Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

RECOMANDĂ PAGINA

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Impact > Scrieri > Mobil |   


Autor: Mariana Dumitrescu         Publicat în: Ediţia nr. 1262 din 15 iunie 2014        Toate Articolele Autorului

Cândva, odată, undeva ...
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!

Oare ştim ce aşteptăm cu adevărat?! Oare ştim ce ne dorim cu advărat, dar mai ales avem noi puterea şi tăria să luptăm cu toată fiinţa noastră pentru acel ceva pe care ni-l dorim cu toţii?! Sunt doar câteva dintre miile de întrebări pe care mi le pun fără încetare de cănd m-am întors acasă.  

Acasă!  

Cât de împropriu sună! Acasă este întotdeauna acolo unde sufletul nostru se simte cel mai bine, şi în cea mai mare siguranţă. Voi putea oare vreodată cunoaşte cu adevărat şi voi putea simţi cu adevarat că sufletul meu a poposit în sfârşit acasă? Nu ştiu! Încă mai sper tot aşa cum sperasem să mă fi iubit aşa cum aş fi meritat. Ai fost iubirea de care mi se va face întotdeauna dor şi după care voi tânji mult şi greu în zilele mele cele mai triste…Simt acest lucru foarte acut dar cu precădere doar atunci, când mă întoarc acasă în odaia mea cu pereţii reci şi goi.  

De ce atât de reci şi goi? Poate pentru că sufletul meu, sufletul tău, au rămas acolo în orăşelul acela mic şi cochet, extrem de curat şi unde ferestrele caselor aveau minunate flori care mai de care mai colorate şi care sclipeau în razele blânde ale soarelui, parcă spunânsu-şi fiecare povestea lor. Acolo în oadăiţa unde noi am făcut cunoştiinţă cu dragostea pentru prima dată, acolo şi numai acolo, alături de tine am simţit că este spaţiul meu, şi că aparţin trup şi suflet atât ţie cât şi locului unde m-am putut regăsi, şi mi-aş fi dorit să rămână aşa pentru totdeauna.  

Dar toate acestea abia acum le percep mult mai bine, acum la revenirea în ţară, pentru că am simţit că mi-ai dăruit şi sufletul, nu doar trupul tău, pentru o dorinţă năucitoare de fericire trecătoare ! Niciodată nu mi-aş fi dorit să simt iar senzatia aceea atât de neplacută pe care o simţim la un moment dat , aceea când îţi pierzi sufletul. Ci pur si simplu fără să te chinuie dorinţa de a-l mai regăsi vreodată. L-am mai pierdut şi-n alte dăţi, iar tu ştiai acest lucru foarte bine!  

L-am pierdut odată cu ochii pe care nu aveam să-i mai văd niciodată, odată cu vocea care n-o mai auzisem să-mi strige numele, odată cu amintirile pe care nimeni nu mi le-ar mai fi putut întoarce, cu fiecare palmă luată de la viaţă, destin, om, timp sau Dumnezeu, cu fiecare plecare, cu fiecare venire, cu fiecare lacrimă, şi cu fiecare ultim adio. De fiecare dată mi-l împăturam în patru şi-apoi mi-l înghesuiam într-un colţ de geamantan, ce-l aveam mai la-ndemână, ca să-l pot scoate atunci când voi fi avut nevoie de el. Atunci mi-am dorit să fie altfel şi de aceea am plecat cu el, cu sufletul meu, în acea călătorie spre tine fără un scop anume, doar cu puţină speranţă şi cu credinţa fermă că-mi voi regăsi sufletul. Sperasem să fi fost ultima lui călatorie. Ultima staţie. Ultima şansă de răscumparare.  

Apoi să mă dau jos definitiv. Desigur că puteam! Aş fi putut să plec,să fug! Aş fi putut să să nu fi răspuns invitaţiei tale. Dar am ajuns acolo cu un mic scâncet în suflet, un scâncet care mă zbuciuma din când în când, atunci când mă gândeam cum va fi. Ştiam că te iubeam deja, ştiam că pot conta pe tine, dar nu eram sigură că şi pe mine aş fi putut conta la fel. Cu toate acestea am încercat din răsputeri, şi cu încredere să păşesc în lumea ta. Să păşesc în faţa ta cu un zâmbet larg, care mi-au făcut ca ochii să-mi lucească când te-am zărit prima oară pe deasupra multimii, acolo unde tu mă asteptai cu dorul în suflet, dar şi puţin neliniştit.  

Purtai şi tu în al tău suflet nelămuririle tale! Amintiri multe frumoase şi câteva pe care le poţi număra pe degete, trăite doar prin intermediul dialogurilor purtate între noi, pe parcursul celor trei luni, acum ni se perindeau prin faţa ochilor şi întregeau fundalul tabloului pe care ne pictasem dragostea, cu multă migaşă şi trudă. Amintiri care abia apoi au fost transpuse în realitate, dar care m-au determinat să-mi doresc să accept invitaţia ta, să-mi doresc să rămân alături de tine, şi să continuii la vremea aceea povestea noastră.  

Mi-am dorit atunci să lupt, să iubesc, şi să-mi demonstrez, sau poate să-ţi demonstrez, dar mai ales să-mi arăt că încă mai pot iubi, şi încă mai pot dărui! Ne-am dorit atunci să demonstrăm că iubirea se câştigă din aproape în aproape şi că atunci cand ea îţi este împărtăşită, ea poate fi şi frumoasă şi minunată! Sigur, aş fi putut închide uşa definitiv când am plecat s-au să fi deschis în altă parte o altă uşă, numai că pentru mine, atunci erai uşa pe care o deschisesem prima dată, dupa mulţi ani, cu bucuria de a uita tristeţea şi de a creşte la sânul meu speranţa.  

Aşa că lângă tine am început să-mi doresc cu toată puterea fiinţei mele şi cu dragostea pe care simţisem că ţi-o purtam, să-mi doresc să construiesc, şi să ajung cu schelele sus, cât mai sus. Cât de naivă fusesem! Cu toate acestea tu ai fost singurul care a reuşit să observe că toate ferestrele sufletului meu fuseseră trântite de atâtea ori de vânt, şi înnegrite de ploi şi tristeţi, singurul care ai avut ochi să vezi, şi urechi să auzi. În viaţă am avut mereu parte de lacrimi şi respingeri, de nopti nedormite când loveam perna, şi de zile de plictiseală fără astâmpăr. Singurul care a reuşit în ciuda tuturor acestor inconveniente, care a descoperit lumina, şi-a ştiut să ia apă ca să le cureţe de negreala depusă în timp peste ele.  

Cu siguranţă ai simţit de multe ori cum se prabuşea acoperişul deasupra ta,şi de aceea sperasem din tot sufletul să nu renunţi , aşa cum nici eu n-aş fi făcut-o. Sperasem din tot sufletul că vei crede, că prin spărturile lui ţi se va arăta de multe ori stelele, neantul, neţărmuirea, dar mai ales iubirea. Şi mai speram ca de fiecare dată, tu să fi avut puterea de-a trage aer proaspat în piept, şi să vrei să te apuci din aproape în aproape să construieşti ziduri alături de mine. Doar aşa ştiam că puteam deveni puternici şi demni de iubirea pe care ne-o purtam. Cu siguranţă pe tot parcursul acelei relaţii, s-au prăbuşit şi bucăţi din aceste ziduri, dar cum altfel s-ar fi putut naşte dorurile, dacă nu aşa! Doar aşa s-ar fi putut naşte fericirea care suferise, şi iubirea care dorise să-şi ia tributul.  

Ştiu că de multe ori s-a surpat şi duşumeaua de sub picioare, şi-a trebuit s-o reparăm ca mai târziu să putem întregi totul cu forţe noi. Apoi ne-am dorit să punem şi mobilă în casa sufletelor noastre, şi chiar de nu aveam cu ce-o lustrui, ştiam că aveam bucăţi din sufletele noastre care erau atât de încercate…pentru că tu spuneai mereu ; ”după cum mă cunosc, eu nu mă pot mulţumi doar cu atât, voi dori şi mai mult!” La un moment dat aveam impresia că spaţiul nu ne era sufficient, pentru că ne doream să ne construim şi o grădină. Dar ştiam că datorită iubirii care ne-o purtam aveam atâta viaţă şi speranţă, şi visuri de dăruit, încâtsimţeam că puteam încerca cu siguranţă să le sădim, şi unde în altă parte ar fi putut fi mai potrivit decât în grădina sufletelor noastre!  

Sigur, adeseori toate acestea trebuiau udate cu multe lacrimi, uneori le uitam mirosul, dar nimeni nu a creat vreodată vreun fruct mai dulce şi mai amar al iubirii decât acolo pe altarul sacrificiilor, al răbdarii, al timpului care-şi ţesuse pânza în jurul iubirii noastre, nu-i aşa?! TIMPUL! Mereu aliatul tău!  

Casa noastră de atunci era un labirint în care te găseam în ea, şi mă regăseam în ea, de aceea am tot încercat să ţesem mereu vise, pe care uneori le ştergeam cu guma iar apoi trasam altele. Şi ne era atât de dragă, pentru că de fiecare dată când greşeam ieşirea, ne dădeam seama că de fapt, nu doream să plecăm din ea. Când aparţinem unei persoane şi când iubim peste limita libertăţii, dar nu vom accepta să ne privăm de libertatea de a pleca unul de lângă altul, abia atunci ştim că acest lucru înseamnă că suntem liberi!  

Toate acestea se deschideau în faţa noastră pentru că ştiam că dorind să atingem cu degetele infinitul, poarta viselor ni se va deschide larg, şi ştiam cum să primim dragostea în sufletele noastre! Atunci aveam impresia că numai noi, ştiam aştepta primavara ca pe un miracol al vieţii.  

Doar noi puteam avea timp să observăm mugurii de floare, şi puteam fi atât de extaziaţi de explozia de viaţă a naturii. Nouă ne plăcea să mergem cu picioarele goale prin iarba verde şi mătăsoasă, ( ţi-aminteşti?! ) şi o căutam cu dor şi disperare în fiecare colţ de beton şi ciment al marilor oraşe în care noi locuiam, chiar dacă unul eram la un capăt de zare, iar celalalt la alt capăt de zare. Nimic nu conta atunci, decât iubirea care ne lega!  

Atunci am descoperit că puterea de a nu îmbătâni oricum, ci cu ani, cu demnitate, cu frumuseţe, stă în însăşi sufletul nostru. Iar acest lucru se întamplă pentru că, indiferent cât de mult trupurile noastre se vor veşteji, zi de zi spiritele noastre vor refuza să îngenuncheze şi vor deveni tot mai vii, mai nestingherite.  

Împreună am învăţat de-a lungul experienţelor noastre, că nu vom putea face totul în jurul nostru după forma şi asemănarea noastră, pentru că vom fi acceptat că multe dintre toate acestea nu stau în puterea noastră, şi că banii nu trebuie să devină mătura pe care noi zburăm în viaţă. Noi ştiam cum este atunci când ochii ţi se umezesc iar din ei îţi curg şiroaie de lacrimi pe care nu ţi le poţi stăvili, cum este să fie cineva lângă tine aproape pentru a ţi le ştearge. Ştiam foarte bine cum este să deschizi ochii larg în zorii zilei, când eşti trezit de minunate mângâieri şi sărutări, şi un glăscior abia şoptit să-ţi spună; bună dimineaţa, soare!  

Ştiam că atunci ne-am aflat la locul potrivit, în momentul potrivit şi că nu am visat că suntem în alt loc decât în cel în care am fost! Ştiam să ne întoarcem la începuturi fără nostalgia trecutului, şi chiar dacă regretam uneori câte ceva, totuşi nu am fi schimbat nimic din ceea ce a fost! Ştiam să râdem, şi râdeam fără încetare, până la lacrimi, pentru că altadată poate am plâns mult prea mult. Ţi-aminteşti seara aceea, când ne-am dus să luăm cina în acel mic locaş, dar plin de căldură sufletească şi unde am crezut c-o să murim de atâta râs?!  

Melodiile ascultate împreună iubite şi dragostea împărtăşită pe portativul lor, ne-au purtat acolo unde n-am fi putut ajunge nicicând într-o altă poveste, şi mai ştim să cedăm atunci când eram nervoşi, şi să zărim zâmbetul celuilalt atunci cand simţeam în apropiere furtuna multor nelămuriri. Simţeam cu toată fiinţa noastră că putem iubi tot mai mult cu fiecare clipă care trecea, şi că puteam face mult mai mult decât o faceam aaltădată, şi totuşi nu renunţasem să sperăm că poate într-o bună zi va fi aşa cum am visat, iar atunci când, vom fi reuşit cu adevarat să facem toate acestea, cu siguranţă nu va fi însemnat că suntem naivi.  

Va însemna că încă mai credem în libertatea de a nu fi oricum, oricând, oriunde nişte simpli oameni, ci Oameni care au traversat graniţe, au trecut peste piedici, şi-au dărâmat ziduri. Atunci ne vom fi simţit cu adevărat mulţumiţi de noi înşine, iar asta va însemna că vom fi putut fi deasupra tuturor, pentru că vom fi fost mulţumiţi şi împliniţi! Vom fi ştiut să fim deasupra noastră!  

Abia atunci vom fi ştiut să ne bucurăm ca de primăvara adevărată, ca de raiul care vine după prea mult iad, ca de nişte raze palide care îţi pun carnea şi sângele în mişcare, după un ger aprig care ţi le-a îngheţat.  

Vom fi ştiut cu siguranţă că vom fi adus viaţă în viaţa noastră.  

Iar toate acestea pentru că tu şi numai tu ai ştiut să construieşti visuri, ţesând vise în jurul meu, în jurul nostru. Mi-ai pus o gărgăriţă în palmă şi mi-ai arătat că şi pentru mine se poate face la un moment dat primavară.  

Mi-ai aruncat prospeţimea în suflet şi mi-ai arătat că se poate şi altfel, fără să muşti din mărul îngâmfării. Nu ai cunoscut superficialitatea şi talentul de a te fi afişat altfel decât ai fi putut să fii. Ai fost simplu ca albul şi negrul, şi totuşi plin de culoare! Pătrunzător ca orice început, erai cel care nu-şi punea iubirea pe un afiş mare cu scopul de a stârni uimiri. Nu căutai aplauze şi nici nu doreai sa fi cules în vreun fel laude sau merite.  

Nu doreai nimic special pentru tine, dar ai ştut să reuşeşti cum nimeni altul n-o putuse face, ai ştiut să faci din tine un OM spectaculos. Un Ales. Ai fost iubitul al cărui zâmbet mă făcea să înţeleg rostul ieşirii dintr-o iarnă grea,lungă, şi interminabilă. Ştiai să fii omul care mă făcea să trăiesc frumos şi intens prezentul, şi să continuii să visez viitorul cu dorul nestins de eternitate.  

Întotdeauna am spus că dacă sufletul meu va şti să-şi recunoască sufletul pereche, când se va simţi la locul, şi la momentul potrivit, şi când se va simţi ca acasă, atunci şi el va prinde viaţă din nou.Şi exact aşa am simţit că se întâmplase atunci cu noi, şi între noi. De aceea cred că şansa la răscumpărare a sufletului meu ai fost tu, şi astfel am reuşit să descopăr în mine atâtea izvoare care până la tine stătuseră acolo, ascunse în sufletul meu, şi bulbucau, în dorinţa de-a ieşi la suprafaţă, cu o intensitate de nebănuit până atunci.  

Ai fost iubitul, omul care ştia să iubeasă simplu şi nespectaculos. Iubitul care ai adus prospetimea şi speranţa, odată intat în viaţa mea. Ai ştiut să-mi aduci şi vara, iar odată cu ea atâta frumos şi dor de viaţă de toate lucrurile simple, nesofisticate, si-atât de plăcute, după care fiecare suflet tânjeşte.  

Cu toţii tânjim uneori, pentru că toţi avem nevoie şi de o toamnă la fel de frumoasă şi de bogată în cuget şi simţire încât nebuni ar fi trebuit să fim, să dăm cu piciorul acestei şanse unice care apare în viaţă! Dar poate că eu am visat prea mult, poate că eu, cine ştie...Tot ceea ce ştiam, era că te iubeam aşa cum nu mai simţisem c-aş fi facut-o vreodată în viaţa mea până atunci, şi eram extrem de fericită pentru toate câte mi le dăruiseşi mie şi sufletului meu pustiit.  

Cu siguranţă, TIMPUL, RABDAREA, îmi spuneam eu atunci, vor şti să aşeze toate aceste vise în matca lor, şi ele poate într-o bună zi aveau să devină realitate. Darau fost doar vise!!! Ce-i drept şi nu-I păcat, este faptul că n-am să regret niciodată această frumoasă iubire. Mai târziu când voi ajunge bătrână, şi când nostalgică voi privi spre alte iubiri, spre alte cupluri, care-şi vor împărtăşi acelaşi sentiment minunat, să am certitudinea că voi putea spune cu tărie…  

“Da! Este atât de minunat, şi atât de frumos să poţi trăi la putere maximă acest sentiment atât de adevărat… decât să spui …  

Îmi imaginez cam cum ar fi! “  

Mai bine să poţi retrăi cu toată puterea sufletului tău acea frumoasă iubire, care în timp va fi devinit hrană a sufletului tău, decât să regreţi că Dumnezeu nu te-a înzestrat cu acest dar minunat, care este IUBIREA! Tot ce-mi amintesc acum este că mai mereu te rugam să iei o hotărâre! Ştiam că va veni vremea când va trebui să iei decizii radicale în ceea ce priveşte viaţa ta, viaţa noastră. Te rugasem să te uiţi bine în sufletul tău, să ţi-l analizezi cu cea mai mare atenţie, să-ţi faci o radiografie a tuturor sentimentelor purtate în suflet, şi să hotărăşti ce va fi şi cum vezi în viitor această relaţie a noastră.  

N-ai făcut-o! Atunci am făcut-o eu pentru tine, pentru amandoi aşa cum am crezut eu că va fi mai bine, pentru că nu mi-ar fi plăcut ca peste timp să mă acuzi cumva că mi-aş fi dorit să-ţi forţez mâna în vreun fel sau altul. Din păcate după ce te-am anuţat ce decizie urma să iau, nu ai spus nici da, dar nici nu, se pare că n-ai avut suficientă putere sau curaj, astfel încât să-ţi asumi responsabilitatea unei astfel de relaţii. Prin urmare astăzi, este inutil să mai regreţi pentru că, precum bine tot tu spuneai cândva…”Ce-a mâncat lupul, este bun mâncat!”  

Ştiai foarte bine că odată încheiată această relaţie, sub nici o formă nu te-ai mai fi putut întoarce la ceea ce a fost cândva. Azi este cam târziu să-mi spui că regreţi indeciziile tale. Ştii, în viaţă fiecare rămâne până la urmă cu ceea ce alegem. Iar tu atunci, ai ales tăcerea care a fost grefată pe cumplita ta putere de indecizie, şi pentru mine a fost cel mai elevator răspuns la acea vreme. Nu! Stai liniştit, în viaţa mea nu există încă nici un alt bărbat, pentru că tu mai bine ca oricine, îmi cunoşteai nevoile mele, sunt mult prea mari în ce priveşte acceptarea ca prezenţă în viaţa mea, a unui alt bărbat.  

Eu am nevoie să fiu stimulată din punct de vedere intelectual de un bărbat, ca să pot da randamentul mult aşteptat.  

Orice relaţie la un moment dat are nevoie să se concretizeze în ceva, ori în legătură definitivă, ori în ruptură definitivă , şi astfel am mai incheiat încă un capitol din viaţa mea! Azi am simţit nevoia acută de-ai încredinţa acestei coli albe gândurile mele trăite odinioară, şi să mă destăinuesc ei, fară nici cea mai mică rezervă. Mâine, cine ştie...poate nu va mai depinde doar de mine!  

 

Mariana Dumitrescu  

Bucureşti, 10 Noiembrie, 2010  

 

Referinţă Bibliografică:
Cândva, odată, undeva ... / Mariana Dumitrescu : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 1262, Anul IV, 15 iunie 2014, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2014 Mariana Dumitrescu : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Mariana Dumitrescu
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!