Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Cultural > Vizual > Mobil |   


Autor: Ioan Nicoară         Publicat în: Ediţia nr. 105 din 15 aprilie 2011        Toate Articolele Autorului

MARELE CANION
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
Muntele Everest, Sahara, Amazonul, Marele Canion… sunt standarde prin care se măsoară imensele minunăţii ale Pământului. Ca să înconjori canionul fluviului Colorado, trebuie să parcurgi 446 kilometri de dantelărie geografică. Din fiecare vârf de „dantelă”, ai o imagine spectaculară. Nu trebuie să fii arheolog că să-ţi dai seama despre imensitatea timpului. Mama Natură aici te învaţă, mai bine decât toate cărţile, despre formarea planetei. Distanţa dintre pereţi variază între 800 metri şi 29 kilometri. Ca sa coboare până la adâncimea de 1,6 kilometri, râul Colorado a cărat în aval în medie de 400.000 tone de rocă şi pământ, pe zi, dezvelind vreo 2.000.000.000 ani de istorie terestra. Ar fi necesare 80.000 de camioane de 5 tone pentru a echivala munca zilnică a apei. Dar odată sosit la imensele prăpăstii toate aceste cifre nu mai valorează nimic.Deodată solida coajă a Pământului s-a dus şi realitatea se deschide sub picioarele tale. 
  
Prăpăstii deasupra altor prăpăstii. Straturile de rocă şi pământ se văd colorate; tăiate pe vertical, asemenea unor prăjituri. Unele roci care s-au împotrivit eroziunilor, au rămas izolate pe prăpăstii ca nişte magnifice catedrale dedicate zeilor, Juno, Apollo, Jupiter şi Venus. Blocuri masive stau pe prăpăstii, gata, gata să se răstoarne şi totuşi… nu cad! 
  
Un mic grup de conquistadori spanioli, conduşi de Don Garcia Lopez de Cardenas, în căutarea oraşelor de aur, trecând prin Deşertul Pictat (Painted Desert), călăuziţi de indienii Hopi şi ajunşi aici, au încercat patru zile (fără success) să ajungă la apa argintie. Acum, potecile de coborâre sunt puţine dar amenajate cât de cât. Drumul e lung şi abrupt. Nu e doar o plimbare de după amiază. Îţi trebuie o zi bună de drum, mâncare şi mai ales…apă. În timpul verii din cauza transpiraţiei intense, drumeţul pierde până la doi litri de apă pe oră... 
  
Straturile colorate de roci tari şi ascuţite, sunt expuse vederii, ca rezultat al milioanelor de ani de alunecări de teren. Cu cât cobori mai jos, tot mai uscat şi mai cald e aerul. Pinii „Ponderosa”, lasă loc pinilor răsuciţi şi jnepenilor, apoi tufişurilor de deşert. La un moment dat simţi orizontul închizându-se deasupră-ţi. Poţi coborî şi călare pe catâri care se „închiriază” de dimineaţă şi pleacă în grup de vreo douăzeci, pe poteca strâmtă, deseori tăiată în peretele de piatră, până jos la apa râului Colorado, pe care am văzut-o întotdeauna… colorată (adică tulbure). Caravana catârilor se întoarce sus, seara. 
  
Se mai poate vizita şi cu helicopterul de 7-8 persoane, care costă 50 de dolari pe jumătate de oră. Dar cea mai uşoară cale pentru a ajunge la fundul canionului, este să călătoreşti cu o canoe, pe forţa care în mare parte este responsabilă pentru această adâncă „rană”, în coaja pământului: Rio Colorado. 
  
Indienii Paiute credeau că Dumnezeul-Tawotas a tăiat acest canion, ca un drum vesel spre eternitate. El a umplut cărarea cu ape zgomotoase ca lumea să nu poată scăpa de vârtejurile acestei vieţi, pentru plăcerea celeilalte. Indienii Hualapai,când au sosit aici au zis că răul a fost scurgerea de la Marele Deluviu,care acoperise pământul. Canionul ar fi început când un erou numit Packithaawi, a tăiat adânc cu cuţitul în scoarţa pământului ca să se scurgă apa. 
  
Cei din tribul Havasupai (oamenii apei verzi-albastrui), ai căror descendenţi mai trăiesc şi azi aici (vre-o 300), deasemenea cred că răul a fost scurgerea de la Potop. Referitor la indieni, vreau să menţionez că europenii, la sosirea lor pe acest continent, i-au împuşcat pe aceştia ca pe potârnichi, până aproape de exterminare, apoi s-au gândit să-i cruţe pe ultimii rămaşi... pentru a-i avea ca atracţie turistică!!! În prezent numărul lor în Statele Unite se estimează ca fid doar de 800.000 (incluzând şi pe eschimoşi). Au fost băgaţi în aşa zisele „rezervaţii”, prentre care statul Arizona o are pe cea mai mare ca suprafaţă. Au fost amplasaţi în… piatră seacă. Totuşi aceste rezervaţii au o oarecare autonomie. Dacă pleacă din rezervaţie, pierd indemnizaţia de la guvernul federal (care oricum nu e suficientă). Au acolo poliţia şi şcolile lor - sa zicem aşa - dar limba în care se învaţă e tot engleza. Limba lor şi-o mai păstrează în familie, precum macedonienii în Balcani. 
  
Marele Canion fiind unul din importantele puncte turistice ale globului, este bine amenajat pentru vizitatori: hoteluri, restaurante, magazine, buticuri cu suveniruri... în care predomină arta diferitelor triburi. Vin aici anual, circa două milioane şi jumătate de turişti. Între aceştia predomina japonezii, care vin organizat. De cum coboară din autocare, începe clicăitul aparatelor lor de fotografiat. Dar auzi aici toate limbile pământului. Spre deosebire de locurile turistice europene, aici e aproape imposibil să găseşti reviste illustrate în altă limbă. Chiar şi pe ilustrate scrie doar în engleză... 
  
Se susţine că la formarea Marelui Canion pe lângă Rio Colorado au mai contribuit şi zăpezile, îngheţul, vântul, dar mai ales mişcările tectonice, care au umflat podişul până la altitudinea de 2.793m şi l-au crăpat. Prin această despicătură de platou, şi-a croit Rio Colorado, drum spre Pacific. Podişul Kaibab are roci relativ noi, adică doar de 225 milioane de ani! Dar cine oare poate măsura imensitatea timpului!? Arheologii în halatele lor albe din laboratoare? Nu sunt oare şi ei oameni? Chiar dacă au ochelarii pe nas, nişte microscoape şi… diplome universitare ! Atunci să fie cei cu Biblia? Şi mai greu de crezut. Noi suntem prea mărunţi, ca să aflăm de unde vine lumea asta şi până unde merge. 
  
În 1540, o expediţie de-a lui Coronado Francisco de Vasquez, sosind aici a notat în jurnal cuvintele care au rămas de pomină: „AM SOSIT LA CAPĂTUL PĂMÂNTULUI !”. Pentru că din cauza ploii sau a ceţii n-au văzut malul celelalt, ci numai prăpastia de sub ei. Iarna, malul nordic e închis traficului din cauza zăpezii. Ca să cobori pe anumite poteci în Canion şi să urci pe malul celălalt, îţi trebuie vre-o două zile. Datorită diferenţei de temperatură între vară şi iarnă, plantelor şi sălbăticiunilor li se cere o adaptare drastică. Şi totuşi după topirea zăpezii, prin pădure ies diferite gingaşii colorate. Pădurea e compusă aproape în întregime din conifere. Copacii cam piperniciţi, răsuciţi de uscăciunea verii sau a frigului iernii. Unii au forme de-a dreptul bizare. Interesant aici că cerbii şi căprioarele, vin la turişti şi le iau mâncarea din mână. Tot aşa de prietenoase şi obişnuite cu publicul sunt şi veveriţele. De câte ori mă duc acolo, iau nuci sau alune pentru ele. 
  
Deasupra acestor prăpăstii, planează maiestuos nişte corbi mari care-şi au cuiburile prin crăpăturile stâncilor şi pe care omul nici nu le poate vedea, darămite să ajungă acolo. Iepuri, vulpi,coioţi, pisici sălbatice, leul de munte (puma) şi binenţeles şerpi... sunt la ei acasă. Întâlnim şi multe specii de zburătoare, între care o pasăre albastră cu moţ, căreia statuniţii (americanii. Sic!) îi zic „blue jay”, fiind răspândită dealtfel în tot nordul continentului. O parte din animalele de aici pleacă din zonă pe timp de iarnă iar cele ce rămân, găsesc cu greu mâncare;adaptându-se la condiţiile aspre. 
  
Cea mai ieftină cameră de hotel costa 115 dolari. Dar de aici din Phoenix, capitala Arizonei, se poate ajunge în patru ceasuri la Marele Canion al fluviului Colorado. De obicei ne întoarcem în aceiaşi zi. Până aici vine şi trenul de la Williams - un orăşel la 60 mile înspre sud. Când am venit pentru prima dată aici în 1981, între traversele căii ferate crescuseră pini mari, iar clădirea gării, construită din lemn masiv, era abandonată. În ultimul deceniu însă s-a repus în funcţiune, pentru plăcerea turiştilor de a călători cu trenul de epocă tras de o locomotivă cu aburi. 
  
Păcat că la noi în România, multe linii de căi ferate, în special cele înguste au fost desfiinţate, precum „Mocăniţa” pe linia Turda-Abrud,sau trenul electric Arad-Pâncota-Radna care se pare că era cel mai vechi tren electric din Europa. 
  
Ioan NICOARĂ 
  
Phoenix, Arizona SUA 
  
Aprilie 2011 
  
 
  
 
  
Referinţă Bibliografică:
MARELE CANION / Ioan Nicoară : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 105, Anul I, 15 aprilie 2011, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2011 Ioan Nicoară : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Ioan Nicoară
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!