Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

RECOMANDĂ PAGINA

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Literatura > Comentarii > Mobil |   


Autor: Marian Malciu         Publicat în: Ediţia nr. 1245 din 29 mai 2014        Toate Articolele Autorului

O CAPODOPERĂ ÎN ŢINUTUL PUR AL POEZIEI
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!

Despre ţinutul pur al Poeziei  

 

Ediţia trilingvă a volumului Nunta Cuvintelor, aparţinând poetului şi omului de cultură contemporan, Nicolae N. Negulescu, apărută în 2013, la Editura „Singur”, se constituie într-un veritabil discurs hermeneutic, deopotrivă prag şi treaptă a înălţării spre ţinuturile pure ale gândirii poetice născătoare de hierofanii. Poezia este, prin excelenţă, un spaţiu eterat, rezervat iniţiaţilor sau celor hărăziţi de soartă să reveleze prin cuvânt inefabilul traseu al minţii şi al sufletului spre lumea văzutelor şi a mai puţin văzutelor. Din acest centru, el, Poetul, creionează sensul demersului său iniţiatic, „icoana drumului” spre spaţiile siderale. Cuvântul este locul în care Dumnezeu, odată instalat, trăieşte veşnic. Prin fiecare nuntire a cuvintelor se reface actul genezei. Dacă la predecesori cuvintele se potrivesc sau se împerechează, în viziunea negulesciană, stihuitorul are calitatea unică, dobândită printr-un lung proces de iniţiere, de a oficia actul sacerdotal al nunţii cuvintelor. Tăcerea solemnă, precede această nouă facere. Creaţia, poezia, este consecinţa unei practici îndelungate de adoraţie sublimă, dar şi de evlavioasă învăţare sub semnul magic al cifrei şapte „prin ochii scăpărători/ ai vieţii celor şapte Universuri”. Refuzat profanilor, ţinutul pur al Poeziei este lumea de dincolo de versant, a nevăzutelor, ce scapă percepţiei comune. Semnele puse de Dumnezeu în cer şi pe pământ, urmele lăsate în ape sau pe zăpadă nu sunt accesibile oricui, ci doar Iniţiatului, Hermeneutului, Maestrului. În această construcţie a discursului poetic erudit şi bine strunit de logica dispunerii în vers, metafora are o multiplă funcţionalitate. Întregul imaginar se concentrează în jurul acestei figuri de stil pe care autorul pare să o privilegieze. Pe lângă funcţia estetică, metafora îndeplineşte rolul unui nod poetic ce adună la un loc semnificaţiile şi aproape simultan închide accesul neiniţiatului spre adâncimile textului.  

Raportul tăcere - rostire este reconsiderat din perspectiva acestei noi geneze în care Dumnezeu se arată doar prin cuvânt celui chemat să-L descopere. Poezia devine o Oglindă a marelui Tot în care se răsfrâng deopotrivă reliefurile fiinţei şi contururile cosmosului: „Mă uit la mine/ prin Luna/ dintre sprâncene”. Volumul dezvăluie un neo-expresionism de secol XXI ce refuză verbiajul necontrolat şi dăunător expresivităţii în care vocabularul este orientat spre exprimarea fundamentelor cosmice. Din vârtejuri de viziuni expresioniste se recompune Marele Univers a cărui oglindire deplină este posibilă doar în Universul Om: „Sfere, netezimi, spirale,/ sacre-mpărăţii astrale/ meteori, punţi, galaxii/ cresc pe ramii inimii”. Simţurile eonizate ale Poetului, cu precădere vederea, „ochiul”, descoperă în elementele realului tainice structuri armonice ce consonează cu pulsaţiile sângelui. Elanurile vitaliste sunt însă bine temperate de răceala gândului şi a raţiunii pure, nepervertite ce taie geometric versul, construind imaginea de o limpezime ce aminteşte forma cristalului şlefuit.  

Dintre cele patru elemente presocratice, poetul acceptă pământul în măsura în care acesta ilustrează condiţia primară a umanului, dar aspiră spre văpăile focului cathartic „De-ar şti să vadă omul/ tot Pământul de gânduri/ alunecând prin duminica/ limpede/ lumina ar arde lumina/...” Sensul oricărei desprinderi de această stare presupune accederea către un plan ontologic superior: „să mă vindec/ de mine/ ars la suflet/ din toate părţile”. Condiţia fatală a omului este subliniată de scindarea tragică între pământ şi cer, sufletul exilat „miroase-a stele”.  

În ordinea terestră, muntele este locul unor tainice comuniuni cu universul. Axă a lumii şi traseu ascensional, el mediază comunicarea dintre palierului terestru şi cel cosmic şi înlesneşte întâlnirea cu Divinul. „Îl caut munte cu munte/ după rânduiala semnelor”. Peştera este o antinomie telurică a muntelui, o alunecare, fie ea şi temporară în adânc, alternativă a repaosului oniric şi thanatic. Lumea pământeană e altceva, un loc al contradicţiilor orânduit sub semnul animei, dar şi al fuziunii contrariilor. Poetul pare să acorde o preţuire tot mai intensă structurii cosmoidale a subconştientului fiinţei, suverană impulsionare a oricărui act creator: „În lumea pământeană/ de tristeţi/ a izbucnit în flăcări/ glasul visului/ orbindu-mi aripile/ Cred că ieşise/ din cuptor/ Soarele/ or vreo altă/ eternitate/ mă iubea cu furie/”. Din viziunea mitopoetică negulesciană nu putea să lipsească oul cosmic ivit din apele primordiale. El este Spiritul divin ce îl însoţeşte încă de la începuturile lumii, orientând sensul căutărilor sale printr-un organ privilegiat, canal şi simbol al vieţii spirituale: „îl caut prin oul apelor/ şi el e cu mine/ de la naşterea Lumii/ în arborele gânditor din steaua/ urechii drepte”. Urechea este, în mai toate mitologiile, revelaţia, ascultarea învăţăturii, înţelegerea. În ţesătura densă de simboluri a poemului, arborele gânditor creează imaginea din imagine, adevărată punere în abis nu numai a discursului, ci a întregului volum. Viziunea antropocentristă de factură renascentistă trimite la reprezentările lui Leonardo da Vinci şi orientează cititorul spre înţelegerea ciclicităţii cosmice şi a dinamicii universale. Ochiul unic, simbol al Esenţei şi al Cunoaşterii divine revine frecvent în inventarul de motive poetice: „Şi eu tot un ochi sunt” declară eul liric chiar în titlul poemului de la pagina 90, asumându-şi în felul acesta condiţia creatoare. Relaţiile de adâncime dintre Fiinţa creatoare - Univers-Divinitate sunt nuanţat evidenţiate de-a lungul întregului volum. Poetul caută fondul comun dintre sine şi esenţa lumii, adică divinul din om. Nu puţini au fost orficii antici care susţineau închiderea în fiecare om a unui zeu. Asceza, ritualurile sacre ar putea sfărâma învelişul nedemn şi elibera esenţa. De ce nu şi poezia?  

Desfăşurarea în spaţiile astrale e mediată de visul, compensaţie şi revanşă, a Poetului vizionar trăitor în capcanele realului. Într-un veac alterat de cruzimea izgonirii cuvintelor, „crucea visului” devine singurul refugiu ocrotitor.  

Elanurile de contopire cu Universul străbat întregul volum, pentru că Eu şi Lumea sunt materializări ale aceleiaşi substanţe energetice puse în mişcare de lumină. Lumina este în viziune autorului esenţa universului. Ea este copărtaşă cuvântului, dar şi a tăcerii; urmează întunericului, tot aşa cum alungă înstăpânirea frigului, a neliniştii. Dacă lumina solară este expresia puterii cereşti, a speranţei, dar şi a sfielii omeneşti, ea nu apare în toate poemele ca un dat imuabil. Lumina cerului este mântuirea omului. Pe de altă parte, a primi lumină înseamnă a fi admis la iniţiere. Neofitul accede prin lumină la cunoaşterea transfiguratoare. Dezvăluirea semnelor ţine de parcursul traseului de iniţiere. Cunoaşterea lor sfidează timpul şi transgresează limitele spaţiului spre aceeaşi zonă eterată stăpânită doar de cuvânt. Treptat, piesele volumului lui Nicolae N. Negulescu reconstruiesc o paradigmă a sacrului şi a ipostazierilor acestuia. Hierofaniile sunt vizibile doar pentru poetul-cititor de semne ce năvălesc de pretutindeni numai pentru el. De cele mai multe ori însă, acestea scapă privirii profane, iar sensul lor rămâne nedescifrat.  

Pentru stihuitorul-hermeneut Totul începe cu cuvântul, iar aventura poetică este o aventură a limbajului. Această aventură trece cu mult dincolo de simplul limbaj verbal, cât şi dincolo de oricare altă formă de comunicare prin limbaj, atunci când, după ce a de văzut altceva şi a dat de văzut altfel, a trăit o realitate ce nu ar fi fost niciodată trăită fără el.  

Universul nu este întotdeauna prietenos cu poetul: „mi s-au oprit vorbele/ de praf luminos/în fereastra Universului”. Metaforic, fereastra devine un spaţiu de trecere între macro- şi microunivers menit să filtreze cuvintele prin sita deasă a prafului luminii stelare. Condiţia umană luptă cu limita impusă prin datul ontologic. Finitudinea este sinonimă cu cenzura. Dar tocmai prin limbaj se întâmplă altceva, prin limbaj se operează acea expansiune a fiinţei care face ca marea aventură a spiritului poetic să se afle pe acelaşi plan cu deschiderile dramatice ale cunoaşterii moderne.  

Poemele volumului Nunta Cuvintelor se structurează în două măsuri lăuntrice, de contemplare şi avânt, tempouri pe care cititorul le intuieşte şi care îl conduc spre starea de graţie premergătoare intrării într-un ţinut eliberat de vremelnica impuritate mundană. Nostalgia recâştigării statutului binecuvântat al Logosului presupune vieţuire în zona de puritate şi lumină a Poeziei.  

Conţinuturile inconştientului activate prin verb evocă tocmai nostalgia Paradisul primordial şi a Timpul său acronic şi îngăduie retrăirea prin poezie a momentului unic ce premerge ruptura de timpul sacru şi căderea în timpul profan. Fiecare imagine poate să conducă la această urzeală a textului şi la o sintaxă imaginară de restaurare.  

Poetul de mare recepţie culturală, Nicolae N. Negulescu, ne propune un festin intelectual de o înaltă elaborare conceptuală, într-o structurare a formei condusă nu numai de un instinct sigur, ci mai ales de o îndelungată şi laborioasă sublimare a imaginii artistice. Dincolo de aceste indiscutabile calităţi, parcursul hermeneutic desfăşurat de iniţiatul, Nicolae N. Negulescu, conduce paşii neofitului-cititor spre ceea ce am numit în titlu Ţinutul pur al Poeziei. Regăsirea acestor imagini, regruparea şi actualizarea lor scot în evidenţă edificiul unei mitologii personale în stare latentă, activată de trăirea inconfundabilă a comuniunii cu universul.  

Autor,  

Prof. Dr. Mihaela Roşu Bînă  

 

 

"NUNTA CUVINTELOR", O CAPODOPERĂ CARE POATE SCHIMBA IMPRESIA BRITANICILOR DESPRE VALOAREA CULTURII ROMÂNEŞTI  

 

În fluviul vertiginos al scrierilor româneşti contemporane, care curge cu impetuozitate şi cu valuri spumoase spre marele ocean al literaturii universale de astăzi, în apropierea punctului de deversare al acestor creaţii literare, la un moment dat, toate iau forma unei delte virtuale de titluri atrăgătoare, alcătuită dintr-o sumedenie de branşe care pot atrage atenţia pentru valoarea şi consistenţa lor, spre deosebire de miile de firicele de apă care rămân timide şi perisabile să băltească şi să se învârtească pe loc până se evaporă. În categoria celor bogate în puterea valurilor literare sclipitoare eu am distins un volum de versuri cu predominanţă esoterică, "Nunta Cuvintelor", al cărui autor este un savant al împerecherilor fericite de idei şi cuvinte româneşti, un adevărat regizor de vocabule sonore, scriitorul craiovean Nicolae N. Negulescu, membru corespondent al Academiei Româno-Americane de Arte şi Ştiinţe, ARA.  

Din capul locului, am constatat că scrierile dumnealui nu se mulţumesc doar să selecteze esenţe lexicale şi să le caracterizeze, ci frazele pe care le elaborează cu o spontaneitate surprinzătoare reuşesc să ajungă la limita superioară, să treacă de ea şi să atingă cu multă măiestrie ceea ce este "dincolo de cuvânt şi gândire". Pare aceasta o enigmă? Uneori... Ba chiar adeseori. Iată un asemenea crez: "Mi se spune/ să vorbesc cu degetele/ mâinilor aprinse/ tocmai bune/ să ardă frigul/ veacului înalt/ care-mi bate/ în inimă/ şi-n urechi/ cu acelaşi sânge: / Mi se spune:/ Uite.../ trece pe lângă case/ venind la tine/ pe jumătate gol..." (Mi se spune). Gnoza din versurile lui sunt, în realitate, o comunicare providenţială, cauzată de lumina spirituală din adâncul adâncurilor inimii noastre care-i suflă în pânzele versurilor adieri misterioase venite din metafizica Orientului mistic de care autorul este îndrăgostit până la contactul fizic cu el şi până într-acolo încât a reuşit să realizeze o policromă şi trepidantă "Nuntă a cuvintelor", de-a lungul întregului ei ceremonial creativ. De fapt este o surprinzătoare celebrare în versuri moderne care permit controlarea experienţei, vizualizarea ideilor: "Când deschid piatra/ cu flacăra privirilor/ Pământu-mi spune alergând:/ Până şi în aceste/ mari depărtări/ de culoarea amurgului/ sufletul tău exilat/ miroase-a stele!" (Sufletul exilat).  

Toate versurile sculptate în idei plasticizante sunt nişte frumoase euritmii: "S-a aprins altarul stâncii/ din deschiderea adâncii/ miresme de curcubeu/ aurit în ochiul meu/ sfere, netezimi, spirale,/ sacre-mpărăţii astrale,/ meteori, punţi, galaxii,/ cresc prin ramii inimii." (Euritmii)  

Autorul se dovedeşte un maestru redutabil care reuşeşte să ne orienteze gândirea spre subtil, spre un spiritualism imanent, în stat de eternitate şi de altitudini pe cât de intangibile pe atât de irezistibile: "Mută-mi casa poemului/ în cerul mării de stele/ luminat cu ochii Tăi/ ca în prima viaţă/ când m-a auzit cântecul/ fecioarei-pasăre/ cu urechea la Pământ/ Mută-mi casa poemului/ că mă coc de dragoste/ scriind un vis etern/ scufundat în focul/ care iasă înclinat/ din umbra lui/să se plimbe nevăzut/ prin lume." (Vis etern)  

Cuvintele nuntite, cu împerecheri absolut originale, dovedind o forţă de creaţie impresionantă, semnalizează "simpatii" rezistente dintre termeni care, priviţi superficial, nu par să aibă raportări definitorii între ei, însă acest lucru are mai puţină importanţă, întrucât este o participare neforţată între sunet şi sens, la un nivel accesibil de conştiinţă.  

Nu o dată, autorul regretă faptul că noi oamenii nu ştim sau nu credem că am avea capacitatea reală de a absorbi tot pământul de gânduri, dar, oricum, ne rămâne dezideranţa şi inspiraţia, adevărata, unica inspiraţie, aceea a tărâmurilor hyperboreene, însă cunoaşterea nu mai depinde nicicum de autor, ci întru totul de cititor. Cauza ar fi aceea că fiecare cuvânt din cuvintele nuntite devine o plută navigând spre absolut, o forţă care ne direcţionează spre esenţa esenţelor (a cincia fiind ultima, chintesenţa): "Mai mult decât/ zvonul trupului viu/ sunt imaginile/ depărtării/ pe care le aprind/ cu luminile lacrimei/ să mă vindec/ de mine/ ars la suflet/ din toate părţile." (Quinta essentia)  

Parcurgând cele 175 de pagini ale ediţiei trilingve şi comparând textul românesc cu traducerea lui excelentă în engleză şi franceză, rămânem profund impresionaţi de talentul exploziv al eruditului savant orientalist, rigizorul Nicolae N. Negulescu, care, în mod evident, ne-a îmbogăţit elasticitatea limbii literare române cu imagini surprinzător de inedite şi într-adevăr sublime. Cartea fiind dedicată Curţii Regale din Regatul Unit, sunt sigur că M.Sa Regina Elisabeta a II-a şi specialiştii în literatură de la Curtea Regală vor rămâne deosebit de surprinşi de puterea creativă a unui mare român care, pe această cale şi prin întreaga lui operă reuşeşte să schimbe impresia britanicilor xenofobi faţă de impetuozitatea creativă a naţiunii noastre, poetul Nicolae N. Negulescu, la ora actuală, fiind, cu siguranţă, cel mai potrivit să ne reprezinte.  

 

Autor,  

Cristian Petru Bălan, USA,  

Membru al Academiei Româno-Americane de Arte şi Ştiinţe, ARA  

 

Referinţă Bibliografică:
O CAPODOPERĂ ÎN ŢINUTUL PUR AL POEZIEI / Marian Malciu : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 1245, Anul IV, 29 mai 2014, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2014 Marian Malciu : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Marian Malciu
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!