Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

RECOMANDĂ PAGINA

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Literatura > Eseuri > Mobil |   


Autor: Mariana Dumitrescu         Publicat în: Ediţia nr. 1256 din 09 iunie 2014        Toate Articolele Autorului

Dezamăgiri şi împliniri în plan spiritual!
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!

De multe ori în viaţă am fost deznădăjduită, dar mai ales când trebuia să mă aşez la răscrucea drumurilor şi trebuia să privesc spre ultima cale rămasă. Aşa fusesem învăţată de tătucul meu, ca atunci când voi întâmpina greutăţi în alegerea unei cărări, să fiu atentă la ceea ce las în urmă şi să întorc privirea înapoi din când în când, tocmai pentru a şti să mă orientez mai bine, în cazul în care-aş pierde cărarea.  

Inima mi-a fost adesea brăzdată de întrebări fără răspuns şi mereu mă îndemna să privesc înainte, pentru că înainte se afla însăşi viata. Atunci priveam în sus şi vedeam o lumină strălucitoare ce venea dinspre înaltul cerului. Era mândrul soare care-mi lumina cu putere până şi cărarea cea mai îngustă. Simţeam atunci cum inima mi se încălzeşte, dar mai cu seamă îmi simţeam speranţa vie în sufletul oboist de atâtea încercări, iar lumina lui mă determina să mă ridic cu forţe noi ca să pot porni mai departe, pentru a străbate alte cărări ale vieţii, pe care trebuia să merg.  

Au trecut ani de zile de atunci, şi uite că încă mai merg. La început a fost mai usor, sau cel puţin aşa crezusem eu. Însă, pe măsură ce tot înaintam mă izbeam de diferite obstacole întâlnite, până când am întâlnit şi un Om în a mea cale, care m-a luat de mână atunci când simţeam că nu mai putea înainta singură şi m-a purtat pe a Sale braţe, atunci când picioarele nu mai aveau putere să se urnească din loc.  

Când pentru prima oară l-am privit, a fost în vremea când mă zbăteam între viaţă şi moarte pe culoarele clinicii de oncologie de Cluj. Atunci am simţit în lăuntrul meu că Îl cunosc şi nu ştiam de unde. Chipul Lui, era atât de bland, iar mâna îi era marcată de urma unui cui. Deodată o linişte interioară mă cuprinse în momentul în care mintea mea realiză că Cel care m-a ţinut de mână şi mai mereu m-a purtat pe braţele Sale în momentele cele mai dificile din viaţa mea, n-a fost nimeni altul decât Bunul Isus. Împreună cu El, am mers o bună bucată de drum, mărturisesc c-au fost mulţi ani. Şi-n toţi aceşti ani ai tinereţii mele Soarele ne-a luminat mereu calea oferindu-ne lumina şi caldura sa.  

Dar acum, iată, ajunsă într-un anumit punct al drumului meu, nu pot să nu mă-ntreb: oare cât va mai lumina soarele pentru mine? Oare când va apune, şi cum voi fi eu, cândva, la apusul lui, voi fi tot în picioare, sau voi fi culcată la pământ? Pusă în faţa inevitabilului adevăr îmi dau bine seama că nu sunt singură, şi că toată această îngrijorare a mea este inutilă.  

Voi mai continua să-i zâmbesc Omului de lângă mine şi voi continua să merg mai departe, conştientă fiind că pe drumul vieţii mele n-am fost şi nu voi fi niciodată singură. Acel Isus care mereu m-a iubit, mă iubeşte şi mă va iubi întotdeauna cu dragostea Lui necondiţionată! Iar acest lucru mă poartă cu gândul acolo, în străfundul sufletului meu, unde stăruitor se naşte o întrebare care nu-mi mai dă pace, şi care mă face să analizez mai în profunzimea simţurilor neatinse şi neîntinate de nimic din exterior…oare ce fel de inimi purtăm în noi?  

 

" Pe vremuri oamenii aveau cruce de lemn şi inimă de aur.  

Acum au cruce de aur şi inimă de lemn..."  

 

Oare am stat vreodată să medităm destul de serios la viata noastră, la cine suntem noi cu adevărat, în ciuda a ceea ce dăm de înţeles ca am fi, s-au lăsăm uneori să se vadă? Ne-am întrebat vreodată cât ni s-a dat, s-au cât putem noi să dăruim cu adevărat? Nu, nu cred!  

Dimpotrivă, cred cu toată fiinţa mea că încă mai păstrăm ascuns acolo, în adâncul din sufletele noastre o realitate pe care încă nu avem suficient potenţial pentru a o recunoaşte neapărat, dar care în mod inevitabil, ea s-a cuibărit, fâcându-şi un locşor, acolo, undeva în noi, ea devenind astfel însăşi chintesenţa care ne formează pe noi ca oameni.  

Am fost creaţi să învăţăm cum să devenim fiinţe raţionale, şi ferice de noi, şi aici fac referire doar la acea majoritate care au înţeles că a fi Om, contează mai mult decât orice altceva pe lume. Dar să nu uităm totuşi că înzestraţi fiind cu această raţiune, am fost şi încă mai suntem destul de câştigaţi, deoarece, de cele mai multe ori ea este cea care ne împinge şi ne detrmină să ne putem elibera de noi înşine.  

Oare de ce viaţa a devenit din ce în ce tot mai aglomerată, şi de ce timpul s-a comprimat atât de mult, încât de atâtea ori avem impresia că nu ne mai ajunge? Parcă nu mai avem timp nici pentru familie, nici pentru casă sau pentru prieteni, şi de mers la biserică pentru a ne închina şi ruga celui ce ne-a creiat, parcă nici atât, nici nu încape vorbă!  

De ce oare în timp, am scăpat din vedere aproape cu totul adevăratele priorităţi, care parcă s-au pierdut printre prea multe amănunte şi astfel, inconştienţi fiind, treptat, treptat am fost transformaţi în ceea ce suntem azi?! Nu sunt sigură că vina ne poate aparţine în totalitate, pentru că nu-mi amintesc să fi existat obstacole destul de puternice, s-au poate nu le-am putut percepe eu, obstacole care ne-ar fi putut împiedica să putem vedea toate aceste circumstanţe la tot pasul. Dar am fi putut să ne oprim doar la ele?!  

Cum se face oare că parc-am uitat cu desăvârşire să mai ieşim seara ca să privim minunatul soare la apusul lui, iar dimineţile să fim absorbiţi de splendoarea unui nou răsărit care mereu este unic? Cum de-am uitat oare ce înseamnă să lăsăm la o parte ceea ce ne-ar putea ţine departe de alţii?  

Am uitat complet să mai iubim, să acordăm înţelegere acolo unde este nevoie absolută, dar ceea ce este şi mai grav, am uitat sau poate nu mai ştim s-au vrem să ascultăm? Unde au dispărut, aşa ca prin farmec parcă, acele frumoase momente în care stăteam în faţa focului, ascultând toate acele poveşti frumoase ale prietenilor şi ale bunicilor noştri? Oare când a fost ultima dată când le-am adresat un cuvânt dulce şi încărcat de dragoste părinţilor noştrii? Mă refer la aceea dintre voi, cei care-i mai aveţi, încă!? Am destule momente în care mă pomenesc întrebându-mă retoric, dar oare pentru ce mai există timp acum?  

Zilele trec, anii trec şi ei pe rând şi în clipa în care vom constata că nu am făcut ceea ce trebuia făcut mai demult, poate va fi deja mult prea târziu, pentru a mai putea întreprinde câte ceva din din ceea ce nu vom fi făcut atunci când ar fi trebuit. Păcat, mare păcat! Timpul înapoi nu se mai întoarce şi vom constata că nu ne vom fi ales în suflete decât cu regrete tardive.  

Pe vremuri, se pare de mult uitate de mulţi dintre noi, oamenii îşi clădeau singuri propriile lor concepţii şi scară de valori. Baza credinţei lor sălăşluia adând în inimile lor, pironită fiind cu trei pironi mari care odată, cândva, de mult… au străpuns mâinile nevinovate ale Mântuitorului şi Salvatorului minunat, Omul perfect, străpuns pe o cruce de lemn, fără de milă de către cei pentru care Dumnezeu Tatăl, şi-a sacrificat unicul Său Fiu, ca să ne mântuiască pe noi de toate aceste păcate grele acumulate de-a lungul timpului.  

Paradoxal dar tocmai această Cruce a marcat marea schimbare care a dus la un nou început al nostru, al tuturor. Un nou început cu totul diferit, fiind considerat un simplu domeniu al normalităţii pe vremea aceea, când oamenii păstrau dragostea în suflet, şi ştiau s-o pună înaintea orgoliului, şi a urii, căci dragostea din inimile lor însemna aurul vieţilor lor, şi era îndrumătorul ideal al multor trăiri la fel de controversate ca şi cele cu care noi ne confruntăm în prezentul dat.  

Şi totuşi…oare ei nu aveau tot acelaşi timp de care noi avem parte astăzi şi ne plângem într-o veselie de el? Cum reuşeau ei să privească către cruce dar în acelaşi timp să fie atenţi la tot ceea ce se petrecea în jurul lor? Vremurile nu s-au schimbat, în schimb tehnologia a avansat foarte mult, ca de altfel şi moda care a suportat atâtea transformări de-a lungul vremii.  

Oamenii s-au schimbat! În rest, aproape totul a rămas exact la fel, la fel de frumos cum a fost din totdeauna, numai că noi nu prea mai avem ochi să putem vedea, şi senzori ca să mai putem percepe ceea ce de fapt stă frumos aşezat în faţa noastră şi-aşteaptă să fie admirat!  

Dacă am îndepărta doar pentru câteva clipe voalul acesta negru care ne obstrucţionează privirea şi care a ridicat acestă stavilă între inima de lemn şi crucea de aur, atunci poate c-am fi în stare să putem vedea, că adânc în noi încă mai păstrăm crucea de lemn şi inima de aur. Ar trebui doar să ne dorim cu toată puterea fiinţei noastre şi din adâncul sufletului.  

Noi, oamenii prezentului, parcă înadins ţinem mult mai mult la ceea ce trebuie să arătăm în exterior şi destui de enigmatic cu ceea ce există înlăuntrul fiinţei noastre, şi de aceea acţionăm repede, aproape fără să mai gândim, si nu dăm importanţa cuvenită fiecărui lucru. Oare chiar toate acestea să se întâmple doar pentru că… "nu avem destul timp?"  

De ce nu mai avem puterea şi voinţa de-a ne opri pentru o clipă ca să ne analizăm mai serios şi mai temeinic cursul desfăşurării vieţilor noastre?Oare este atât de devastator să începem prin a ne asculta inima mai atent? De ce n-o facem, de teama de-a nu cădea în ridicol în ochii celorlalţi s-au de ce?  

Poate că dacă i-am permite celui care a transformat crucea în lemn şi inima în aur să ne transforme şi pe noi în persoane noi, cu timp suficient, cu răbdare destul îndelungată, şi cu o dragoste nelimitată, poate că abia atunci am putea şi noi observa, că de fapt adevărata artă ce ne-ar putea aduce mai aproape de culmile perfecţiunii ar fi însăşi credinţa nemărginită.  

Credinţa că am putea face orice, oricât, atâta timp cât voinţa ne-am exercita-o din plin asupra noastră, şi că am putea fi mai de folos, atunci când ne-am implica în tot şi-n toate cu tot sufletul şi fiinţa noastră.  

Acum vă las în mijlocul lumii aglomerate în care azi trăim cu toţii, dar nu uitaţi că existaţi şi voi în această mare de oameni aglomerată, şi n-ar strica să mai medităm asupra a ceea ce suntem, cine suntem cu adevărat şi poate astfel ne vom radiografica şi conştientiza cinstit conţinutul interiorului nostru, cu gândul la Cel care pentru noi s-a sacrificat…şi vom şti ce fel de inimi avem?!  

 

O zi binecuvântată, de la Bunul Dumnezeu lăsată, tuturor!  

 

Mariana Dumitrescu  

Bucureşti, 09.06.2014  

Referinţă Bibliografică:
Dezamăgiri şi împliniri în plan spiritual! / Mariana Dumitrescu : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 1256, Anul IV, 09 iunie 2014, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2014 Mariana Dumitrescu : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Mariana Dumitrescu
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!