Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Literatura > Recenzii > Mobil |   



Maria Apetroaiei – cronică la „Sfidează timpul!” de Maria Cozma şi Vasile Popovici
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!

Timpul şi spaţiul reprezintă două dintre coordonatele raportării noastre la univers. Dacă spaţiul e perceput şi ca un mediu în care putem localiza un obiect, un eveniment sau pe noi înşine, timpul rămâne ceva abstract sau îl putem simţi subiectiv, fizic, raportat la fiinţa noastră. Mai ales atunci când suntem angrenaţi într-o activitate şi vorbim despre trecerea lui, mai uşor sau mai greu. Sinonim cu „vreme”, el devine inevitabil în vocabularul nostru şi se regăseşte în tot felul de expresii şi în diverse limbi: Nu am timp sau Pe vremea mea…; Mi-a trecut vremea…sau Timpul înseamnă bani; Carpe diem etc.  

El devine astfel obsesia noastră pe care o deprindem încă de la vârsta şcolară, odată cu sunetul clopoţelului care delimitează timpul sau, mai bine zis, durata dintre ore. Realizăm, aşadar, că timpul se poate măsura în diferite moduri şi „porţiona” în secunde, minute, ore, ani etc. - forme indispensabile pentru a evita haosul în care „petrecem” dimensiunea existenţială dată fiecăruia dintre noi. Aşa ajungem să ne „măsurăm” durata vieţii, adică vârsta, şi atunci pentru unii timpul poate deveni prieten sau duşman…  

În raport cu veşnicia naturii, cu cerul şi pământul, cu apele curgătoare sau întinderile nesfârşite, cu aştrii luminoşi ce guvernează ziua şi noaptea (alte entităţi), timpul măsurabil ni s-a dat doar nouă, oamenilor. Iar omul, ca fiinţă raţională, a fost cel care a inventat forme de măsurare a timpului pentru a stabili o anumită ordine. Altfel, el se scurge inexorabil, independent de voinţa noastră adăugând câte „un plus” spre infinitul necunoscut şi rămânând… un mare mister.  

În relaţia cu lumea sau cu spaţiul în care trăim, timpul rămâne intim legat de existenţa noastră, pentru că percepem senzorial sau afectiv lucrurile, evenimentele, schimbările din jurul nostru, ne raportăm la ele, ne spunem opinia… Prin urmare, trăim un prezent pe care îl putem raporta la un timp trecut sau viitor, ne putem face iluzii, putem visa, putem prospecta. Deci ne putem transpune imaginar în…alte timpuri. Este, în fond, un sens pe care fiecare individ îl poate da dimensiunii temporale fizice parcurse în viaţa sa.  

În „Confesiunile” sale, Sf. Augustin, întrebat fiind „Ce este timpul?” răspunde:„Dacă nu sunt întrebat, ştiu. Dacă sunt întrebat, nu ştiu”, dar vorbeşte despre forme temporale raportate la realitate, afirmând că „dacă nu ar trece nimic, nu ar exista timp trecut şi dacă nu ar veni ceva, nu ar exista timp viitor şi dacă nu ar exista nimic, nu ar fi timp prezent…Avem, aşadar, trecutul care nu mai există, viitorul care nu există încă şi prezentul care, dacă nu ar trece şi ar fi mereu prezent, nu ar mai fi prezent, ci eternitate”. Miezul teoriei sale constă în cele trei timpuri: prezentul din cele trecute, prezentul din cele prezente şi prezentul din cele viitoare.  

Reflecţia asupra timpului i-a preocupat şi pe alţi gânditori. Platon consideră că „Timpul a fost creat odată cu cerul, fiind copia mobilă a eternităţii”, iar Nietzsche vedea în clipă „boaba de nisip în clepsidra timpului şi unitate de măsură a eternităţii.”  

În gândirea românească, în afara literaturii populare unde apare ideea de eternitate a cosmosului şi despre călătoria efemeră a omului pe pământ, concepţia lui Mircea Eliade despre timp, în capitolul „Durata profană şi timpul sacru” din eseul „Sacrul şi Profanul” accentuează asupra dihotomiei dintre „timpul profan”- văzut ca durată, dinamic, ireversibil, care se scurge şi „timpul sacru” - reversibil, static, ciclic şi cosmic.  

Omul este muritor şi, oricât s-ar considera de avansat şi de stăpân temporar al universului, trebuie să-şi recunoască limitele, însă el se poate consola cu ideea de istorie pe care o făureşte indubitabil. Iar timpul? Îşi va păstra calitatea de placebo colectiv, incitant cu fiecare generaţie.  

Poate fi sau nu sfidat? E o încercare de răspuns şi un îndemn pe care le găsim în cartea de faţă, semnată de Maria Cozma şi de Vasile Popovici, o carte aflată la graniţa dintre jurnal început şi completat de cei doi sub forma unui veritabil dialog ontologic despre timp, dar şi despre alte probleme, în maniera „Dialogurilor”lui Platon.  

 

Mi s-a părut că asist la o convorbire într-un spaţiu virtual, între doi oameni înţelepţi, cu o cultură solid construită care, deşi nu s-au întâlnit niciodată fizic, şi-au descoperit afinităţi în arta dizertaţiei filosofice. Sub pretextul unei frământări eterne despre timp, - care „acordă şi dezacordă pofta de luciditate”(M.Cozma) - au purces la o discuţie maieutică veritabilă, căutând justificarea unor opinii personale prin întrebări şi răspunsuri preluate şi răstălmăcite. Botoşăneanul Vasile Popovici excelează prin ironia şi umorul magistrului care, ca şi în „Divanul sau gâlceava înţeleptului cu lumea…”al lui Dimitrie Cantemir, discută cu discipolul său - Maria Cozma - problematica serioasă despre timp văzut din perspectivă filosofică şi fiecare uzează de argumentele unor titani ai filosofiei - precum Platon, Socrate, Descartes, Schopenhauer, Kant, Nietzsche şi alţii, uneori într-o formă ludică, „sfidând”astfel dramatica luptă a omului cu sinele şi cu limitele sale, luptă soldată cu adevărul de netăgăduit că omului, ca fiinţă, îi este imposibil să se apropie de timpul absolut al Creaţiei divine, oricât s-ar fi vrut un re-creator al Big-Bangului…Se simte, astfel, decepţia magistrului legată de imposibilitatea de a fi martorul în această viaţă la un asemenea eveniment, el fiind depăşit de timpul fizic necruţător, ce-i deapănă firul anilor…Făcând trimiteri la Biblie despre Facerea, Vasile Popovici ne scoate din atmosfera gravă a unei dezbateri religioase cu o consideraţie comică,afirmând că „ sâmburele – dătător de viaţă- a sărit dintre dinţii Evei, încolţind în pământul reavăn, de abia ieşit în ziua a treia”, dar adaugă, pe acelaşi ton ironic „…Marelui i-a venit ideea a-l născoci pe om, luând la întâmplare lut, nu boţ de cer, ci lut, nu prea bun, de calitate, pentru a face pe om din el; l-a modelat şi i-a suflat în nări. De-aceea, mai bine zis, de acolo şi de-atunci ni se cam trage toată pacostea de a ne naşte spre a muri”!  

În capitolul „Veşnicia este o iluzie” Maria Cozma , făcând aluzie la societatea coruptă şi la pedepsele primite de răufăcători (în Biblie) şi în paralel vorbind despre societăţile democratice, ajunge la ideea de „Increaţie”datorită…„lutului nu prea bun, de calitate pentru a face om”, explicând astfel tarele societăţii.  

Dar în cap. „Pretindem veşnicia? Şi dacă da, o merităm?”se simte tonusul omului real, plictisit de lumea ireală, onirică, ideală, omul care îşi exprimă deschis dorinţa normală, carnală „Eu vreau să strâng în braţe fata nemorgană; vreau să strâng trupşor concret, nevirtual şi neabstract!”sau „Cu cât urăsc mai mult , cu atât iubesc mai mult ce-i pământesc! Mă contrazic în dualismul meu…”Şi concluzia este pe măsura ideii de sfidare „Ce crede lumea despre mine, creadă ce o vrea!”  

După mai multe schimburi de versuri sau de enunţuri rimate prin care cei doi îşi exprimă gânduri, sentimente sau atitudini, fiecare îi schiţează celuilalt un portret. V. Popovici îi face un autoportret spiritual pigmentat cu pesimismul unui om superior, saturat de urâciunea din preajmă, mărturisind „Cred în puterea gândului aşa cum cred în mine însumi” sau „Urăsc inepţia, cinismul, machiavelismul, minciuna, adulaţiunea, îngenuncherea, umilinţa, fariseismul, trădarea, laşitatea, sclavia, nimicnicia, într-un cuvânt, Răul Universal care ne pândeşte pe la colţuri cu pohta lui insaţiabilă de a ne sfâia antropofagic”. Răspunsul M. Cozma este sugerat concesiv în titlul cap. „Oricum suntem mediocri” unde face interpretări semantice ale cuvântului „mediocru”, iar în „Spiralele timpului”mărturiseşte că liantul solid între ei se regăseşte „dincolo de cuvinte”, căci „ne leagă o caldă prietenie şi o neaşteptată plăcere de a ne citi unul pe altul”.  

Nu rare sunt trimiterile la marile personalităţi ale culturii noastre, de la clasicii Eminescu, Caragiale, până la Cioran, Eliade şi alţii. Vorbind despre I.L.Caragiale, se face aluzie la viaţa politică actuală, acceptând ideea despre „separarea puterilor în stat, dar nu şi separarea politicienilor de cultură, adică de Intelectuali sau de cei care sunt Oameni”ceea ce este un adevăr.  

O doză de pesimism se simte şi în mărturisirea M.Cozma: „Am sentimentul că Natura însăşi a dat un certificat de deces pentru plaiul nostru mioritic şi că numai un miracol îl mai poate salva”.  

În cap. „Apostazia gândirii” înţeleptul V. Popovici coboară din sferele filosofiei în cotidianul efemer şi ajunge la concluzia că „filosofia nu ţine, nici de foame, nici de sete, nici de dor, nici de amor”, completându-şi portretul „Din lipsă de altceva mai bun, apostazia gândirii stăruie în mine latent, nativ, în Datumul ce mi s-a dat cu dărnicie în trecerea prin timp.”  

Din când în când” cei doi ajung la concluzia că „Azi nu am chef de filosofie” şi „Nu înţeleg de ce?”, fiindcă „…adevărul e cumplit”, probabil. Sunt capitole în care veţi găsi opinii despre pasivitatea poporului nostru, despre soarta intelectualului, despre mândria de a fi român, inserând chiar „Scrisoarea deschisă poporului român transmisă de arhimandritul Iustin Pârvu”, iar pesimismul reiese din comentariul concis al autoarei: „Oricare ar fi răspunsul ori răspunsurile acestei scrisori deschise, mă tem că nu o să fim în stare decât să ne spunem noi între noi:Tu taci!”  

În cap. „Strugurii lui Burebista”, invocând nume prestigioase ale culturii româneşti, se simte nu numai sentimentul patriotic, normal pentru orice român, dar şi aerul de intelectual răzvrătit împotriva unei …Europe ignorante: „A auzit de Ionescu! Enescu, Brâncuşi, Cioran, I.L.Caragiale, Sadoveanu, Blaga, Alecsandri, Eliade şi mulţi alţii care au forţat Europa să facă reverenţă culturii româneşti şi să nu-şi poată explica practica politică, puerilă, sterilă şi inutilă de-acum a Europei, clasând România o ţară atipică din acest punct de vedere?” Cum există „o măsură în toate lucrurile”, după cum spunea filosoful grec Democrit, e bine să adoptăm o poziţie mai calculată în ceea ce privesc unele tendinţe excesive, oricât de patrioţi am fi, pentru că rechizitoriul nostru rămâne doar un strigăt într-o carte…”.  

Spiritul critic al celor doi nu-i „iartă” nici pe unii contemporani precum Andrei Pleşu, Gabriel Liiceanu, H.R. Patapievici sau Mircea Cărtărescu, tonul incisiv fiind presărat cu multe invective: „monstru diafan cu solzi de crocodil” sau „un alpinist rarissimo al Cuvântului românesc, tipic căţărării pe Vârful Omu din Carpaţii noştri”. În opinia M. Cozma „Un scriitor trebuie să se arunce în flăcările creaţiei pentru a salva deriva unui popor, ci nu a-l manipula să fie îngropat de viu”.  

Cap. „Unde dai şi unde crapă!”cuprinde puncte de vedere „îndrăzneţe”, lipsite de oareşice modestie. Desigur, e un punct de vedere pe care timpul îl poate sfida sau dimpotrivă  

În consideraţiile despre poemul „Lucifer”, autoarea consideră că „la nivel de gândire creativă şi artă poetică, făcând o paralelă cu divinitatea din Luceafărul lui Eminescu, l-ai depăşit pe marele poet în creaţia ta…”, iar argumentul forte este că „..la Eminescu divinitatea e redusă la geniu, privit prin ochiul muritorului…La tine divinitatea din plus infinit este superspaţiu, incluzându-l şi pe Dumnezeu, nemuritorul devenind muritor.  

Interesante şi captivante sunt paginile din romanul „Escroci sentimentali”. Aici, autoarea face o radiografie a vieţii unor români plecaţi în străinătate, angrenaţi într-o caracatiţă mafiotică de neimaginat. Se subliniază astfel alterarea omeniei şi a altruismului tradiţional românesc într-un context european unde chiar slujitori ai bisericii şi-au dat mâna cu foşti securişti într-o reţea de escroci atunci când e vorba de bani şi de „trafic de fiinţe umane”. Sunt pagini emoţionante, pline de realism frust, izvorâte, poate, din cunoaşterea directă de către autoare a unor asemenea situaţii.  

Obsesiv, apare la cei doi coautori, motivaţia scrierii acestei cărţi, cu un titlu pe care îl recunosc drept pretenţios, şi de aceea se face trimitere la cronicarul Miron Costin „Că nu iaşte alta mai frumoasă şi mai de folos zăbavă, decât cetitul cărţilor”, conştienţi că „Trecerea ta prin timp ireversibil, să lase o umbră”. Fiecare mărturiseşte că multe alte proiecte/ cărţi au fost începute, dar „muza” nu le este îndeajuns de generoasă. După destule digresiuni, se revine la ideea de bază a cărţii, sfidarea timpului şi se ajunge la concluzia că prin creaţie poţi sfida timpul, devenind eternitate.  

Reflectând „olecuţădacă moartea este „o virtute”, M. Cozma afirmă că „Numai moartea poate sfida timpul, pentru că desprinde de pe pământ clipa; o rupe şi o lasă să plutească imponderabil în conştiinţa primului venit”, iar răspunsul magistrului este că „moartea e o virtute când mori nu ca un erou, ci erou”, dar că „În ce mă priveşte, nu voi cocheta cu moartea, şi nici nu mă voi împăca cu datul morţii, nici cu veşnicia ei…Numai moartea poate sfida timpul? O, nu! Timpul poate fi sfidat de mine, cu nonşalanţă, chiar. Şi tu poţi sfida timpul, şi noi, şi voi, şi ei…moartea, – niciodată, părerea mea.!”  

Finalul cărţii readuce într-o lumină optimistă, susţinută de o jovialitate ce desfată şi descreţeşte frunţile încruntate din pricina atâtor frământări filosofice despre timp şi viaţă, etc., plăcerea de a te bucura de viaţă, „dorul de viaţă” fiind acea realitate alternativă în care putem evada: „Este tot ce ne mai rămâne când ne rămâne puţin din pohta de a trăi, de a mai trăi o zi, cât să ne ajungă pentru a face o cruce şi o rugăciune, înainte de integrarea în absolut, ori cine ştie, Doamne iartă-mă, în ce ne mai integrăm?!”.  

Paginile savuroase de umor îl pot pune alături pe Vasile Popovici de nemuritorul Creangă, sfidând timpul prin eternitatea scrisului bine făcut: „Te vezi trăind în rai, peste tine învelit cu un cămeşoi lung până la oul piciorului, cu un cărţoi în mână, din care citeşti ori cânţi pe note cântece din repertoriul divin, iar când te plictiseşti…te duci la umbra deasă a copacului vieţii… Şi după o lungă cugetare carteziană, îţi vine aşa un dor…cumplit dor! Să te cobori pe o scară, să atingi pământul Evei şi-al ispitei şi să te întâlneşti cu codana ta care aduce apă de la izvor … ”  

Apărută în 2013 la Editura PIM, Iaşi, cartea „Sfidează timpul”, scrisă de Maria Cozma şi Vasile Popovici, cu o prefaţă de N.N.Negulescu, este interesantă prin conţinut şi prin stilul celor doi coautori, invitând la meditaţie, la „frământare”, la găsirea unor răspunsuri scormonite în adâncul inimii sau al cugetului Şi, în acelaşi timp, o invitaţie la răsfoirea multor altor pagini, căutând dizertaţii şi argumente despre astfel de provocări intelectuale, pagini care, deşi îngălbenite, au „sfidat” timpul măsurabil.  

 

Referinţă Bibliografică:
Maria Apetroaiei – cronică la „Sfidează timpul!” de Maria Cozma şi Vasile Popovici / Valentina Becart : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 981, Anul III, 07 septembrie 2013, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2013 Valentina Becart : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Valentina Becart
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!