Ziua de azi mi-a fost una de dragi şi vesele aduceri-aminte. Am citit, cu mare plăcere, povestirile unui prieten, plecat temporar din ţară, care mi-au redeşteptat în suflet întâmplări aproape uitate, din Bordeaux, unde am fost la un curs, în urmă cu 4 ani. 

  

Încă din prima noapte, după cazare, am avut parte de o vizită...neaşteptată! După experienţa “traumatizantă” a primul meu zbor cu avionul, cu escală prin Amsterdam, când, în sfârşit, am pus şi eu capul pe perină, am auzit un ciocănit discret în uşă. Cine să mă caute? Colega cu care venisem din ţară, m-ar fi sunat, în prealabil...aşa ne-am înţeles. Dar ciocănitul devenise insistent. Chiar zgomotos. M-am ridicat în fugă şi am deschis. În faţa ochilor mei era un tânăr de culoare, gen jucător de baschet, care umplea tot cadrul, cu statura lui impunătoare. Avea un bilet în mână: „Marianna?” 

  

După câteva clipe de stat cu gura căscată, ca la dentist, neştiind ce se întâmplă, uşa vecină se deschise şi o mână albă, delicată, îi făcu semne disperate: „aici, domnu'...aici!” 

  

Am închis, şi mai buimacă... 

  

A doua zi, la curs, un domn din Scoţia tot voia să ştie care sunt. Întreba pe toată lumea de...numele meu...dacă nu mă cunoaşte cineva. M-am prezentat, şi domnul, bătându-mă ştrengăreşte pe umăr îmi zise: „Iată, o femeie care ştie ce vrea!” 

  

Nu ştiam ce voise. După câteva zile, lucrând pe grupe, am prins curaj să-l întreb...care e, totuşi, povestea, fiindcă, în fiecare dimineaţă îmi făcea cu ochiul, întrebându-mă languros: „Tot o noapte de vis? Tot?" 

  

Acum mă interesam eu, cine e Mariana?...fiindcă scoţianul mă felicita pentru “Nopţile de nebunii”...eu fiind cazată deasupra lui. 

  

Abia când am dat şi eu de “Marianna” am dezlegat misterul! Compatrioata de-a noastră (din alt oraş), Mariana îşi împlinise şi ea un vis când ajunse în Franţa...”îşi comandase o companie”...pe voia inimii ei! Acasă avea patru copii, care o sunau zilnic...precum iezişorii, povestind de la cum îşi luau ciorăpeii...până la ...câte beri a băut tata cu nea Fane! 

  

Deşi i-am explicat scoţianului că nu eu fusesem “fericita demolatoare” ... nu m-a crezut, ba mai mult! Lucrând într-o zi, pe perechi, la o temă: „Ce-mi place şi ce nu-mi place la tine”, el îmi spuse că nu-i place culoarea părului meu, că nu se potriveşte cu tenul meu palid-sidefiu şi cu verdele ochilor. Îmi povesti că bunica lui a avut coafor şi că el a crescut printre femei...deci, se pricepe! Dacă am încredere în opinia lui, mă invită, după curs, la un coafor, să îmi aleagă nuanţele pentru vopsit şi îmi desenă rapid tunsoarea care m-ar prinde bine. Am zâmbit trist şi i-am mulţumit. Toţi banii mei nu mi-ar fi ajuns pentru o aşa schimbare...şi mai aveam de stat încă 5 zile! 

  

“Cine comandă, plăteşte! E regulă!” îmi zise. 

  

Chiar îmi pieri zâmbetul. Mă gândeam, fireşte, la ce „recompensă” o avea în minte scoţianul. Cine, în zilele noastre îţi oferă astfel de daruri? 

  

“Vrei să fac şi eu: ah! ahhhhhhh...în camera ta...sau ce?” îl întrebai supărată. Omul rămase mut. Făcu ochii mari. Cursul se terminase...şi am ieşit glonţ pe uşă. 

  

Afară ploua. Ploua cu găleata. Am plecat prin ploaie, deşi colega mea avea umbrelă şi se oferise să mă conducă spre locul de cazare. Nu mai voiam să merg nici la bere, nici la vin, nici la ...nimic. Mă supărase rău scoţianul. 

  

Când am simţit că apa îmi ajunsese la piele, am intrat într-o cafenea în care mai veneam uneori, singură...pentru că avea internet. De fapt, internet era şi la cazare, dar nu aveam eu laptop-ul la mine. 

  

“Un aparat?” mă întrebă portugheza cu care mă împrietenisem, oarecum. Fusese foarte atentă, de la prima mea comandă...un corn cu ciocolată, un ceai şi un laptop. Când intram, ştia ce vreau. Ceaiul mi-ar fi prins bine...cornul, poate mai târziu...dar de laptop chiar nu mă puteam lipsi. Mi-era dor de ...oricine mi-ar fi spus două vorbe atunci...în româneşte! 

  

“Irte-ma!” auzii aşa de aproape, că mă speriai. “Irte-ma!” reluă scoţianul, care mă urmărise prin ploaie. Mariana mă suna la telefon. “Iartă-l, dragă, pe nenorocitul ăla, că dracu ştie ce-aţi vorbit voi doi, două dude la franceză...că m-o pus să-i spun cum se zice româneşte la iartă-mă!” 

  

Am izbucnit în râs...Scoţianul zicea, ca un disc zgâriat: “Irte-ma!”, “Irte-ma!” cu o privire din ce în ce mai jalnică.  

  

“Iartă-mă!” se zice ... l-am lămurit apoi ... şi-am râs amândoi. Ne-am servit ceaiurile...el, cu lapte...şi am mai stat la poveşti, până s-a mai oprit ploaia. 

  

Când am ieşit din cafenea, mi-a oferit braţul şi am mers, ca la paradă...cu spatele drept...până la primul colţ, unde era un coafor ...de fiţe. 

  

“Nu accept niciun refuz! Dacă nu-ţi place, mă oblig să rezolv revenirea la culoarea aceasta anostă!” 

  

În definitiv, ce aveam de pierdut? 

  

Am intrat în coafor...trei doamne au sărit să ne întâmpine. Cu doamna cea mai cochetă s-a consultat în privinţa culorilor...cea tinerică ne-a adus cafele, fursecuri...cea mai plictisită, a fixat ritmul de masaj al scaunelor. Văzusem şi la noi şuviţare în folie...dar eu nu-mi făcusem până atunci. Însoţitorul meu alese nuanţele...le controla din când în când...de tuns, m-a tuns chiar el. N-aş fi zis că bărbatul acela inflexibil de la curs, e atât de îndemânatic. Eram ca o veveriţă în captivitate. 

  

Nu pot descrie în cuvinte sobrietatea cu care stătea în coafor, la ceasul când celelalte magazine îşi închideau obloanele. Sorbea alene din cafea şi aproba prin clipiri discrete, forma pe care coafeza o dădu frezei mele. La final, mă sărută pe frunte: “frumosa!” 

  

Mă amuza teribil efortul lui de a spune româneşte cât mai multe cuvinte. O întreba pe Mariana, apoi mi le spunea, ca şi cum le ştia dintotdeauna. La finalul cursului, şi noi i-am făcut o diplomă-amintire, de la cursul neoficial...de limbă română! 

  

Nu-mi amintesc atât cum arătam cu noul look, cât îmi aduc aminte, cu plăcere, satisfacţia lui, de a doua zi, când fetele m-au aplaudat la intrarea în sală. La fel de impresionaţi au fost şi colegii mei de la job: „Ooooo...Franţa e magică, orice s-ar spune! Uite ce poate face!” Mă simţeam ca răţuşca cea urâtă...transformată-n lebădă. 

  

De câte ori mă mai vopsesc sau îmi schimb tunsoarea, colega mea de fizică oftează:”Eheeee ... nu mai ştie nimeni să te facă aşa cum ai fost când ai venit din Franţa! Vezi tu, ce ştiu alţii?...Nu ca la noi...” 

  

Nu mai ştiu nimic de scoţian...dar ştiu că „vizitatorul nocturn”al Mariannei a venit şi-n vara aceasta la mare, la noi. „Nevasta-mea e dusă în tabără, la mare, cu profesorul vostru din Franţa” mă lămurea soţul năzdrăvanei, prin august. 

  

Aşa e...franceza trebuie...aprofundată! 

  

Timişoara, 08.02.2012 Corina-Lucia Costea