Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Redactia > Autori > Mobil |   



Maria Daniela Pănăzan
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
Viața ca o temniță. Eseu despre romanele lui Ovidiu Vasilescu  
 
 
 
Jean Ricardou spunea că „Romanul modern este o aventură a povestirii” iar Ion Vlad susținea că „forma arhetipală trebuie să fie – ontologic și gnoseologic vorbind – de natură narativă. Ființa care se povestește pe sine și care transmite, având vocația relatării și deținând rolul de povestitor-cronicar stabilit de comunitatea sa, este homo narrativus, situat între zonele sacrului și ale profanului”[1].  
 
Căutarea de sine, ca Povestitor al unei lumi trăite sau imaginate, dar și preferința pentru realizarea de ființe puternice, interiorizate în corespondență cu o realitate crudă, tragică, constituie câteva dintre coordonatele romanelor lui Ovidiu Vasilescu. Eroii sunt instanțe narative tipic postmoderne, aflate față în față cu propria conștiință morală, dezvăluind caractere extrem de tensionate la nivel ontologic. Finețea portretizării este tipică scriiturii vasilesciene, cu nuanțe inspirate din lirismul autorului.  
 
Deși reflecțiile lirice par mai valoroase, totuși paginile de proză scot în evidență imagistica bogată, preocuparea pentru universul romanesc autentic, pentru izbânda ideilor novatoare: „Poet, prozator, dramaturg, eseist, Ovidiu Vasilescu (n. 1939) este genul literatului complet, chiar dacă nu toate experienţele sale creatoare plac sau îl reprezintă deopotrivă. Eu unul mărturisesc că deşi i-am citit cu interes şi reflecţiile aforistice, şi încercările dramatice (Fără cortină, 2004), şi ambiţiosul roman Saul şi... Pavel(2006), îl preţuiesc în primul rând ca poet, ba cred că, de fapt, îndărătul tuturor celorlalte ipostaze creatoare se ascunde tot poetul, ca o rara avis proteică şi inepuizabilă, pe care vremurile n-o merită şi care ea însăşi ar fi meritat să respire şi să zboare în văzduhul altui timp. Dar vremurile, mai mult sau mai puţin rele (căci bună cu adevărat nu-i decît nevremelnicia paradisului pierdut), sînt şi ele parte a crucii pe o avem fiecare de purtat prin lume. Cum observam mai demult, Ovidiu Vasilescu, „pendulând cu un fel de inepuizabilă tinereţe între ţara de refugiu (America) şi ţara de baştină (România), când înfiorat mistic de taina dumnezeirii, când răzvrătit – la modul romantic – de «absenţa» sau «tăcerea» lui Dumnezeu, sincer până la teribilism cu sine şi cu ceilalţi, certat cu lumea şi în acelaşi timp îndrăgositit aproape cu neînţelepciune de ea, [...] se vădeşte egal pe linia vocaţiei sale de cruciat şi templier al rosturilor şi rostirilor”, reasumîndu-şi, iarăşi şi iarăşi, “unica-i identitate fără umbră de îndoială: cea de bine­credincios şi dreptmăritor al limbii române”. Şi tot atunci identificam “trei ipostaze majore ale eu-lui său liric, subtil întreţesute şi anevoie măsurabile la «cumpăna sufletului»:Îndrăgostitul, Întemniţatul şi Înstrăinatul[2].  
 
Dacă în primul roman, Saul și ...Pavel, scriitura narativă anticipează oarecum evenimentele epice, în scrierile ulterioare structura și compoziția se complică, iar centrul de interes se mută încet dinspre o narațiune heterodigetică, cu un povestitor extradiegetic, înspre o narațiune homodiegetică. De la focalizare zero la narativitate interioară, intrinsecă, nu e decât un pas. Naratorul devine erou și martor, asumându-și funcțiile comunicării în planul epicului. El își asumă un dublu rol, atât de eu-actant sau narant cât și de actant sau erou al evenimentelor, luând rolul unui personaj cu care se identifică până la epuizarea finală epică.  
 
Trecerea de la un narator la altul se realizează lent, mai ales în trilogia Blestemul, perspectiva narativă în primele două volume rămânând la focalizarea zero, omniscientă, iar ultimul volum trece la focalizare internă, cu o perspectivă „din interior”. Eroii vasilescieni trăiesc în planul conștiinței pure, al intelectualizării raționale a ființei preocupate permanent de obsesia înțelegerii rostului omului pe pământ. Numele personajelor sunt simbolice; ele sunt protretizate in facto cu intenția clară de a ilustra lumea în care se dezvoltă personalitatea fiecăruia. În plan gnoseologic avem de-a face cu o încercare eșuată a eroilor de a-și depăși condiția și limitele cunoașterii de sine; în plan ontologic însă, trăirea la limitele raționalității și depășirea acestor limite creează impresia de personaje complexe care însă trăiesc traume insuportabile.  
 
Saul și ...Pavel este romanul conștiinței eșuate. Blestemul este trilogia destinului tragic al ființei: Jocul destinului, volumul I, este călăuzit de ideea insuportabilității condiției finite a individului; Paradisul nefericiților, volumul al II-lea, simbolizează condiția tragică a ființei însingurate; Cybill, volumul al III-lea, este expresia condiției tragice a întemnițatului, o metaforă a vieții ca o temniță. Diavolul din Vermont semnifică triumful răului asupra binelui într-o lume care trăiește la nivelul simțurilor. Diavolul este simbolul sistemului totalitar, iar titlul cărții face trimitere indirectă la Diavolul șchiop de Lesage, la romanele lui Dostoievski sau la Diavolul din Milano de Martin Suter, Diavolul și Domnișoara Prym de Paulo Coelho etc.  
 
Romanul Eu, câinele nimănui este metafora asumării absurdității ființării într-o lume absurdă, eroul fiind un simbol al întemnițatului / oropsitului al cărui destin e necruțător. Aceeași metaforă a carceralului apare și în romanul Strigătul sângelui care reia o temă preferată a autorului, prezentă la nivelul întregii opere, laitmotivul acesteia fiind viața ca o temniță.  
 
Subiectele narative alese sunt diverse și acoperă valențe ale conștiinței individului încorsetat în realul asumat tragic. Inspirat din viața Sfântului Apostol Pavel, romanul Saul și ...Pavel reconstituie, în mod romanțat, viața familiei apostolului și pedalează, conștient sau nu, pe palierele educației morale și civice a individului terorizat de timp și de religie. Eroul primei părți, tatăl lui Saul, este un individ cu o existență monotonă, al cărei scop în viață e unul singur: Salvarea sau Mântuirea prin urmași.  
 
Romanul este construit în două părți distincte: în prima parte, acțiunea se petrece la Tars și prezintă viața destul de monotonă a familiei unui fariseu, care, din dorința oarbă de a asigura un viitor strălucit pentru fiul său, își ignoră soția și fiica. Anumite aspecte din viața de familie a lui Saul, viitorul Apostol Pavel, sunt povestite într-o manieră romanescă, bazate pe imaginația creatoare a autorului dar și pe cele câteva mărturii istorice despre viața Apostolului. Este dovedit faptul că despre copilăria și adolescența lui Saul nu se cunoaște aproape nimic, existând doar câteva scrieri apocrife, pe care cercetarea modernă le consideră greșite. Puținele certitudini istorice sunt cele legate de familia sa, care era una bogată și care se bucura de o bună poziție socială, Saul având și privilegiul de a fi cetățean roman. Adevărat este și faptul că, în adolescență, tânărul Saul a studiat la Ierusalim cu apreciatul om de cultură Gamaliel. Celelalte evenimente narate sunt de domeniul ficțiunii: în roman, fariseul, tatăl lui Saul, este cu 15 ani mai tânăr decât soția lui, Rahila, pe care o neglijează foarte mult. Ei au doi copii: pe Rut și pe Saul. După venirea pe lume a lui Saul, fariseul, om respectabil în Tars, mare afacerist și sponsor al acțiunilor de binefacere din localitate, trăiește doar pentru fiul său, astfel că Rahila îl părăsește definitiv, printr-un gest premeditat de fugă de acasă, în fapt o salvare, atunci când Rut împlinește vârsta de 15 ani. După doi ani, Rut este căsătorită cu un tânăr ales de fariseu dar și aceasta îl părăsește definitiv.  
 
În partea a doua a romanului sunt prezentate mult mai multe fapte istorice reale, legate de activitatea de misionar a apostolului, după convertirea pe drumul Damascului. Și în această parte, evenimentele istorice se suprapun peste cele fictive: de exemplu, în roman autorul crede că Apostolul Pavel l-a văzut pe Iisus Hristos de două ori, în realitate, cercetările biblice susțin că nu s-au întâlnit niciodată.  
 
Roman istoric, inspirat din viața Apostolului Pavel, această scriere romanescă are și valoare documentară, istorisirea îmbogățind perspectiva asupra formării unei personalități care trăiește criza identitară la nivel maximal. Acțiunea este centrată asupra portretizării eroilor și nu asupra subiectului propriu-zis. De exemplu, Rahila apare ca „o femeie tipic semită, cu păr negru, abundent și ondulat, atât cât se putea vedea de sub baticul pe care îl purta permanent (...) de statură către înaltă, destul de bine proporționată, cu ochii verzi, migdalați, prea frumoși parcă, așezați pe o față cu linii fin desenate, șu un nas ușor acvilin”. Fariseul era „un bărbat cu mulți ani mai în vârstă decât nevasta lui, preocupat mai ales de afaceri și parvenire, nedotat corespunzător de natură cu o bărbăție adevărată”, iar Saul apare ca fiind „deloc înalt, drept, cu un aer sever pe fața colțuroasă, cu linii mai degrabă neregulate și nas acvilin, care îi dădeau o înfățișare și mai neprietenească, mai degrabă elin decât semit, el intransigentul, gauleiterul Templului, stătea neclintit, neclipind și parcă privirea aceea, specifică numai lui, adâncă și oțelită, într-o permanentă căutare, nu mai avea azi aceeași claritate sticloasă; un semn de neliniște, de contemplație gravă ori parcă de ură, îi făcea pe toți ceilalți care s-ar fi încumetat să-i înfrunte ochii, să se scuture cu nedumerire și parcă speriați, să-și lase privirile către vârful sandalelor prăfuite.”  
 
În trilogia Blestemul, subiectul este amplu, construit pe nenumărate paliere epice. El urmărește destinul unei familii de nobili în a cărei existență se infiltrează „elemente” de etnii diferite. Opțiunea autorului pentru sfârșitul dramatic al unui român plecat în SUA și revenit la Sighișoara poate duce cu gândul la recrearea unui univers romanesc propriu, în care rolul principal îi revine celui care este alter-ego autorului. Aceeași preferință narativă este și în Strigătul sângelui, în care este reconstituită, fără doar și poate, perioada carcerală din tinerețea autorului: „Trilogia „Destinul” a lui Ovidiu Vasilescu care îngemănează volumele „Jocul destinului”, „Paradisul nefericiţilor” şi „Cybill”, reprezintă o cronică de familie care surprinde, pe parcursul a trei generaţii, ascensiunea şi declinul familiei Tunner, o apreciată familie din Hagenau, deţinătoare a unui consorţiu de porţelan şi obiecte casnice numit „Tunner & Tunner”. Echilibrului financiar al respectatei familii din „frumosul şi umbrosul Hagenau” se adaugă şi prestaţia aristoctarică, deţinătoare a unor trăsături morale desăvârşite, o înaltă ţinută de caracter, distincţii care se vor transmite din generaţie în generaţie. Scriitorul este preocupat de psihologia personajelor, de intimitatea legăturilor dintre oameni, de modul cum destinul modelează viaţa acestora, cum sufletele zbuciumate de valurile vieţii înclină, nebănuit şi sub mirajul incertitudinii – deliciu al soartei - între măreţie şi decădere, o arcuire sacră între viaţă şi moarte, o dramă a mai multor generaţii care stă sub semnul blestemului”[3].  
 
Acest motiv al blestemului este frecvent întâlnit în literatura lumii: de la primele capitole biblice (Dan Horia Mazilu clasifică blestemul în două categorii: unul ca avertisment, și anume izgonirea lui Adam din Rai și unul ca pedeapsă, precum blestemarea șarpelui) el traversează literatura lumii și își face loc de frunte în tipologia imaginarului literar: „motivul blestemului în literatura cultă se întemeiază pe un „model lingvistic popular, prezent de la textele bisericesti, la cronici si pîna la textele administrative”. Prin urmare, nu se pune problema unei prelucrări a folclorului în creația cultă, ci există cu certitudine o infuzie ale cărei urmări, de multe ori involuntare, au generat metafore de un tip special. Urmărind demonstrația lui Dan Horia Mazilu, din cartea O istorie a blestemului, sunt identificate cele trei trepte ale imprecatiei – afurisenia, anatema si blestemul – în fragmente edificatoare, extrase din Psaltirea lui Dosoftei si din Istoria ieroglifică a lui Cantremir. Identificarea elementelor de descîntec în textul cantemirian, precum repetarea numelui, deschide posibilitatea unei fixari hermeneutice a analizei textului magic”[4].  
 
Incipitul anticipativ este un element metatextual prin care autorul explică de fapt, printr-un fel de relatare succintă, subiectul tuturor celor trei volume, oferindu-i „pe șleau” cititorului opera, satisfăcându-i de la bun început curiozitatea, lăsându-l să aleagă singur dorința de a citi sau nu poveștile romanțate. Această intrare „ex-abrupto” decodifică de la bun început lectorului ceea ce ar fi putut fi momentul de suspans care să stârnească interesul lecturii. Cititorul cunoaște de la primele pagini ideea esențială a trilogiei și este lăsat liber să descopere labirintul real sau imaginar prin care sunt nevoite personajele să călătorească în calea lor spre regăsirea de sine: Cele trei generații ale Tunnerilor sunt prezentate de la început ca victime ale destinului: Ludwig Tunner, fiul căpitanului, cu soția sa Hilde, „proprietarii unei mari industrii de porțelan și obiecte casnice, un adevărat imperiu numit Tunner & Tunner, urmați de Gerhardt Tunner, fiul acestora și Helga, viitoarea lui soție, născută Wots, descendentă dintr-o apreciată familie de intelectuali, familie prosperă și generoasă, vestită pentru actele ei de caritate. A treia generație va fi reprezentată de fiul lor, Wofgang Tunner, împreună cu viitoarea lui soție, Sabrinne, născută Debelle, frumoasa și exemplara fiică a cuplului Alain Avold, proprietarii unor galerii de artă și case de licitații.”  
 
Jocul destinului se desfășoară în „umbrosul Hegenau” unde domnește, aparent, o stare de liniște și bunăstare a personajelor principale, membri ai familiei Tunner: „întemeietorul acestei familii a fost bravul colonel Johanne Tunner”, o familie cu un destin tragic care a stat, secole de-a rândul, sub semnul blestemului: în timpul unei bătălii cucerite sub comanda lui Tunner, acesta ar fi fost văzut de un soldat rănit grav că l-ar fi ucis pe generalul muribund. De la acest punct intrigant începe să curgă acțiunea trilogiei ca un fluviu nestăpânit dornic să cucerească pe cititori (din păcate, prea puțini cititori!): „acel soldat a văzut că generalul l-a recunoscut pe căpitanul său, că l-ar fi implorat pe acela să nu îl ucidă. Negăsind îndurare, l-ar fi blestemat ca trei dintre urmașii lui, din câte generații vor fi, să moară înaintea vârstei de 70 de ani, având parte de morți violente. Asta l-ar fi înfuriat și mai mult pe Tunner, care a descărcat arma în capul nefericitului, făcându-l de nerecunoscut.” Ca urmare, căpitanul a fost declarat eroul luptei, decorat, împroprietărit cu terenul din Hegenau, ce va deveni paradisul Tunnerilor, și ridicat la rangul de general. Urmașii acestuia trăiesc legenda căpitanului și se hrănesc continuu din seva amintitului blestem. Adevărul este destinul este o forță căreia nu i te poți împotrivi.  
 
Țesătura narativă din Diavolul din Vermont reia mitul platonician al peșterii, în care individul trăiește drama propriei însingurări într-o iluzie a binelui și a bunăstării, finalul găsindu-l pe erou biruit de puterile maleficului din jurul său.  
 
Romanele lui Ovidiu Vasilescu nu insistă asupra subiectului în sine, scriitura navigând înspre trăirile interioare ale personajelor. Tehnica introspecției, deseori reliefată în naratologia românească, începând cu Ioan Slavici, Camil Petrescu, Mircea Eliade sau Mihai Drumeș, este asumată conștient de autor prin tendința spre obiectivizare a conștientului tragic al umanului. Naratorul subjugă fapte din inconștient sau din viața reală cu semne ce depășesc verosimilul narativ. De exemplu, incipitul narativ al romanului Eu, câinele nimănui: „Misteriosul și enigmaticul ce-l înlăturăm dintr-o întrebare, dintr-un lucru, apare în altă parte. Cu cât lămurim printr-un fenomen ori printr-o lege mai multe enigme, cu atât devin ele însele mai enigmatice: aș vorbi, în privința aceasta foarte bucuros de-un principiu al conservării enigmelor”[5] În acești termeni putem vorbi despre romanul de față.  
 
Eu, câinele nimănui este un roman jurnal care surprinde viaţa unui om în nebănuitele împrejurări ale sorţii, în vertijul destinului, sub bolta suavă a dragostei materne rămasă amprentă pe suflet, după retragerea ei din lume, mântuitoare putere de metamorfoză şi imbold pentru o viaţă întreagă. Cartea te prinde în zbuciumul paginilor ei, în experienţe voalate sub aripa ficţiunii, acest somptuos arc care potenţează saltul prin capacitatea fanteziei ca portal de evadare, spre a spulbera zidurile realităţii, uneori prăbuşindu-se şi prinzându-te sub ruine. Este dramă a unui suflet aruncat în oceanul însingurării, este o mărturie a supravieţuirii prin hăţişurile destinului: în toată această escapadă numită viaţă, timpul este de esenţă.”[6]  
 
„Esența artei ar fi așadar aceasta: punerea-de-sine-în-operă a adevărului ființării”[7]. Schema epică prin care centrează conștiința narativă în prim plan este aproape indentică în fiecare roman. Portretul eroilor este lapidar la început iar mai apoi, pe măsura curgerii subiectului, primește conotații diverse, uneori neașteptate. Probleme le de conștiință sunt dezvăluite în aceeași manieră. Inițial, ne sunt revelate parțial pentru a crea suspans, iar mai apoi se dezvăluie cititorului într-un fel original marile confruntări de ordin filozofic asupra sensului vieții. Mai mult chiar, în romanul Saul și ...Pavel tensiunea narativă dramatică conduce la dispariția totală a personajului care a suferit traume sufletești ireparabile: așa sunt Rahila, mama lui Saul, și Rut, fiica Rahilei, personaje pe care autorul le scoate definitiv din acțiunea propriu-zisă, marcând astfel fatalitatea sorții și condiția omului într-o lume prea „strâmtă”, dispariția fiind o ieșire din spațiul infernului și, de ce nu?, o salvare a identității persoanei, mântuirea de nefericire. Ele mai există doar în planul oniric al subconștientului fariseului, soțul Rahilei și tatăl lui Saul, cel care se sinucide când Saul se reîntoarce la Tars și îi confirmă faptul că s-a convertit la creștinism, neputând să înțeleagă cele petrecute cu fiul său.  
 
Există însă și pasaje în care narațiunea este lentă iar lectorul neavizat poate pierde firul acțiunii, pe care nu-l mai poate descifra decât cu greutate și cu efortul reluării lecturii, el piezându-se în nesfârșite digresiuni și descrieri cu nuanțe lirice.  
 
„Un tânăr este condamnat pentru că, se presupune, ar fi ucis un om. De aici calvarul detenţiei tânărului şi executarea prin împuşcare. Strigătul Sângelui, roman publicat de curând de scriitorul Ovidiu Vasilescu este o carte a insuportabilului, a detenţiei. Un tânăr, alter ego al scriitorului, trece prin toate etapele pe care le presupune privarea de libertate: judecată fără procedură democratică, tortură şi executare. Sub forma dialogului cu anchetatorul se expun şi se pun faţă în faţă doctrinele socialiste şi cele democratice, cugetări profunde despre democraţie, adevăr, justiţie, despre religie, dragoste creştinească. Se face referire, de exemplu, la Caesare Beccaria, criminalist şi penalist milanez, care a susţinut abolirea pedepsei cu moartea. Detenţia este analizată din prisma condamnatului şi a acuzatorului, viaţa sumbră din închisoare, drumul de la celulă până la condamnarea la moarte şi executarea sentinţei prin împuşcare pe platoul de lângă închisoarea Jilava, denumită Valea Piersicilor sau Valea Plângerii. Scriitorul te introduce în mediul acela al durerii, al suferinţei, dar şi al rezistenţei şi al credinţei. Timpul interior, al rugăciunii şi al cugetării, creează o altă dimensiune, dincolo de insuportabil, dincolo de lumea sensibilă, ca scut pentru a rezista în faţa abominabilului: Doamne ce complicată făptură este omul. Ce angrenaj spiritual magnific. Plimbându‑se prin celulă, visa fabulos, era pur şi simplu în transă. Se rupea complet de zidurile groase ale Jilavei şi se plimba pe cele mai frumoase faleze ale unor ţări exotice, unde, ca în paradis, era numai verdeaţă şi umbră răcoroasă. [8]  
 
 
 
 
 
 
 

[1] Ion Vlad, Aventura formelor. Geneza și metamorfoza „genurilor”, Editura Didactică și Pedagogică, R.R., București, 1996, p. 13.  
 
 
[2] Răzvan Codrescu, în http://razvan-codrescu.blogspot.ro/2010/03/ovidiu-vasilescu-si-fantomele-rosii.html, accesat la data de 30 octombrie 2014.  
 
 
[3] Lorinczi Francisc-Mihai, Spiralele vremurilor aristocratice. Acorduri subiective de lectură pe claviatura timpului în trilogia „Blestemul” de Ovidiu Vasilescu, în revista „Astra Blăjeană”, nr. 2 (63), iunie 2012, p. 81.  
 
 
[4] Doina Rusti, în http://convorbiri-literare.dntis.ro/RUSTIoct5.htm, accesat la data de 20 februarie 2015.  
 
 
[5] Lucian Blaga, Pietre pentru templul meu, 1968, p. 24.  
 
 
[6] Lorinczi Francisc-Mihai, Servul inocenței, în revista „Astra Blăjeană”, nr. 3 (68), septembrie 2013, p. 51.  
 
 
[7] Martin Heidegger, Originea operei în artă, p. 50.  
 
 
[8] Vezi Lorinczi Francisc-Mihai, Literatura detenției: Strigătul sângelui, în revista „Astra Blăjeană”, nr. 2 (71), iunie 2014, p. 53-56.  
 
 
 
Referinţă Bibliografică:
Maria Daniela Pănăzan / Maria Daniela Pănăzan : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 1887, Anul VI, 01 martie 2016, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2016 Maria Daniela Pănăzan : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Maria Daniela Pănăzan
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!