"Castele" e o carte scrisă de Flavius Jebelean, elev în clasa a IX-a la Colegiul Naţional "C.D.Loga" din Timişoara. Azi, vă oferim primul capitol: 

  

-Capitolul 1- 

  

Planul înţeleptului 

  

Bătrânul urcă cu grijă scara ce ducea spre zidurile cetăţii. Acolo, pe o platformă de lemn stăteau soldaţii înarmaţi cu arbalete şi arcuri. Când văzură bătrânul trecând cocoşat pe lângă ei şi sprijinindu-se cu un toiag, toţi soldaţii, majoritatea tineri, i se închinară lui. Totuşi, el nu era îmbrăcat în veşminte nobile. Avea o mantie albă în jurul lui. Barba lungă şi părul purtau de asemenea culoarea zăpezii. Ochii, însă nu respectau culoarea albă predominantă a bătrânului. Aceştia erau verzi, la fel ca şi inelul de pe degetul mijlociu, care arăta ca un mic dragon încolăcit pe degetul bătrânului. 

  

Acesta înaintă pe platformă, îndreptându-se spre un turn de veghe dintr-un colţ al cetăţii. Ajunse în faţa uşii de lemn, iar inelul de pe mână începu să strălucească.  

  

Încet, uşa se deschise iar bătrânul intră în turn. Apoi uşa se închise la fel de încet. Soldaţii au rămas uimiţi. 

  

-Cine e acela? întrebă unul mai nou. 

  

-Chiar nu ştii?! îi răspunse altul. 

  

-În satul din care vin eu nu s-a văzut şi nici nu s-a auzit de astfel de minunăţii! replică nou-venitul. 

  

Celălalt îi răspunse: 

  

-Nimeni nu îi ştie numele. I se spune ,,Cel Înţelept”. E un sfetnic la curtea regelui nostru. Zvonurile spun că inelul acela pe care îl poartă a fost transmis din generaţie în generaţie de la Merlin încoace! Dar acestea sunt numai zvonuri. 

  

-Înapoi la posturile voastre! Trebuie să apărăm cetatea! tună o voce. 

  

Cel Înţelept urcă scările în spirală până în vârful turnului. Acolo găsi un bărbat tânăr, de douăzeci şi trei de ani, brunet şi cu ochii albaştri. Acest bărbat scurta zarea cu privirea, ţănându-şi mâna deasupra ochilor. 

  

-Ceva veşti noi, prinţe? îl întrebă Cel Înţelept pe acel om. 

  

-Da. Din păcate nu sunt chiar bune, îi răspunse acesta.  

  

-De ce, prinţe? 

  

-Barbarii se apropie pe zi ce trece. Ieri, şi-au făcut tabăra la şase leghe, acum la trei. 

  

-Înseamnă că... 

  

-Da. În seara asta ar putea să dea atacul. 

  

Cel Înţelept suspină. 

  

-De ce? De ce vor să atace cetatea noastră? Cetate independentă, care nu a făcut rău nimănui? întrebă prinţul. 

  

-Prinţul meu... Trebuie să îţi spun ceva ce eu şi tatăl tău trebuia să îţi spunem mai de mult. 

  

-Ce? 

  

-Cetatea noastră ascunde un secret mare. Secret care, din păcate, a fost aflat... Cetatea aceasta găzduieşte uneltele puterii supreme. O carte, o sabie şi o sferă de energie. Dacă aceste unelte sunt împreunate, deţinătorul lor e... invincibil. 

  

Prinţul rămase mut. Cel Înţelept continuă: 

  

-Cea mai probabilă ipoteză este aceea că barbarii ne-au aflat secretul şi acum vor să cucerească cetatea pentru a pune mâna pe putere. 

  

Prinţul căscă ochii. Apoi spuse: 

  

-Şi ce e de făcut? 

  

-În mod clar nu trebuie să-i lăsăm să ajungă la putere. Anunţă Marea Întrunire în Sala Mare a castelului. 

  

Prinţul făcu o plecăciune scurtă şi coborî să anunţe marii sfetnici. După o jumătate de oră, Cel Înţelept, regele şi alţi mari sfetnici ai curţii se aflau în Sala Mare. O încăpere mobilată simplu cu o masă mare şi rotundă. Deasupra ei se află un candelabru luminat cu lumânări. Membri Marii Întruniri luară loc pe scaunele confortabile şi frumos tapiţate din jurul mesei. 

  

-Dragi prieteni, începu regele, cu siguranţă că fiecare dintre voi ştie secretul cetăţii noastre. Şi de asemenea trebuie să ştiţi că secretul a fost aflat şi nu trebuie lăsat pradă nimănui. Cel Înţelept are un plan. 

  

-Mulţumesc, regele meu, spuse Cel Înţelept. Îţi dau dreptate, puterea nu trebuie lăsată barbarilor. Trebuie protejată chiar cu preţul vieţii noastre, ale tuturor! 

  

Sfetnicilor le trecură un fior la auzul acestor vorbe. 

  

-Planul meu este acela de a închide cele trei artefacte ale puterii în trei castele solitare din jurul lumii, acesta fiind unul dintre ele. 

  

-Înţeleptule, dar dacă sunt solitare... cine le va păzi? întrebă unul. 

  

-Nu trebuie să îţi faci griji de aceasta, tinere... răspunse Cel Înţelept. 

  

-Dar cum vom ajunge la acele castele îndepărtate? întrebă altul. Dacă vom ieşi din cetatea noastră, pesemne că barbarii ne vor ucide fără milă şi vor lua artefactele. 

  

-Voi ascunde uneltele fără a ieşi din castelul acesta... zise Cel Înţelept. 

  

-Dar cum? se întrebă toată lumea. 

  

Inelul verde al Înţeleptului începu să strălucească. 

  

-Din nou, spuse acesta, nu vă faceţi griji. 

  

Regele zâmbi. Deodată prinţul dădu buzna în cameră însângerat şi sprijinindu-se de sabie. 

  

-Fiule, ce s-a întâmplat? întrebă regele. 

  

-Atacul... murmură prinţul, atacul.... a... început....! 

  

Şi căzu lat la pământ. Regele fugi la el. 

  

-E timpul.... zise Cel Înţelept. 

  

După cinci minute, barbarii de la poarta castelului au văzut cum deodată cerul se întunecă şi din castel iese o rază verde de lumină. Apoi se auzi o detunătură şi o undă de şoc masivă seceră toţi barbarii şi distruse toată vegetaţia. Peisajul deveni gri şi monoton. La fel se întâmpla în alte două locuri ale lumii...