Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Literatura > Comentarii > Mobil |   


Autor: Marian Malciu         Publicat în: Ediţia nr. 1225 din 09 mai 2014        Toate Articolele Autorului

Impresii despre
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!

 

Se spune tot mai des că nimic nu este întâmplător. Ei bine, împărtăşesc această idee şi am folosit adeseori expresia în diverse dialoguri, mai mult ori mai puţin oficiale. Nu am fost niciodată contrazis şi, presupun, nici cititorul acestor rânduri nu o va face.  

În cazul de faţă, întâmplarea a făcut să cunosc un nume ori, mai bine zis, acest nume m-a descoperit pe mine şi printr-un anume semn, pe care l-am apreciat foarte mult şi pe care îl păstrez pentru totdeauna într-un loc discret din sufletul meu, s-a arătat mie şi îi mulţumesc sincer pentru aceasta. Nu cunosc persoana, nu ne-am văzut vreodată, dar comunicăm din când în când, literatura fiind liantul prieteniei noastre virtuale.  

Am aflat, întâmplător, că această persoană, printre multe alte preocupări, care îi fac cinste, se ocupă şi de scris. Nu doresc să dezvălui puţinul aflat de mine în acest sens. Numai domnia sa se va descoperi, atunci când va crede de cuviinţă şi abia atunci vom afla ce motive au determinat-o să intre în Universul Cuvântului, să descopere că se poate regăsi în acesta, că poate trăi în el şi se poate manifesta socializând cu oamenii, chiar dacă aceştia sunt cunoscuţi sau nu, dar au mereu ceva de spus…  

A scrie nu înseamnă a aşterne pe hârtie ceea ce mintea, imaginaţia, conştiinţa îţi dictează într-un anume moment şi apoi să publici spre lectură semenilor. Este, mai întâi de toate, un act de curaj! Este un act de curaj şi, în aceeaşi măsură, un act de mare responsabilitate.  

De ce este un act de curaj? Pentru că, prin scris, un om se dezvăluie, până la urmă, publicului cititor, iar această dezvăluire nu face altceva decât radiografia sinelui în raport cu ceilalţi, aducând în faţa cititorului o viziune personală asupra vieţii, viziune cu care cititorul poate fi sau nu de acord. Un act de responsabilitate, pentru că, prin ceea ce afirmă, poate aduce atingere adevărului istoric, adevărului general-valabil, moralei etc. Şi mai este un act de persuasiune, pentru că, prin conţinutul celor scrise, autorul poate îndemna, instiga, răzvrăti etc. Dar rolul preponderent al literaturii este acela de a înnobila sufletul oferind clipe de frumos... Nu am intenţionat o teorie a literaturii, ci am vrut să ajung până acolo încât să afirm că doamna despre a cărei scriere mi-am propus să vorbesc şi-a asumat şi curajul şi responsabilitatea, dar, mai ales, a ştiut cum să-l atragă pe cititor în cetatea frumosului exprimat prin cuvânt. Afirm că a ştiut, prin scrierile sale, să acapareze cititorulprin acel meşteşug al lucrului bine făcut, în cazul nostru, al scrierii cu talent, cu pricepere şi farmec, pentru că, situându-mă pe poziţia lectorului, uite-aşa, mai greu de ademenit, n-am rezistat tentaţiei şi asta deoarece am remarcat îndemânare în a crea personaje şi situaţii, pricepere în a jongla cu metafora, aşa încât am ajuns la concluzia că mijloacele stilistice îi sunt la îndemână, cu rezerva că întotdeauna este loc de mai bine, de perfecţionare. De asemenea, conţinutul de idei este de substanţă, autoarea reliefând cu lejeritate acţiuni, atitudini şi mentalităţi, precum şi acurateţe în descrierea unor locuri, împrejurări, fapte, sentimente şi aşa mai departe...  

Aşadar, să nu vă mai ţin în suspans, vă ofer un indiciu concret, arătând că al său volum de proză este intitulat JURNALUL ŞEFEI MELE. Cei care cunosc acest titlu de roman au descoperit că mă refer la doamna Helene PFLITSCH, româncă de origine, născută în comuna Mihai Viteazu, judeţul Cluj, în ziua de 8 decembrie 1958, stabilită de cinci ani în Germania, undeva, într-un „cochet orăşel dinspre graniţa cu Olanda şi Belgia, numit Wielhi” (Dan Şalapa).  

Cu dor de limba maternă, supusă darului pe care Creatorul divin i l-a oferit la naştere, autoarea acestui volum a răsărit şi a crescut pe ogorul bogat al cuvântului scris, nu de mult, acolo, în Germania, cu proză scurtă apreciată de critici literari, edituri şi juriile unor concursuri literare de gen, astfel că publicul, cel puţin cel de origine română, a cunoscut-o şi a recunoscut-o ca fiind un foarte bun povestaş, un bun port-drapel al literaturii române pe acele meleaguri îndepărtate de ţara de origine. Încurajată de aprecierea unanimă a acestui public şi nu numai, doamna Helene Pflitsch a scris primul său roman şi l-a publicat în anul 2012 prin Editura „Sympoesium, Iaşi. Este vorba de un reuşit debut de autor, sub un titlu destul de sugestiv: DEZRĂDĂCINARE SAU UN NOU ÎNCEPUT.  

Nu am avut ocazia să citesc cartea, dar am cunoscut opinia altor persoane, în special a domnului Dan ŞALAPA, care, într-o singură frază, reuşeşte să aducă în atenţia celor interesaţi tabloul general al romanului: „Dezrădăcinarea:.. este romanul unei experienţe amare a personajului central, o femeie, o româncă, aflată în plin proces de adaptare la condiţia de emigrant, într-o ţară şi o lume nu atât ostilă la modul fizic ori juridic cât emoţional, adaptabilitatea fiind condiţia numărul unu pentru a te integra într-un univers nou, pe care ţi l-ai dorit, la care ai visat, şi totuşi…”.  

Am readus în atenţia cititorului această frază, nu pentru a adăuga tristeţe în sufletul aşa numiţilor „dezrădăcinaţi” de locurile natale, ci pentru a face legătura cu tema principală din JURNALUL ŞEFEI MELE, atât de bine subliniată de aceeaşi autoare. Dezrădăcinarea, ca noţiune şi ca stare de fapt, cel puţin parţială, pare să aibă continuitate în acest nou volum (Editura SINGUR, Târgovişte, 2013), deşi nu este vorba de o dezrădăcinare totală. Poate este o formă, dar numai fizică, îmi permit să subliniez, pentru că aceea sufletească nu se produce aproape niciodată, iar în acest sens îmi permit să vă amintesc de publicistul şi scriitorul George Roca, poate cel mai reprezentativ român al diasporei, neobosit mânuitor al limbii române în nenumărate publicaţii şi la fel de neobosit promotor al literaturii române.  

Acest nou volum de proză al doamnei Helene Pflitsch poate fi înscris, la prima vedere, în lista romanelor de dragoste, dar poate fi inclus şi în familia reportajului, deşi este doar un simplu „jurnal” de călătorie, pe care l-a ţinut, cândva, o femeie. Desigur, titlul încearcă să inducă ideea că acea femeie ar fi şefa scriitoarei, dar cititorul are libertatea să afirme că este vorba de orice altă călătoare pe meleaguri necunoscute, până la un moment dat, ori chiar de autoare, care, la rândul său, putea să fie o şefă a altor oameni. Nu aceasta este însă problema. Nu al cui este jurnalul ne interesează, ci faptul că prin el pătrundem pe alte meridiane, în alte locuri, pătrundem în sufletul şi gândirea unor oameni diferiţi sub toate aspectele, desluşind mentalităţi, caractere şi temperamente, atitudini, toate acestea fiind puse în lumină de întâmplări şi împrejurări comune personajelor în cauză. Interesant de reţinut este şi faptul că aceste personaje sunt de naţionalităţi şi vârste diferite, de etnii diferite, de culturi şi religii diferite, iar acest aspect pune în evidenţă nu numai capacitatea creatoare a doamnei Helene, dar şi aptitudinea sa în ceea ce priveşte cunoaşterea oamenilor. Acest aspect presupune, obligatoriu, o anumită experienţă de viaţă, o mare forţă de adaptabilitate la noi condiţii de muncă şi de viaţă, la noi sisteme sociale şi culturale, ceea ce nu este la îndemâna oricui.  

Pe de altă parte, parcurgând atent paginile scrise în ritm alert, constat că acest volum poate fi integrat chiar şi în categoria romanului social. Afirmaţia are ca fundament perioada descrisă de doamna Pflitsch, o perioadă istorică dintre cele mai controversate în literatura social-politică şi nu numai. Domnia sa îşi „obligă” personajele să se manifeste plenar în perioada imediat următoare aşa ziselor revoluţii ale anilor 80’, petrecute în România şi alte ţări din estul şi centrul Europei. Prin aceste personaje, autoarea reuşeşte să ne dezvăluie, în acelaşi ritm alert descoperit încă din prima pagină, lumea învârtejită de noile idei politice, sociale şi culturale, născute în acele ţări „revoluţionare” aflate în mare degringoladă, ori implementate din ţările vestice ale Europei şi de peste ocean. Mulţi români au trecut graniţa pentru a căuta locuri de muncă, din dorinţa justificată de a trăi şi a munci în libertate reală, de a-şi ridica nivelul de trai şi a-şi ajuta familia rămasă în ţară să depăşească sărăcia indusă prin furtul masiv, la scară naţională, operat de liderii partidelor ajunse la guvernare şi de grupările mafiote ale acestora, susţinute printr-un haos legislativ bine pus la punct.  

Personajele creionate prin însuşi comportamentul lor în diverse situaţii, prin dialoguri veridice, pe care le putem recunoaşte ca atare prin propria noastră experienţă de viaţă, sunt vii, sunt reale, sunt rodul talentului narativ şi imaginativ al doamnei Helene Pflitsch. Domnia sa are o mare capacitate de analiză a comportamentului uman şi, de aici pornind, ne înfăţişează momente multiple de istorie şi filozofie individuală, de grup şi socială. Pentru a reuşi, nu a avut nevoie de un bagaj uriaş de mijloace stilistice. S-a exprimat simplu, doar prin introducerea personajelor sale în situaţii reale, în situaţii marcate de criza economică, morală sau culturală. Nu a alergat după metafore şi nici nu a încercat să îndulcească aşa numita condiţie umană prin descrieri înfrumuseţate de jocuri şi gesturi plăcute tuturor sau prin aducerea în vocabularul tovarăşilor de călătorie a unor cuvinte ori expresii academice. A fost fidelă observaţiei şi, graţie capacităţii sale uriaşe de memorare, a aşternut pe suportul electronic memorabile pagini care atrag cititorul, pagini în care descrie lumea aşa cum este cu adevărat.  

Firesc, a intervenit cu proprii observaţii şi analize, cu propriile sale sentimente, ca orice autor, dar atât de subtil, încât nici nu putem puncta toate intervenţiile sale, acestea fiind exprimate de personajele sale. Este, poate, tehnica prin care ne surprinde doamna Helene, este talentul nativ al domniei sale, este deschiderea către o lume nouă şi, mai mult decât atât, ceea ce precumpăneşte cel mai mult este altruismul unui autor care se respectă şi nu doreşte a strica armonia înfăţişând realitatea vieţii decât aşa cum este ea, de fapt. Autoarea a ştiut să treacă peste o parte de manifestări supărătoare, sub aspect material ori moral, fără să idealizeze viaţa, fără să rănească ori să răscolească trecutul „vinovat” de educaţia ştearsă a unor oameni, de pornirea nativă a unora înspre înavuţire prin mijloace ilicite, murdare. Nu condamnă omul descriindu-i mentalitatea, dar condamnă regimurile politice şi sociale, vinovate de inocularea unor idei retrograde, care au făcut mult rău unor populaţii sau etnii în decursul timpului istoric.  

În acest sens, este demn de remarcat un anume moment consumat la Tel Aviv şi trecut în „jurnalul şefei” ca fiind întâmplător, moment în care recunosc atitudinea unei românce născută, crescută şi educată pe pământ românesc, de bunicii şi părinţii ei, români. Pentru a nu-l deforma, vi-l prezint aşa cum apare în romanul aflat în discuţie:  

„Aflu mirată că are aproape şaptezeci de ani (îi dădeam undeva acolo, vreo cinzeci şi cinci, hai, şaizeci, că doar nu e bunicul meu, muncit la coarnele plugului!), că este medic şi este venit din Ungaria, prin anii ’50.  

- Şi cum de vorbiţi româneşte? întrebă cineva.  

- Păi, vorbeam doar în casă ungureşte, vecinii ne erau români, şcoala am făcut-o ba în româneşte, ba în ungureşte, ne explică el.  

- Cum adică, întreb eu.  

- Păi, aşa era pe-atunci! Locuiam la Cluj.  

- Aţi spus că veniţi din Ungaria, zic eu.  

- Păi, da, din Cluj, din Ungaria.  

- Clujul e în România, aşa era şi în ’50, îi împrospătez eu memoria, vizibil nemulţumită de afirmaţia lui. Dar evreul meu ungur venit de la Cluj nu este de acord cu mine şi ţine să mă corecteze:  

- Poate aşa scrie pe harta ta. Eu m-am născut şi am trăit la Cluj, în Ungaria.  

Se declanşează furtuna. El, cu argumentele lui, eu, cu ale mele; îmi sar în ajutor colegii, deşi nu prea aveam nevoie, stau bine la capitolul istorie.  

Într-un final, decidem să facem pace şi el se declară evreu-ungur din România; în fond, vorbeşte mai bine româneşte decât ungureşte.”  

Personal, am savurat acest fragment şi am aplaudat-o pe autoare, adică pe … şefa domniei sale, pentru că aceasta a vorbit cu evreul-ungur de la Cluj, aşa că, dacă sunt cititori deranjaţi de înscrierea acestor rânduri aici, mergeţi la şefa Helenei şi cereţi-i explicaţii!  

Sunt mai multe scene de acest fel şi nu întâmplător au fost create. Tocmai prin acestea aduce autoarea personaje diverse, pentru a vorbi cititorului despre obârşii şi tradiţii, mentalităţi şi atitudini, educaţie şi cultură, politică şi moravuri. Drumul este lung până la Tel Aviv, unde cunoaştem populaţia şi trăsăturile ei particulare, mâncarea şi nivelul general de trai ori conduita faţă de vizitatori – fie ei evrei ori de altă naţie, apoi deplasarea continuă până în Ierusalim şi toate personajele sunt mereu prezente în „Jurnalul şefei”, fie ca subiecţi direcţi, fie ca „purtători de cuvânt” ai altor subiecţi, care reprezintă aproape toate sferele social-politice din România şi nu numai. Nici sindicatele nu sunt neglijate. Prin funcţiile de conducere pe care le-a avut ori încă le mai are, „Şefa” autoarei aduce în prim plan inclusiv „campania electorală” a acestor organizaţii ale oamenilor muncii (!).  

Este, dacă vreţi, un alt aspect al actului de curaj manifestat de autorul care-şi publică rodul muncii sale creatoare, despre care aminteam în prima parte a acestui material. Fiecare cititor înţelege atât cât doreşte şi, firesc, doar ce doreşte. Poate că abia acum descoperă cărările întortocheate pe care au pătruns în politica de vârf, printr-un partid de anumită culoare, câte un fost lider sindical, de genul Miron Mitrea ori Victor Ciorbea. Sunt cărări bătătorite la nivel central, dar şi foarte multe cărărui la nivel local, unde bătăliile sindicale au fost nenumărate şi aprige, unde s-au născut vise mari, grandioase, până la acela de a ocupa fotoliul de la Cotroceni, precum ne-a dezvăluit prin mai multe „mineriade”, „luceafărul huilei”, Miron Cozma. Oare, la centru ori în teritoriile subordonate, cunoaşte populaţia câţi bani se cheltuiesc cu ocazia organizării şi desfăşurării conferinţelor ori şedinţelor lunare de dări de seamă şi instruiri pe domenii de muncă? Este vorba de transport, cazare, masă şi, uneori…, cadouri! Cunoaşte populaţia câţi bani se cheltuiesc pentru trimiterea şi susţinerea unor lideri sindicali, de la anumite niveluri, la cursuri şi întâlniri internaţionale, peste hotare? Cunoaşte populaţia cu ce sume de bani a fost furată tocmai de aceia care „luptau” pentru apărarea drepturilor salariale şi îmbunătăţirea condiţiilor de muncă? Nu! Categoric, răspunsul este negativ. În caz contrar, aproape niciun lider sindicalist nu ar mai avea susţinători.  

Poate nici autoarea „Jurnalului” nu cunoaşte răspunsul la aceste întrebări, dar reuşeşte să determine cititorul, aşa cum a reuşit cu mine, să-şi pună asemenea întrebări…  

În altă ordine de idei, deloc întâmplător, autoarea romanului surprinde prin înfăţişarea subtilă a unei poveşti de dragoste, aş spune eu, neîmplinită. Este o dragoste aproape imposibilă, atâta timp cât unul din protagonişti are obligaţii familiale prin statutul său de căsătorit. Este exact ce doare cel mai mult. Pentru a fi deplin împărtăşită, ar trebui să asistăm la un divorţ, ceea ce nu se pare a fi la îndemâna celui în cauză, dar nici nu se recomandă, omeneşte vorbind. Poate fi iubirea împlinită dacă este obţinută prin destrămarea unei familii?  

Sentimentele se nasc de la sine, trăirile sunt adânci, dureroase uneori, iar răsplata vine cu întârziere, greoi…  

„Închide fereastra. Netezeşte perna. Despătură pătura gri, de lână aspră. Mă trec fiori. Îmi va fi frig. Îmi aşază helanca pe marginea scaunului. Nasturii cămăşii albastre se desfac rând pe rând, încet, parcă trec secole până vine rândul altuia, ochii mă ustură, buzele îmi ard, trupul îmi tremură. Mă aşază pe patul rece, atât de rece…  

- Eşti atât de frumoasă… pielea ta… o prinţesă din poveste.  

Mă cuprinde în braţele lui. Pleoapele grele cad peste ochii care mă ustură. Buzele fierbinţi sunt răscroite de buze moi, trupul se încălzeşte, zâmbesc şi mă topesc torcând sub mângâieri suave.”  

Ce poate fi mai frumos, fie descris, fie trăit? E dragoste, este viaţă, este tot ceea ce îşi doresc un bărbat şi o femeie. Dar, dacă peste scurt timp, se vorbeşte doar la telefon, ce se mai înţelege din acel ceva frumos?  

”Ştefan sună la sfârşitul săptămânii. E într-o cabină telefonică. Mă iubeşte. Vally a rămas pe plajă cu ceilalţi. Se grăbeşte. Nu poate crea suspiciuni. E fragilă. Să stau liniştită. Mă iubeşte… Da, a înghiţit tablete. Nu poate accepta divorţul… Da, l-a sunat după ce le-a înghiţit. I-au făcut spălături… Nu, nu a rămas în spital. Nu a fost necesar. E foarte sensibilă psihic. Nu poate să o lase singură… Să înţeleg. Mă iubeşte. Să treacă un timp… ne vom vedea, din nou… vrea băiatul, sau fata. În fond, este semnul că ne iubim dumnezeieşte… Cum, adică, mă minte?... Da, ştia de existenţa mea…. într-o noapte, pe când făceau dragoste, a rostit numele meu, ea s-a enervat, a făcut o scenă… Da, i-a spus că voi face copilul, că-l voi da… avea nevoie de timp… Cum adică, să meargă la dracu? Mă iubeşte… de ce nu înţeleg… de ce nu mă pun în locul ei… el nu mă înţelege, doar ştiam că e însurat…”.  

Urmează un epilog. Din el veţi înţelege, sper, ce va urma. Veţi înţelege cum se va finaliza „Jurnalul şefei mele”. Eu nu merg mai departe, dar vă recomand să citiţi această carte! Este reconfortantă. Ritmul ei alert, cu scenele şi dialogurile înfăţişate, nu vă vor permite să adormiţi în fotoliul în care aţi ales să începeţi lectura. Tot acolo o veţi sfârşi…  

Iar eu…, eu doresc doar să vă ofer câteva informaţii despre autoarea acestui plăcut roman, doamna Helene PFLITSCH:  

 

În afara celor două cărţi de autor semnalate mai sus, numele său apare în două cărţi :  

- SCRIPTA MANENT - Antologie proză - Editura „ANAMAROL”, Bucureşti, 2013;  

- AUTOGRAF PENTRU M(Â)INE – Antologie lirică, proză şi arte plastice – Însemne culturale, 2014, proză scurtă.  

De asemenea, publică, frecvent, în reviste pe suport electronic: Confluenţe Literare, Semănătorul, Negru pe alb, Itaca, Caiete Silvane, Radio Metafora etc. şi în reţele literare, pe internet: Cititor de proză, Însemne Culturale, Reţeaua literară, etc.  

În acelaşi timp, Helene PFLITSCH execută videoclipuri pentru You Tube pentru promovarea compozitorilor, artiştilor plastici şi a scriitorilor români.  

 

Vă mulţumesc pentru lectură!  

 

Marian MALCIU  

- membru al LSR – Filiala Olt -  

Referinţă Bibliografică:
Impresii despre JURNALUL ŞEFEI MELE scris de Helene PFLITSCH / Marian Malciu : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 1225, Anul IV, 09 mai 2014, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2014 Marian Malciu : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Marian Malciu
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!