeluşii mai micuţi purtaţi în lesă de stăpânii lor, nu-l lătrau când se întâlneau cu el pe stradă. Le era parcă, un fel de prieten sau frate mai mare. Să se oprească, cumva, din drumul lui să-i miroase, aşa cum obişnuiesc mai toţi câinii să facă, nici vorbă! Parcă avea timpul măsurat: Ursu, când pleca, ştia bine unde trebuie să se ducă şi nu se abătea din drumul său, cu nici un chip, nici pentru cea mai frumuşică căţeluşă.  
 
Doar de răutatea unor aşa-zişi „semeni” ai noştri, nu a putut scăpa, ca şi noi dealtfel, cei din familia sa, prevestindu-ne parcă, precum Isus apostolilor, vremurile de suferinţă viitoare. O fi, poate, nepotrivită comparaţia dar...  
 
Mă aflam în vizită la o vecină. Copiii îşi făceau temele acasă. Era mai îndepărtată de casa noastră, aproape la marginea orăşelului şi, când aveam timp, o mai vizitam uneori, pentru a o ajuta la unele treburi mai grele. Şi, în acea zi, numai ce-l văd pe soţul ei (fiu de pădurar), cum, netam-nesam, pune repede mâna pe puşcă şi o îndreaptă spre culmea unui deal. O clipă mi s-a părut că-l văd pe Ursu acolo dar, până să mă dezmeticesc, în secunda următoare, am auzit detunătura. Era destul de departe şi speram din toată inima că nu l-a putut nimeri. De unde să ştiu că el mă supraveghea tocmai de acolo? Priveam amândouă femeile uimite, una la alta, cu mâna la gură. L-am văzut cum a rupt-o la fugă, făcându-mă să sper că nu l-au putut atinge alicele. Aşa stupefiată şi fără grai rămasă, am plecat imediat acasă. L-am aşteptat cu sufletul la gură până seara târziu. A venit obosit, clătinându-se, spunându-mi parcă „am ajuns în sfârşit acasă!”. S-a lungit greoi pe pământul răcoros, iar eu l-am controlat cu atenţie, dar cred că se culcase special pe partea rănită, ca să nu i-o pot vedea. Privirea lui tristă, ca de animal hăituit, arăta ca după o luptă înverşunată dusă de unul singur, cu fiarele... de tot felul, ale acestei lumi. I-am adus apă şi mâncare, dar atunci nu s-a mai atins de nimic. Când îl mângâiam inchidea ochii înlăcrimaţi şi ofta greu. N-am putut afla pe unde l-a pătruns alicea de plumb otrăvitor, căci nu m-a lăsat să-l întorc pentru a-i controla şi cealaltă parte.  
 
Am stat cu el până târziu în noapte. Nu plângea, nu scheuna, nu zicea absolut nimic. Ofta şi se eschiva cu tristeţe de privirea mea, rugându-mă, parcă, iar şi iar, insistent, să-l las singur, c-o să-i treacă, poate, şi această suferinţă. Nici o clipă nu m-am gândit că, tocmai acea noapte îi va fi ultima alături de noi. Dis-de-dimineaţă însă, m-am trezit sărind ca arsă din pat şi m-am dus să văd cum se simte. Din prag l-am văzut tot acolo unde-l lăsasem lungit. Doar capul îl întorsese să privească spre uşa casei şi murise aşa..., sfredelind cu gândul uşa şi pereţii casei, către noi. Chiar în acel moment cred că îşi dăduse sufletul...  
 
M-am apropiat de el. Faţa lui era acum senină, ca întotdeauna, privindu-mă expresiv, cu ochii lui „vorbitori”, ca în acele momente de glorie, când îmi dădeau de înţeles că este prezent la datorie, umplându-mi sufletul de siguranţă că şi-o va împlini de fiecare dată faţă de noi, întreaga sa familie. Am ridicat ochii spre cer, crucindu-mă de răutatea absurdă a acelui nechibzuit. Instinctiv, am întors privirea către uşă, fulgerându-mă ideea de a nu mai afla şi copiii de moartea lui, dar era prea târziu: toţi trei erau în pragul casei şi priveau cu respiraţia tăiată la mine şi la Ursu lor...  
 
Ursu! Un suflet într-un trup de câine, nu de om. A venit din neant şi care a plecat cuminte tot într-acolo, în neantul său. A trăit cu noi, o vreme. De ce o fi venit la noi şi nu la unul ca acela care i-a curmat viaţa? O întâmplare! − ar fi putea fi catalogată venirea lui în familia noastră. Dar de ce nu, chiar nevoia de a simţi ce înseamnă o mângâiere sau un un zâmbet de om? Firea lui, de animal supus, ar da... oricui doreşte, cel mai potrivit răspuns.  
 
În sufletele noastre, a celor care am format cei câţiva ani, din păcate, familia lui, precum şi în întregul nostru orăşel, alături de acea mare durere, Ursu, a ştiut să-şi lase, ca o amintire frumoasă, amprenta înţelepciunii sale, într-un fel în care, foarte mulţi oameni, cu una sau chiar cu mai multe facultăţi absolvite, nu sunt capabili s-o facă. Dureros este că tocmai ei, primesc, până şi dreptul acesta legal, de a deţine în casele lor armele ucigătoare. Ce l-o fi determinat atunci pe acel om să ia puşca şi să tragă?... poate să se dea mare „bărbat” în faţa noastră? ...căci era şi puţin băut! ...sau ce? ...Răspuns, nu există! În acele timpuri atât de grele pentru mine, un înger păzitor, pus din greşeală, sau poate special, de Dumnezeu, într-un trup „banal” de patruped, mi-a vegheat cu altruism copiii, ca cel mai credincios „guardia espalda”!  
 
Şi când mă gândesc, că eu am fost aceea care la început eram gata-gata să nu-l primesc, îmi vin şi azi în urechi, cu mustrare de cuget, ecoul acelui lătrat cristalin şi plângăreţ, totodată, de pui de căţeluş neajutorat, care mă dojenea aşa cum se pricepea el atunci, de imprudenţa ce aş fi putut-o face, dacă nu-l acceptam. Momentele de remuşcare şi melancolie, nu m-au părăsit niciodată. Ba mai sunt şi altele, ...când în prezenţa copiilor, ne amintim cu nostalgie de el şi ni se face la toţi atât de mult dor de el!  
 
Nu pot spune că ne-a fost „supus” – cu niciun chip! −, pentru că între el şi noi a existat, de la început şi până la sfârşit, doar atât de necesara ÎNŢELEGERE RECIPROCĂ! Anii în care Ursu ne-a acompaniat viaţa, s-au scurs ca o apă lină care-şi sapă în tăcere urma sa meandrică, adâncă şi de neuitat, în pământul minţilor noastre, neînţeles de dur la unii. Pe Ursu nu l-a dresat nici un dresor, ci doar bunătatea sufletelor noastre, căci inteligenţă, ne-a dovedit că poseda deja, din plin chiar, de la natură, adică de când a fost creat de bunul nostru Dumnezeu pe pământ ca specie, nicidecum „sălbatică”, cum afirmă „specialiştii”, categoric, că ar fi fost Malamutul la „Început”, ci ca o specie necesară omului care ştie să-l trateze ca pe un adevărat prieten şi – de ce nu? –, ca pe un adevărat şi merituos aproape. Pe când eram elevă, citind despre calul „Bator”, a lui Fefeleaga, sau despre acel „Colţ alb”, al lui Jack London, nu m-am gândit nici o clipă, măcar, că poveştile lor ar fi putut fi adevărate. Şi iată că, fără a face o diferenţă inutilă între animale, oricine o poate trăi pe viu, aşa cum ni s-a întâmplat şi nouă, în Humorul României, cu un Malamut de Alaska: Ursu nostru drag!  
 
Maricuţa MANCIUC-TOMA  
Madrid, Spania  
2012  
 
 
 
Referinţă Bibliografică:
Maricuţa MANCIUC-TOMA - URSU / Maricuţa Manciuc Toma : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 757, Anul III, 26 ianuarie 2013, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2013 Maricuţa Manciuc Toma : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Maricuţa Manciuc Toma
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!