Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Cultural > Artistic > Mobil |   


Autor: Ştefan Lucian Mureşanu         Publicat în: Ediţia nr. 211 din 30 iulie 2011        Toate Articolele Autorului

MĂRGELELE DIN CHIHLIMBAR (roman istoric)
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
MĂRGELELE DIN CHIHLIMBAR 
  
- roman istoric - 
  
de Ştefan Lucian Mureşanu 
  
Tu vezi doar drumul bun al nestrâmbãrii 
  
Şi vezi din Slava Ta, în orice gânduri; 
  
Divinu-ţi dar, e treapta alinãrii ...  
  
Principele BASARAB PETRU DEMETRIUS-CERCEL 
  
CAPITOLUL I 
  
Lãsând în urmã Codrii Vlãsiei, prin inima cãrora duceau drumuri comerciale cu legãturã spre multe oraşe, o trãsurã venea spre centrul citadelei acestei ţări valahe, prin mahalalele murdare, peste care praful se aşezase în toropeala zilei ca o pãturã de lânã groasã. Pe drumul râului care curgea leneş, purtând cu el mâlul ce-i întuneca apele, cei din trãsurã puteau vedea sãlciile, care umbreau malurile sãpate în neorînduialã de veacurile ce trecuserã peste ele, şezând ca nişte fecioare despletite în apa amestecatã cu resturile menajere ale aşezãrii. Copiii, pe jumãtate dezbrãcaţi, alergau în chiot vesel de-a lungul versanţilor bãtrânului râu. Femeile, cu mânecile suflecate, spãlau rufele sau bãteau inul, sãltând vesele gãleţile cu apã.  
  
Vadul Sacagiilor, de unde cei care se ocupau cu valorificarea apei de bãut o luau direct din apele Dâmboviţei, de acolo de unde pãtrundea în oraş, rãmase pe versantul opus în urma trãsurii, care înainta în galopul cailor spre primul mare han ce începuse a-şi contura silueta.  
  
Rãsãrite din verdele codrilor, care strãjuiau de o parte şi de alta oraşul, razele tremurânde ale soarelui cuprindeau ca un evantai naşterea a tot ceea ce putea supravieţui pe acest pãmânt - armonia omenescului cu a divinului.  
  
Din ceruri de voiai sã cobori, pe-acolo pe unde ţinutul se unea cu orizontul, dãdeai de un drum de ţarã bãtut de roţi de car şi de picior de om, drum care ducea pe cursul unui râu, în inima oraşului aşezat în toatã puterea cuvântului pe o ridicãturã de pãmânt, ce pãrea fãcutã de mâna omului.  
  
Spre Dealul Mitropoliei, pe malul drept al acestui râu, între cele douã uliţe, nu departe de chei, puteai vedea o bisericã singuraticã, strãjuitã de un turn, pe un vârf de deal înecat în verdeaţã, numitã biserica Radu Vodã. La o depãrtare nu prea mare, se înãlţa silueta altei biserici, micã şi neîngrijitã, acoperitã cu şindrilã, pe care bucureştenii o ştiau cu numele de Biserica lui Bucur.  
  
Se spune cã un cioban foarte bogat a ridicat acest lãcaş pe locuri pustii, prinse între pãduri cu rarişti de pãşuni, întemeind primul popas de aşezare omeneascã, în jurul cãruia casele s-au ridicat maiestuoase, pomenind Bucureştii. 
  
La început, Biserica lui Bucur a fost construiă din lemn, însã Mircea-Voievod, dupã o victorie câştigatã în luptã, împotriva lui Baiazid, a pus de s-a zidit cetatea Dîmboviţa, care, pe la mijlocul secolului al XVII-lea, va deveni capitala Ţãrii Româneşti. Atunci, în vara acelui an 1416, se ridica biserica de zid, în locul celei din lemn a lui Bucur, cu hramul Sfinţilor Atanasie şi Chiril, unde principele a aşezat oasele morţilor cãzuţi în lupta de la Giurgiu. 
  
Dacã de pe malul drept al râului priveai cele douã lãcaşuri a cãror acoperişuri strãluceau în pânza apei, în stânga dealului bisericii lui Bucur, observai morminte presãrate cu cruci strâmbe, cimitirul bisericii a cãrei cruce, spre a nu ieşi din linia celorlalte, pãrea din creştet plecatã privind vechile clãdiri ale mãnãstirii cu turnuri de veghe, cu bastioane strãpunse de creneluri şi ferestre, care strãjuiau din toate pãrţile lãcaşul sfânt, ridicat de Radu Vodã. Deasupra lanţului întreg de ziduri înalte, se vedeau turlele plumburii şi cupola mare a turnului de clopotniţã a bisericii.  
  
De-a lungul acestui râu, oraşul se întindea de o parte şi de alta cu hanuri vestite, cu case vechi din lemn sau paiantã dar şi cu clãdiri mari din piatrã şi cãrãmidã. Ridicate de mari boieri, negustori sau arendaşi cu ambatic pe terenuri învoite de comunitate, casele se aflau înconjurate de grãdini şi de livezi cu pomi fructiferi. Gardurile, vãruite în alb, despãrţeau gospodãriile de strãzile prãfuite în care, toamna şi primãvara, bãlţile formate de-a lungul mahalalelor strîngeau în mâlul lor broaştele, care orãcãiau liniştite sub cupola alburie a cerului ca sub un clopot uriaş de sticlã, iar vara, cînd soarele ardea cu putere, praful înecãcios se ridica deasupra capetelor oamenilor, în urma trãsurilor şi a cãruţelor cu coviltir ale negustorilor ambulanţi, a vântului ce se stârnea ca din senin sau a copiilor care alergau la scãldat în apa cristalinã a râului.  
  
În centrul oraşului, acolo unde casele celor bogaţi se întreceau prin frumuseţe, strãzile erau bãtute în scânduri groase de stejar, în formã de pod, peste pãmântul mocirlos, peste care roţile grele ale trãsurilor hurducãiau, amestecând zgomotul cu strigãtul negustorilor.  
  
Împãrţit pe grupuri de meserii, târgul înflorea vãzând cu ochii. Uliţa cea Mare era principalul vad comercial, unde negustorii îşi expuneau mãrfurile pe tarabe proaspãt vopsite, împestriţând vederea. Prãvãliile lui Jupân Nica, ce îşi cumpãrase nu demult case în mahalaua Sfântul Gheorghe, se puteau vedea înşirate de-a lungul uliţei ca şi cele ale lui Spiro Panu, negustor de pergament adus din Veneţia.  
  
De dreapta uliţei, spre Izvor, la o micã depãrtare de Biserica Rãzvan, se aflau depozitele negustorilor de mãtase Caraiani şi Zecca, ce au adãpostit în subsolurile lor aurul mult râvnit de turci al fostului Domn Constantin Brâncoveanu. Jupân Manu Apostolu, ca mare om de încredere a principelui, stãpânise peste toate acestea, în vremurile bune, ca agent general de comerţ.  
  
Pe una dintre aceste strãzi principale ale oraşului se întindeau şi cele trei mari magazine ale familiei Cristoroceanu, cu ateliere pentru croitorie şi cu meseriaşi postãvari renumiţi.  
  
Curtea domneascã însă trona mai toate uliţele, mari sau mici, rãsfirate ca razele soarelului în toatã aceastã cetate a lui Bucur, ziditã ca un dreptunghi de cãtre Principele Vlad Dracul, pe cursul Dâmboviţei, prin anul 1459. 
  
Trezit la viaţã, încã cu mult înainte de cântatul cocoşilor, hangiul alerga ici şi colo cu treburile necesare fiecãrei gospodãrii dar cu multã grijã pentru a nu deranja cãlãtorii ce poposeau la hanul sãu, în drumul lor prin Europa.  
  
Pajiştile arse de razele dogoritoare ale soarelui de iulie zãceau îngãlbenite. Nu plouase de mult. Strãzile pustii ale cetãţii aveau pietrele şi podeţele crãpate.  
  
Deodatã, strada principalã tresãrii la ropotul asurzitor al unei trãsuri care se opri în faţa hanului. Din ea coborârã douã femei. Una, mai în vârstã, purtând în braţe o copilă, cam de un an, cealaltă, o femeie tânără, ce părea a fi mama copilei şi stăpâna celei care coborâse prima din trăsură. Ajutate de doi argaţi, femeile se îndreptarã grãbite spre intrarea în han.  
  
Hangiul le urã bun venit şi, curtenitor, se adresã celei mai tinere:  
  
- Numele dumneavoastrã, jupâniţã? 
  
- Ana Cristoroceanu, rãspunse tânãra femeie.  
  
Hangiul ridicã privirea schiţând cu sprânceana un semn de întrebare. Tãcu şi continuã:  
  
- Doresc sã vă simţiţi bine pe toatã perioada cât veţi sta la noi. Drumul lung va obosit foarte mult. Un somn bun o sã vã refacã. 
  
- Vã mulţumesc, rãspunse zâmbind Ana, urmându-l pe hangiu spre holul la capãtul cãruia scãrile aveau sã le ducã spre camerele ce le erau oferite.  
  
Dupã ce le conduse, hangiul se întoarse la registrul în care o notase pe noua venitã, murmurând: „Drãguţã fatã” îşi zise „şi vine tocmai de la Braşov!”. Se mirã, citindu-i încã o datã numele: „Cristoroceanu”, dupã care, fără a încerca să tragă vreo concluzie, grãbit, ieşi în curte împãrţind porunci argaţilor.  
  
În Bucureşti, Ana venise cu marea dorinţă de a afla drumul parcurs de soţul ei spre Constantinopol. 
  
Cu un an înainte, Necula plecase cu fiul lor Constantin, în vârstã de şapte ani, la contractãri spre marile centre comerciale ale lumii. Ultima scrisoare o primise înainte de dispariţia lui, de undeva, din Turcia. Cei întorşi i-au anunţat vestea morţii în urma unei maladii asiatice, care cuprinsese pe neaşteptate ţinutul. De copil nu se ştia nimic. Rãmãsese al nimãnui într-o lume necunoscutã. Toate acestea îndoliaserã inima tinerei mame şi soţii. Deschidea adeseori ultima scrisoare primită de la soţul ei, citindu-i rândurile:  
  
„Scumpa mea soţie, Istanbulul este un oraş foarte mare şi frumos. Am luat legãtură cu câţiva comercianţi pentru procurarea postavului. Intenţionez, Ana, sã construiesc una din cele mai mari fabrici de postav din Europa. I-am scris tatãlui meu cã am luat legãtura cu Hazicaf şi, la întoarcere, îmi va da ceea ce i-a promis. Lui Constantin, care este atât de uimit de ceea ce vede, i-am cumpãrat un talisman, un şirag de mãrgele din chihlimbar, pe care le învârteşte ca osmanlâii, cât e ziua de lungã. Pietrele şiragului sunt negre, vineţii.  
  
Sã ştii cã a început sã numere în limba turcã pânã la douãzeci şi unu, atâtea pietre câte are şiragul. Cãlãtoria va dura mult. Abia aştept sã vin sã-mi vãd fetiţa şi mi-e tare dor de tine. Vă iubesc mult.  
  
Al tãu Necula, 
  
18 Ianuarie 1719” 
  
„Dragii mei”, suspina şi plângea în singurãtate Ana.  
  
- Iar plânge tânãra mea doamnã! se auzea vocea Berthei, ştergându-i lacrimile. O sã vã prãpãdiţi şi gândiţi-vã cã o aveţi pe Iulia. Are nevoie de mamã. De ce nu vã duceţi la socrul dumneavoastrã? O fi dat bunul Dumnezeu sã-i milostiveascã inima şi sã vã primeascã, pentru cã nu vã are decât pe dumneavoastrã şi fetiţa.  
  
Doica era o femeie plinuţã de prin pãrţile Braşovului, o sãsoaicã agerã, ajunsã, fãrã a se mãrita, la vârsta de cincizeci de ani. Dupã moartea stãpânei sale, Bertha rãmãsese pentru Ana ca şi o mamã. Pãrinţii soţului Anei fuseserã împotriva acestei cãsãtorii. Fiul lor, absolvent al cursurilor superioare comerciale din Polonia, o întâlnise pe Ana în pelerinajul de întoarcere de la studii, în Braşov, la nişte prieteni de-ai tatãlui sãu. Tânãr chipeş avea sã-i trezeascã fetei simţãmintele dragostei. La refuzul familiei sale, Necula hotãrî sã se lege pe viaţã cu aleasa inimii, stabilindu-se la Braşov. La doi ani de la cãsãtorie mama i se prãpãdi, cu care ocazie tatãl îşi iertã fiul, dar fãrã a-i permite sã vinã la el cu femeia pe care şi-o alesese. Casa familiei Cristoroceanu, ispravnic al oraşului, trona la vreo şase sute de metri de han. Cu ochii plini de lacrimi, Ana îşi asculta doica:  
  
- N-aveţi cum pleca. El vã va putea oferi cele dorite privind cãutarea celor pierduţi. O avea inimã, cã doar n-o fi de piatrã, dã-l pãcatului de om. Şi-apoi, trecerea pe care o are în faţa Domnului Ţãrii vã va putea înlesni plecarea mai uşoarã şi rău mi se strânge inima la dorul acesta dar ... dacă asta doriţi!  
  
- Bertha, îţi voi urma sfatul şi voi face ceea ce cred că bunul Dumnezeu vrea să fie. Singurã n-am sã pot face nimic. Chiar acum spune-i hangiului sã tragã o trãsurã, care sã mã ducã la socrul meu. Dacă nu voi cere ajutorul lui atunci planul meu se va închide aici, şi nu voi putea şti niciodată ce s-a întâmplat cu ei. Nu ai auzit? Nimeni, dintre cei care au fost acolo, nu ştie nimic nici de Necula şi nici de băiatul meu. 
  
Doica se ridicã în grabã, plecând sã ducã la bun sfârşit cele cerute de tânăra sa stăpână. Din jilţul acoperit cu o cuverturã, din catifea albastrã, Ana se ridcă şi se îndreptă spre fereastrã. Dãdu la o parte perdelele grele, privind curtea. Flori ornamentale, ce formau aleea de la intrarea în han, îşi plecau capetele ofilite, cedând parcã dreptului la viaţã. În curte nu era nicio mişcare. Soarele dogorea cu putere. Ideea de a-şi cãuta bãiatul pierdut şi locul unde i-ar fi putut muri soţul nu-i dãdeau pace. Visele agitate ale nopţilor în care apuca sã închidã ochii nu-i dezvãluiau decât chipul plin de lacrimi al copilului, dupã care i se topea inima şi corpul neînsufleţit al soţului în cãruţele care transportau ciumaţii la gropa comunã. Rare erau clipele în care ochii Anei se uscau. „Numai dacã aş obţine hrisovul sã pot porni în cãutarea lor”, gândea de fiecare datã suspinând adânc. Decizia luatã, ca dupã atâţia ani sã calce pentru prima datã pragul casei socrilor ei, era tocmai dorinţa de a putea cunoaşte itinerarul drumului parcurs de Necula. Inima o trimitea spre cel de care se îndrãgostise din prima clipã când îl întâlnise la Braşov. Chipul ei surâzãtor şi pãru-i bãlai lãsat pe spate în bãtaia acelui vânt de septembrie îl fermecaserã pe tânãrul bucureştean. Îşi amintea clipele de fericire pe care le-a avut alãturi de el, cel ce i-a deschis drumul plin de fericire al vieţii conjugale. Firea lui blajinã, statura atleticã, educaţia formatã la şcolile superioare poloneze îi umpleau sufletul de regrete, acum, în ceasul acesta al amintiirilor. Cât a trecut de atunci! Parcã a fost ieri. Şi cât îl rugase, când tatãl sãu i-a propus sã plece cu afaceri în Orient, sã nu o lase singurã, cã drumu-i lung şi anevoios. Necula o sãruta şi o implora sã fie liniştitã, cã totul va fi bine şi, cã tot ceea ce are sã facã, va fi spre binele lor. Dorinţa de a construi o fabricã mare de postav nu i-o putea schimba nimeni. Şi, uite, visul s-a nãruit. Ce fericiţi au fost împreunã! Bietul de el, nici nu apucase sã-şi vadã fetiţa pe care şi-o dorise atât de mult! În afarã de Necula şi cei doi copii, Ana nu mai avea pe nimeni în lumea aceasta de care se înstrăinase atât de mult. Pe pãrinţii lui Necula nu i-a considerat niciodatã ca aparţinând familiei sale, nu a putut, mai ales, dupã refuzul categoric al acestora de a nu o accepta ca norã. Pentru ea au fost întrebări pe care şi le punea pentru sine dar şi lui Necula, dar care au rămas pentru amândoi fãrã rãspuns, în ciuda faptului cã soţul ei îi vizita de fiecare datã, când de Crãciun, când de Paşti. A fost atât de fericitã alãturi de cel prin care cunoscuse lumea, sentimentele dragostei, ale vieţii liniştite, strãbãtând cu plãcere toate drumurile tãiate sau tãinuite ale Carpaţilor. Cu el a mirosit prima floare, dar altfel de cum o mirosise înainte de a-l întâlni şi a-l iubi. Cu dragostea lui i-a dãruit copiii şi acum... unde este soţul ei iubit? Unde s-au dus clipele acelea fericite? Poate fi adevãrat cã au pierit pentru totdeauna? „O, nu, nu se poate!” Nega mereu lipsa fericirii: „Tu trãieşti şi vei reveni. Vei reveni în casa noastrã pe care ne-am dorit-o, vei apărea curând cu bãieţelul nostru pe care, atunci când a fost sã-l nasc, n-ai dormit zile şi nopţi pânã când moaşa nu ţi-a dat vestea naşterii lui. Ce fericit erai! Erai Necula, soţul meu iubit”. În picioare, cu faţa la fereastrã, dusã pe gânduri, nici nu bãgã de seamã când doica intrã în camerã.  
  
- Doamnã, cele cerute au fost pregãtite, se auzi vocea blândã a Berthei.  
  
- Mulţumesc, Bertha; îşi şterse lacrimile luându-şi de pe noptiera din dreptul patului o altă batisă şi, suspinând, continuă hotărâtă: sã mergem.  
  
Cu fetiţa în braţe, doica, alãturi de Ana, cobora treptele spre sala mare a hanului. O voce de bãrbat o opri în loc. Se întoarse, îl privi lung urmãrindu-i mişcãrile în momentul în care tânãrul se apleca sã semneze în registru după care, condus de un om al hangiului, trecu pe lângã ea fãrã sã o observe. Cine era acest om? De unde îi cunoştea vocea? Erau douã întrebãri care se cãutau în mintea Anei Cristoroceanu. Tânãrul, în jurul vârstei de treizeci de ani, îmbrãcat dupã moda parizianã, cu joben şi papillon, destul de frumos şi prezentabil, pãrea foarte ocupat de acţiunile lui. Doica o privi trecând aproape neobservatã pe lângã cei din hol, îndreptându-se cãtre careta care le aştepta în faţa hanului.  
  
- Sã mergem, doicã, vorbi ca pentru sine Ana, cu voce joasã. Socrul meu o fi nerãbdãtor sã mã cunoascã. În timpul în care careta era trasã, Ana, cu privirea pierdutã, se apropie de ea şi îi şopti: 
  
- Inima îmi spune cã Necula n-a murit de moarte bunã. Ceva, ce nu înţeleg, este la mijloc. Fãcu o pauzã şi privi spre cer. Era senin. O cãldurã sufocantã. Respirã adânc şi oftã din greu. 
  
- Sã urcãm în trãsurã, apucã sã spunã doica.  
  
- Sã urcãm, sã urcãm, Bertha, repetã necontrolat tânãra femeie, fãrã sã dea importanţã cuvintelor rostite. Ai grijã de fetiţã. Cu mila şi cu bunãtatea lui Dumnezeu voi pleca în cãutarea lor.  
  
Era pentru prima datã când îi vorbea Berthei cu atâtea neînţelesuri. „Ce-o vrea sã spunã tânãra mea stãpânã?” se întrebă nedumerită doica şi oftã din toatã inima.  
  
Careta ieşi din han strãbãtând Uliţa cea Mare a Şelarilor, în strigãtul vânzãtorilor de mãrfuri, care îşi lãudau, cum se pricepea fiecare, produsele expuse. Mãtãsurile, pânzele de Damasc întinse pe tejghele, îţi luau ochii cu culorile şi imprimeurile lor vii, care te îmbiau sã le pipãi ţesătura, simţindu-le parcã rãcoarea. Prăvăliile ticsite cu tot felul de produse îşi aşteptau, sub copertinele lãsate, clienţii.  
  
Strãzile înguste, stropite des de copiii de prãvãlie, deveneau mai incomode, din cauza tejghelelor ce se scoteau în faţa magazinelor pentru a se expune marfa. Numai iarna trãsurile puteau trece în voie, nefiind nevoite sã urmeze drumuri ocolitoare pentru a ajunge la destinaţie. Ici-colo, prin ateliere, se auzea câte un ciocan lovind nicovala sau vocea vreunei calfe, strigând la ucenicii care munceau în atelier. Trãsura mergea agale.  
  
Din când în când, Ana auzea câte un clopoţel ce încunoştinţa negustorul cã cineva îi trecea pragul. De obicei, negustorii de magazine îşi aveau locuinţa la etajul sau chiar la acelaşi nivel al magazinului. Cei mai înstãriţi angajau oameni de încredere, pe care îi foloseau spre a le vinde produsele, patronii ocupându-se personal de procurarea mãrfurilor. La unul din magazine vãzu opritã o cãruţã cu coviltir din care se descãrcau baloţi cu fel de fel de mãrfuri. La altul, un negustor de şei îşi tot întorcea şi rãsucea mãrfurile cãtre cineva care le privea şi le mãsura suspicios, parcã neîncrezãtor în rezistenţa lor şi în asigurãrile vânzãtorului.  
  
Undeva, pe o moviliţã de pãmânt, câteva fete ale mahalalei boceau un mic sicriu ce aveau sã-l ascundã printre bozii crescuţi fãrã lege, cu flori albe, a cãror fructe negre sunt atât de mult preţuite de ciubotari. Ca sã plângã, spãrgeau cepe. Din ochii lor cãdeau lacrimi peste omuleţul fãcut din lut galben, care, dupã trei zile, trebuia dezgropat şi aruncat în gârlã sã tulbure apele şi norii, aşa cum se întâmpla înainte sã plouã. Caii horcãiau de cãldurã. Ana privea gânditoare casele care i se aliniau prin faţa ochilor. Voalul care îi acoperea faţa o ferea de privirile curioase ale trecãtorilor, ascunzâdu-i durerea. Pe lângã trãsura ei trecurã în galop, stârnind nori de praf, douã trãsuri cu cai îmbrãcaţi în negru. Ana scoase capul pe fereastrã, privi miratã retrãgându-se, neştiind cã în acea zi de 10 iulie 1720, una din trãsuri purta trupul neînsufleţit al fostului mare Principe valah, Constantin Brâncoveanu, în drumul spre odihna de veci, la biserica Sfântul Gheorghe. Trupul sãu decapitat, adus pe ascuns de la Halki, una din frumoasele insule Prinkipo din Marea Marmara, avea sã fie depus în lãcaş românesc. Deasupra mormântului sãu, Doamna Maria, vãduva principelui, avea sã atârne, douã zile mai târziu, o frumoasã candelã de argint a cãrei luminã sã îndrepte îngerii spre citirea lui întru pomenire. Pe piatra de mormânt, de frica şi furia sultanului, Principele Mavrocordat nu dãdu voie familiei sã scrie decât pe globul de argint cuvintele: Aceastã candelã ce s-au dat la Sfântul Gheorghe cel Nou, lumineazã unde se odihnesc oasele fericitului domn Constantin Brâncoveanu Basarab Voievod, şi iaste fãcutã de doamna mãriei sale, Maria, care, şi Mãria Sa nãdãjduieşte în Domnul iarãşi sã i se odihneascã oasele. Iulie 12 zile leat 7228.  
  
Lumea puţinã ce se afla pe drum se dãdea speriatã la o parte, fãcând loc trãsurilor. Toţi se uitau miraţi. Bãtrânii îşi fãceau cruci iar negustorii clipeau speriaţi cã schimbarea domnilor ducea, de fiecare dată, la mãrirea impozitelor ori la pierderea dreptului de a pleca peste graniţã dupã produsele cerute pe piaţã.  
  
Dupã un timp, vizitiul opri trãsura în faţa isprãvniciei, cu un „ho!” atât de puternic încât Ana tresãri din gândurile sale cu întrebarea: „Am ajuns doicã?” 
  
În faţa lor, o clãdire cu etaj, din piatrã masivã, cu ornamente florale din marmurã albã, la arcadele ferestrelor, prinsã în cercul unei grãdini de flori, se prezenta maiestuoasã, dar nu atât de primitoare. Douã uşi din lemn negru, se dãdurã la o parte în momentul apropierii celor douã femei. Vocea unui bãtrânel uscãţiv le atrase atenţia:  
  
- Jupâniţã, sunteţi aşteptatã.  
  
- Eu!?, se mirã Ana privind-o pe doicã. De unde ştie jupân Cristoroceanu cã vin la dumnealui?  
  
- Jupân Cristoroceanu ştie tot ce se întâmplã în acest oraş şi, mai ales, despre sosirea unei persoane atât de distinse ca dumneavoastrã. Rudele trebuie primite cu cinste, stimatã doamnã. Privirea Anei se întoarse din nou cãtre doicã, dupã care rãspunse:  
  
- Bine, te rog du-ne la ispravnicul oraşului.  
  
- Jupân Cristoroceanu vã aşteaptã numai pe dumneavoastrã. Dumnealor pot aştepta aici, pe hol. Vom avea grijă de tot ceea ce le trebuie, până terminaţi dumneavoastră cu ispravnicul nostru. 
  
- Cum sã aştepte aici? Este nepoata ispravnicului! Nu doreşte sã o cunoascã?  
  
- Ştiu jupâniţã. Vã rog sã mã urmaţi. Eu sunt un biet funcţionar. Astea sunt problemele ce-l intereseazã pe dumnealui.  
  
Ana întâlni (a câta oarã!) privirea credincioasei sale doici. Închise ochii, ca un semn prin care cerea Berthei sã o aştepte liniştitã, urmându-l apoi pe bãtrânul funcţionar. Urcã un şir lung de scãri, parcurse un alt hol mai mic în formă de dreptunghi dupã care se oprirã în faţa unei uşi din lemn, neagrã, înaltã, cu sculpturi florale, atât pe întinsul ei cît şi pe tocurile ce strãjuiau intrarea. Uşa se deschise. Ana fu poftită de cel care o însoţise să intre. La biroul central, ispravnicul, în vârstã de cincizeci şi patru de ani, înalt, încãrunţit la tâmple, cu monoclul în mâna dreaptã, se ridicã. La prima vedere, figura socrului i-l aduse în faţã pe Necula, care semãna leit cu tatãl sãu. Se opri. Avu puterea sã-şi revinã şi îşi duse mâna dreaptã la frunte.  
  
- Nu te simţi bine? se auzi vocea ispravnicului. O voce caldã, pãrinteascã cum Ana nu şi-ar fi putut-o închipui.  
  
- Nu. Poate cãldura, îngânã ea.  
  
- Ia loc şi bea puţinã apã. Astãzi a fost foarte cald, îi zise ispravnicul. Îşi aduse aminte cã în încãpere se mai afla o persoanã ce şedea pe un fotoliu, alãturi de biroul sãu şi, întorcându-se cãtre el, îi zise: 
  
- Domnule consilier, promit sã cer o audienţã Domnului nostru, Nicolae Mavrocordat, încercând a vã obţine aprobarea cererii dumneavoastrã. Pânã atunci, consulatul dumneavoastrã sã-şi exercite atribuţiunile. 
  
- Domnule Cristoroceanu, vãd cã sunteţi ocupat, clemenţa principelui dumneavoastrã doresc sã fie în favoarea noastrã. Oraşul acesta, atât de înfloritor, nu va prospera decât prin negoţ. Dumneavoastrã sunteţi un mare comerciant...  
  
- Vã mulţumesc, domnule, îi tãie scurt conversaţia Cristoroceanu.  
  
- Înţeleg. Cu bine, domnule.  
  
- Cu bine, domnule consilier.  
  
Uşa se închise dupã cel ce plecase. Ispravnicul profitã puţin de neatenţia Anei, privind-o insistent: „Iat-o pe soţia fiului meu”.  
  
- Doreşti sã-mi vorbeşti. Te ascult şi nu pot crede că vorbele tale nu vor avea o însemnătate atât de mare, dacă ai purces la un drum aşa de obositor, cum a fost cel care te-a adus la Bucureşti de la Braşov.  
  
Ana tresãri la auzul acestor vorbe, altele faţã de întrebarea pe care i-o adresase cu bunãvoinţã, atunci când pãtrunsese în camerã. Nu înţelegea schimbarea. Îl privi, strângându-şi puterea de sine, dând libertate cuvintelor care-i curgeau, ca un izvor limpede.  
  
- Dupã opt ani, de când sunt soţia fiului dumneavoastrã, am îndrãznit sã calc locul, dar nu şi casa în care s-a nãscut soţul meu. Privirea bãtrânului se îndreptã spre ea. Întâlnindu-i ochii îşi plecã privirea, prefãcându-se cã-şi strânge câteva foi rãzleţe, care se aflau pe birou. Încordarea i se putea citi pe faţa transpiratã şi crispatã. Ana îi urmãrea chipul, observându-i schimbãrile momentelor de cumpãnã în care se afla cel cu care vorbea. Motivul pentru care am venit îl bãnuiţi, odatã ce aţi aflat cã sunt nora dumneavoastrã.  
  
La auzul cuvântului „norã”, Cristoroceanu tresãri şi privirea lui din nou se ridicã spre chipul femeii ce i se afla în faţã. Al aceleia care era soţia fiului sãu, al aceleia ce plãmãdise aluatul urmaşilor fiului sãu, al unicului sãu fiu pe care îl pierduse şi cu care fusese atît de nedrept.  
  
Bãtrânul încercã sã spunã ceva dar oftã. O povarã îl vlãguise, înecându-i vocea. 
  
- Nu vreau de la dumneavoastrã decât sã mã ajutaţi sã plec în cãutarea soţului şi a fiului meu. Pãrinţii mei... au murit.  
  
- Ce sã faci?! o privi mirat bãtrânul. Oare tu crezi cã eu am fost indiferent la auzul veştii primite? Crezi cã eu nu m-am interesat de motivul ce l-a fãcut sã se opreascã mai mult la graniţa de traversare a Turciei spre Cipru, faţã de cât am hotãrât împreunã? Am aici, trase sertarul şi scoase un teanc de scrisori pe care le aşezã pe birou înspre Ana, toate rãspunsurile la scrisorile pe care le-am trimis cunoscuţilor itinerarului propus. Toate au fost bune pânã la un punct, când nimeni nu a mai ştiut nimic de el şi de fiul lui. Nimic, în urma groaznicei ciume ce s-a abãtut asupra Turciei. Se întoarse cu faţa spre fereastrã, îşi şterse o lacrimã, suspinã adânc, dupã care continuã: 
  
- Chiar azi am trimis douã epistole cãtre capuchehaia din Istanbul, cu rugãmintea de a cãuta peste tot, pe unde este posibil, pe nepotul meu Constantin Cristoroceanu. Aştept rãspuns la scrisori, Ana.  
  
La auzul rostirii numelui sãu, tresãri. Nu se aştepta ca acest om sã-i pronunţe vreodatã numele. Se ridicã şi continuã:  
  
- Rãspunsul dumneavoastrã, pe care îl aşteptaţi, nu mã va mulţumi cu nimic. Din birourile lor confortabile şi din sânul familiilor lor liniştite nu prea îi vor interesa rugãminţile dumneavoastrã. Pe soţul şi pe fiul meu trebuie sã-i caut şi sã-i gãsesc eu. Sã înţelegeţi clar cã eu sunt cea în drept sã-i caut şi sã-i gãsesc. Oriunde. Este obligaţia şi dorinţa mea.  
  
- Vei face cum vei crede. Nu am cum sã te ajut.  
  
- Nici mãcar..., vocea cu un ton scãzut, de astã datã, a Anei, sugrumatã şi stinsã, cerea ajutor, un ultim ajutor:... locurile pe unde au trecut?  
  
- Ba da. Poftim. Şi îi întinse cu mâna tremurândã un plic. Aici ai toate adresele. Nu am cum sã te ajut, sublinie încă o dată ispravnicul, privind în gol.  
  
Se apropie de biroul primarului, luã plicul şi-l sãgetã cu privirile ei îngheţate. Înainte de a pãrãsi biroul, îi spuse: 
  
- De ce mã faceţi sã regret cã v-am cunoscut?  
  
Ispravnicul rãmase în picioare. Pe faţa lui curgeau şuviţe de transpiraţie. Barba îi tremura. Ochii împãienjeniţi priveau spre fereastrã. De ce se purtase aşa? Nu-şi putea explica atitudinea pe care o avusese faţã de femeia care era soţia fiului sãu. Îl supãrase faptul cã ea credea cã el ar fi stat cu mâinile în sân fãrã sã se zbatã sã afle cum dispãruserã fãrã urmã fiul şi nepotul lui. Ceruse şi dreptul de la Vodã sã lase pe cineva sã porneascã pe urmele lor. Îşi aducea aminte câte greutãţi întâmpinase. Unul din secretarii principali, care asistaserã la cererea ispravnicului au ţinut sã completeze atunci, când inima lui era plină de durere: 
  
- Bugetul ţãrii, jupân Cristoroceanu, nu ne perminte pornirea unui vas în apele mãrii pentru a vã cãuta mult iubitul fiu. Cu înţelepciunea Mãriei Sale, Domnul nostru, ştiţi cã de patru ani s-a pornit construirea Mãnãstirii Vãcãreşti, care va umple prin arhitectura ei capodoperele oraşului nostru.  
  
- Anul acesta, la începutul primãverii, se grãbi sã completeze cel de-al doilea secretar, Domnul nostru a obţinut reducerea graciului cu 240 de pungi. Aşa cã, economiile se vor îndrepta cãtre construcţia ţãrii. Acest oraş, cât şi întreaga ţarã, vor înflori prin chibzuinţa şi iscusinţa Mãritului nostru Domn.  
  
- Cinstiţi secretari, se auzi vocea unui al treilea bãrbat, care pânã atunci stãtuse retras spre una dintre ferestrele salonului, privind indiferent când curtea cu ronduri mari, pline cu flori multicolore, când spre cei doi slujbaşi slugarnici, care gândeau şi vorbeau în numele celui ce trebuia de fapt sã hotãrascã. Timbrul vocii, prezenţa şi felul intonaţiei cuvintelor îl mişcarã pe ispravnic, ridicându-şi privirea spre cel care vorbea: eu nu fac alceva decât sã scriu istoria acestei ţãri de când s-a întemeiat ea şi, despre domnia Domnului nostru, Nicolae Mavrocordat. Este bine sã cunoaştem pãrerea domniei sale.  
  
Vocea, care întrerupsese intervenţia celor doi secretari, era a Marelui Vornic Radu Popescu, mare simpatizant al Principelui Mavrocordat. În copilãria sa, fostul mare han trãise drama sfârşitului întregii familii pe propria-i piele. Deseori, tablourile sângeroase ale schingiuirii grecilor, din al cãror neam se trãgea, îi apãreau în faţã. În scrierile sale dezvăluia ororile acelui timp, care a trecut, îndurerând atât de mult sufletul vornicului. Cum putea uita felul în care îi fusese omorât tatãl, marele vistiernic Hrizea Carida, în septembrie a anului 1680? Abia împlinise douãzeci şi cinci de ani când, împreunã cu surorile sale şi cu mama sa Maria, fiica marelui ban Gheorghe Bãleanu, trebuiau sã-şi pãrãseascã moşia din Popeştii Ilfovului pentru a lua drumul Istanbulului iar de acolo pe cel al Moscovei. Sub Brâncoveanu avea sã revinã în ţarã sub numele de Radu Popescu, nume luat de la moşia ce o stãpânea. Înzestrat cu o culturã aleasã, cunoscãtor al limbii latine, cu o intonaţie perfectã de bun declamator, domnitorul, sub domnia cãruia venise în ţarã, îi atribuise marea misiune de trimis domnesc în legãturile de tratat cu generalul Heissler, comandantul Braşovului. Urcase treptele dregãtoriilor pânã la Mare Vornic, ocupându-se cu justiţia supremã a ţãrii. Iar acum, în pragul celor 65 de ani, rãpus de boli şi de intrigi politice, cãuta sã se retragã într-o mânãstire, ca cel mai umil monah, pentru a avea timp de ajuns sã scrie tot ceea ce avea de scris despre „Cronica lui Nicolae Mavrocordat” şi a familiei sale. Tatãl sãu murise din porunca lui Şerban Cantacuzino, schingiuit şi spânzurat cu sãlbãticie, cãci atunci când fu ridicat şi spintecat cu parul ascuţit, capul i se umflã într-atât de tare încât un ochi îi sãri din orbitã ca un dop dintr-o sticlã sub presiune. Anii trecurã dar fãrã ca sã se uite cã spãtarul Hrizea, nepotul unui grec bogat, Gheorghe Carida, uzurpase tronul celui de drept în urma unei rãscoale datã la Soplea, în 26 iunie a anului morţii lui. De altfel, tatãl sãu luptase pentru drepturile grecilor, ştiindu-se cã autoritatea valahã îi asimila cu ţãranii independenţi, fapt care i-a ofensat, luând viaţa unor mari boieri români: clucerul Socol Cernãţascu, vistierul Ghinea, marele armaş Radu Vãrzaru şi alţii care le-au stat în cale.  
  
Marele vornic se opri îndreptându-şi privirile cãtre Domnul Ţãrii.  
  
- Da, da, se auzi vocea principelui care pânã atunci ascultase pe cei doi secretari; are dreptate, sunteţi liberi, vã puteţi retrage.  
  
- Mãria Ta..., fãcurã o reverenţã şi pãrãsirã sala.  
  
- În lucrarea dumitale sã fi drept. Oamenii fac şi greşeli în viaţã dar fac şi fapte bune. În perioada de prizonierat, de acum aproape patru ani, de la Sibiu, mi-au cãzut în mânã lucrãrile lui Costin şi, mai ales, traducerea dupã romanul lui Guavra. Un conducãtor trebuie sã aibã multe calitãţi. Dumneata, mare vornice, scrii cronici şi eu voiesc nemuritoare perioada domniei mele. Dacã mã simpatizezi, mã vei lãuda... fãcu o pauzã ridicând din umeri, zâmbind: 
  
- Ispravnice Cristoroceanu, în clipa în care gãseşti pe cineva, care sã plece în cãutarea fiului dumitale anunţã-mã. Te voi ajuta. Eşti liber şi te rog sã ai grijã de administrarea acestui oraş.  
  
- Am înţeles Mãria-Ta şi mulţumesc bunãvoinţei tale.  
  
Maiestuos, palatul se întindea cu grãdinile sale, între cele douã coturi ale vechiului traseu al Dâmboviţei, înãlţat cu totul din piatrã, cu scara mare de la intrare îmbrãcatã în marmurã. Sãlile erau mari, boltite, cu pereţii îmbrãcaţi, parte în catifea, parte cu picturi reprezentând scene religioase. Cum intrai în palat, prima salã avea un rând de coloane cilindrice cu incrustaţii florale. Nu prea înalte, atât sãlile cât şi camerele intime erau prevãzute cu geamuri alcãtuite din ochiuri de sticlã prinse cu plumb sau din plãci alcãtuite dintr-o substanţã vãroasã, ce aducea cu ghipsul.  
  
Spatele palatului era ferit spre nord de o terasã înaltã, de unde se putea admira o parte din panorama oraşului. Mânãstirea ridicatã de vãduva lui Jupân Manu, fiica negustorului Forga, îşi înãlţa imnurile cãtre cer. Acest Manu primise sub pãstrare 16 pungi de argint şi 48 de ţechini, pe care Domnia Sa, Vodã Brâncoveanu îi dãduse spre pãstrare înainte de a fi mazilit. În ciuda rugãminţilor pe lângã împãratul Germaniei, cu care întreţinuse o strânsã corespondenţã dupã eliberarea din surghiunul otoman, prin care cerea restituirea averii rãmase în Transilvania, de la Jupân Manu, Doamna Maria, soţia rãposatului domn, nu primise niciun rãspuns.  
  
Foarte aproape de palat se aflau şi casele preotului din Sinope, om de încredere al noilor principi, ce mãrgineau oraşul. Apoi grãdinile negustorului Nicolae Caraiani, ce avea legãturi strânse cu Veneţia, de unde aducea mãtãsuri, atlazul roşu şi pe a cãrui mamã şi-o înmormântase cu mare fast la biserica Stelei, alcãtuiau frumuseţile arhitecturale ale oraşului.  
  
Palatul era înconjurat la rãsãrit de o baltã mlãştinoasã plinã cu stuf şi broaşte, iar cãtre miazãzi de albia Dâmboviţei, pe a cãrei apã rumegau aurul câmpiei şase mori dintre care, douã în propietatea Mitropoliei. De sus, de pe „Dealul Podgoriilor” se înãlţa mândrã construcţia impunãtoare a bisericii lui Constantin Şerban, şi terminatã de Radu Leon, ca o prezenţã binefãcãtoare peste cele ce se întindeau ca aşezãri ale oamenilor acestui minunat oraş. Clopotele bãteau surd, iar sunetele lor erau aduse ca adieri de vânt spre locul unde se afla palatul. Careta îl aştepta în faţa palatului. Condus de unul dintre funcţionarii domneşti, Cristoroceanu putu în treacãt sã admire frumuseţea florilor tropicale şi arhitectura interioarã. Curtea plinã cu ornamente florale în sute de culori, era apãratã, la distanţe bine chibzuite, de arnãuţi înarmaţi, aflaţi în dreptul chioşcurilor de lemn. Abia din trãsurã ispravnicul observã razele soarelui, care fãceau sã strãluceascã ţigla smãlţuitã a acoperişului palatului.  
  
Oftã adânc, îşi rezemã capul de tetiera scaunului şi-n mersul legãnat al caretei se cufundã în gândurile lui.  
  
Rãmaşi singuri, Vodã Mavrocordat, se întoarse cãtre vornicul Radu Popescu şi, cu supãrare mare în glas, îi zise: 
  
- Ehei dragã vornice, s-ar ridica şi alţii care sã-l înfrunte pe sultan, aşa cum George Castrioto Svinomed l-a înfruntat pe desfrânatul Padişah Ahmed al II lea, cuceritorul Constantinopolului. Dar încã mulţi vor cãdea urgiei acestuia pânã când naţiunile Europei se vor uni împotriva semilunei. Am venit, atunci când a fost sã vin, din Mahalaua Fanarului şi ... drept sã-ţi spun, m-am ataşat de acest popor. Se apropie de noi atât prin credinţă cât şi prin tradiţiile religioase. Cunosc istoria acestui neam. Pe Mihai, cel care a vrut sã-i uneascã sub un singur sceptru românesc. Pe Mircea, marele om de stat, ce a închis ochii pe tronul sãu. Dar eu... eu vornice nu sunt sigur nici de ziua de mâine. Tronul acesta îl plãtesc cu bani grei din spinarea poporului. Allah al lor noroc mi-a dat cã îl luã la el pe Cumurgi, Marele Vizir, lacom şi mincinos. Prinţul Eugen a fost singurul care l-a rãpus, în anul 1716, la Petervarad, pe Dunãre. Nu înţeleg de ce Ludovic al Franţei refuzã în continuare serviciile viteazului general, Eugene de Savoya? 
  
- Cum, Mãrite Doamne, nu ştiaţi cã a fost autorul unei coaliţii împotriva regelui?  
  
- Poate, eu l-am admirat întotdeauna pentru vitejia lui, genialitate în conducerea armatei. Dacã aş avea o armatã!... Ce pot face cu albanezii ãştia, mercenari! Se opri iar aruncându-şi privirea spre o statuetã chinezeascã ce reprezenta o fatã cu o harpã. Cu ochii la ea i se adresã: uitându-mã la statueta aceasta m-am transpus dintr-o datã în liniştea serenadelor lui Alessandro Scarlatti.  
  
Rozul catifelat al carnaţiei îl purtau pe principe la amintirile tinereţii lui fragede. Anii au trecut greu peste trupul sãu dar cu o voinţã tenace de înavuţire. Fãcuse mult rãu pânã sã ocupe tronurile Ţãrilor Româneşti, atât el cât şi ceilalţi din neamul lui. Dar rãu cu rãu se plãteşte, iar sângele cere sânge.  
  
- Te-am plictisit vornice Radu. Câteodatã simt nevoia să mã destãinui cuiva apropiat. Doamnei mele nu-i pot vorbi politicã deoarece nu m-ar înţelege. Ea doreşte sã mã slujeascã în tãcere. Făcu o pauză, după care continuă aproape şoptit: am permis sã fie aduse în ţarã rãmãşiţele lui Brâncoveanu. Mi-a cerut-o Doamna lui. Dacã aude sultanul va fi vai de mine. Sper ca totul sã se facã în linişte, fãrã prea mult zgomot. Tu ce crezi vel-vornice?  
  
- Cum credeţi, Mãrite Doamne ... Dacă nimic nu va ajunge la urechile sultanului, înseamnă că a fost voia Domnului. Recunosc cã acest principe fost un mare iubitor de artã şi un tot atât de bun diplomat dar..., soarta i-a fost crudã atât lui cât şi celor patru fii şi a ginerelui sãu. Boierii l-au trãdat, Mãrite Doamne.  
  
- Vornice, se opri după care continuă: în Ardeal auzisem, încã de pe vremea când eram copil cã se aflã un observator astronomic, pe care lumea europeanã a oamenilor de ştiinţã s-a gãbit a-l vedea şi a-i încerca puterea. Un ghicitor în stele ar putea sã-mi citeascã viitorul?  
  
- Doamne, acel observator despre care vorbiţi se aflã la Oradea şi a fost înfiinţat de episcopul Ioan Viteaz, prin anul 1450, dupã câte ştiu de la pãrinţii mei.  
  
- Un popor înzestrat, vornice. Dacã s-ar afla sub un singur sceptru, ce regat puternic!... Dragul meu, se aflã mulţi trãdãtori care-şi vând demnitatea pentru uneltiri şi rãu pe pãmânt. Nu-şi dau seama cã sfârşitul lor va fi tot atât de tragic precum le-a fost vânzarea.  
  
O altă statuetã, în miniaturã, reprezentând pe „Sfântul Gheorghe în luptã cu balaurul”, îi oprirã din nou, pentru un moment, privirile principelui. De pe scrinul negru, încrustat cu decoraţiuni florale, statuia îi adusese aminte de grandioasa sclupturã din Piaţa Sfântul Vitus, din Praga.  
  
- Nu m-am îndoit niciodatã de ceea ce a dat lumii neamul acesta valah. Tocmai de aceea am primit numirea mea ca voievod al uneia dintre aceste ţãri. Vornice, priveşte statueta. Poţi sã-mi spui ceva despre istoricul ei?  
  
- Îmi puneţi la încercare cunoştinţele, Mărite Domn şi sunt încrezător că ceea ce eu am să vă spun, de Măria Ta sunt foarte bine cunoscute.  
  
În urma acestui răspuns neaşteptat vodă zâmbi însă aflându-se cu spatele, în acel moment la vornic, acesta nu îi putu observa gestul. Se întoarse către el, mai mult rugându-l: da, dar vreau să îmi împrospătez cunoştinţele, s-ar putea ca din multe amănunte, să uit iar tu să mi le aminteşti. 
  
Vornivul îl privi atent, plecă privirea şi începu apoi să îi vorbească: în anul 1373, sculptorii Mincu şi Gheorghe, români din Cluj, au dat aceastã operã de artã cu mare vâlvã în acea perioadã a Europei, pe care o putem admira şi în Cluj, nemaicunoscându-se, pânã atunci, o asemenea sculpturã. Românii au spiritul frumosului înnãscut, Mãrite Doamne.  
  
- Aici voim a recunoşte vechea Eladã. Sã înviem tot ceea ce turcii au distrus prin cãderea Imperiului Bizantin. Cultura noastrã elenã sã prindã viaţã între aceste hotare... Când sultanul a luat hotãrârea, ca peste ţinuturile valahe sã fie numiţi domni din seminţia noastrã, am simţit cum inima mea prinde aripi, cum se desface pieptul şi o lasã sã zboare de la Fanar, spre coastele Carpaţilor. Atunci mi-am zis: „Doamne, Dumnezeul meu Sfânt, iartã pãcatele înaintaşilor noştri şi-ţi îndreaptã faţa spre noi”. Luminã s-a fãcut vornice. Voi face tot ceea ce voi putea ca neamul nostru grec, urgisit şi uitat, sã urce din nou ca în vremurile de glorie, apuse acum...  
  
Se apropie de fereastrã privind cerul senin. Sus, în largul albastru, apãru o pasãre ce se învârtea într-un cerc uriaş. Cu aripile întinse urca şi cobora tãind vãzduhul, iar zborul ei atât de liniştit îl fãcea sã se creadã cã aceastã pasãre nu ar fi în stare sã facã rãu niciunei vietãţi. Dar se înşelã. Din vãzduh îşi roti capul, ca apoi, ca o sãgeatã, sã porneascã spre pãmânt. „Şi-a ochit prada”, gândi voievodul: „şi atunci când ghici cã vietatea nu-l observã, se repezi sã o ucidã”.  
  
- Vornice, domnia mea dacã-ntr-o zi sultanului nu îi va fi pe plac şti la ce m-aş putea aştepta?!  
  
- Eu nu m-aş gândi la aşa ceva, Mãrite Doamne. Mãria-ta cunoaşte ce are de fãcut pentru ca turcul sã fie mulţumit. Trebuie sã fiţi mai viclean ca sultanul, mai ager ca acea pasãre pe care aţi urmãrit-o, în înaltul cerului, şi mai curat ca apa acestui râu ce spalã malurile oraşului.  
  
Principele, gânditor, se aşezã pe scaunul apropiat mesei sale de lucru. Acestea se petrecurã pe când ispravnicul aflase de moartea fiului sãu. Zile de-a rândul a tot aşteptat venirea nurorii sale. Se ruga la Dumnezeu să vie ziua în care să o întâlnească, să-şi prindă în braţe nepoata, fiica fiului iubit. Îi era teamã cã va închide ochii şi nu o va vedea niciodatã.  
  
Purtarea Anei, cuvintele cu care îşi încheiase vizita dãdeau sã înţeleagã cã el a rãmas indiferent la tot ceea ce se petrecuse cu fiul şi nepotul sãu, în Turcia. Ideea cã în mintea nurorii sale ar fi rãspunzãtor de dispariţia lor, îl durea pânã în adâncul inimii.  
  
De la fereastrã urmãrea fiecare mişcare a celor douã femei, cãutând privirea copilei care se juca cu buclele-i mici ce îi atârnau peste umerii firavi. De ce fusese atât de îndãrãtnic? De ce nu ceruse sã-şi vadã propria nepoatã, poate singura urmaşã a lui Necula? De ce avusese acea atitudine, pe care în adevăr nici nu şi-o dorise? Privi portretul soţiei aflat pe birou, suspinã adânc, închise ochii şi rãmase neclintit, imaginându-şi mersul trãsurii ce dispãrea în norul de praf. Dupã un timp, se retrase de la fereastrã, întinzând mâna sã ia paharul cu apã, care se afla pe mãsuţa alãturatã. Paharul se rostogoli, cãzu pe podea, spãrgându-se. Cristoroceanu se aplecã şi luã un ciob. Îi studie forma aşezându-l dupã aceea pe mãsuţã.  
  
Faţã de fata pe care o avea mãritatã departe de ţarã şi care nu îl mai vizitase de mult, Necula era altfel. Îi scria mereu, vrând sã afle tot ceea ce era nou în familie, în oraş. Îi ceruse de mai multe ori permisiunea sã vinã cu Ana. Dar ei, bãtrâni mofturoşi, au rãmas neclintiţi în hotãrârea lor. Bãiatul lui nu mai este, s-a dus iar el rãtãceşte singur prin casa aceasta mare, care odatã fusese plinã de viaţã. Ce mult a trecut de atunci. Îşi simţea trupul obosit şi tot mai mult frica de singurãtate.  
  
În picioare, în faţa biroului, jupân Cristoroceanu rãsfoia nervos câteva hârtii scrise. În minte îi rãsunau cuvintele Anei. De ce atâta duşmãnie între el şi cea care îşi legase viaţa de fiul sãu. Trebuia sã uite trecutul. Ana şi fetiţa ei îi aparţineau. Privi pentru a doua oarã portretul soţiei sale, vorbindu-i: 
  
- Maria, trebuie sã mã ajuţi. Trebuie sã fiu alãturi de ele. Dacã tu nu ai vrut-o, eu trebuie sã o vreau. Este soţia fiului nostru. Când ea va afla tot adevãrul şi, nu uita, sângele apã nu se face...  
  
Din ochi îi cãzurã lacrimi care îi umezirã obrajii brãzdaţi de vreme. Îşi simţea capul greu şi fără puterea de a mai gândi. Oare va fi în stare sã-i cearã iertare şi sã o roage sã locuiascã în casa, care ar fi trebuit sã fie a ei şi a copiilor lui Necula?  
  
 
  
 
  
Referinţă Bibliografică:
MĂRGELELE DIN CHIHLIMBAR (roman istoric) / Ştefan Lucian Mureşanu : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 211, Anul I, 30 iulie 2011, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2011 Ştefan Lucian Mureşanu : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Ştefan Lucian Mureşanu
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!