Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Impact > Istorisire > Mobil |   


Autor: Octavian Lupu         Publicat în: Ediţia nr. 187 din 06 iulie 2011        Toate Articolele Autorului

Mantuirea pe intelesul tuturor
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
octavian_lupu@yahoo.com

 

Judecata lui Dumnezeu ce a cazut asupra lui Isus HristosSă citim următoarele cuvinte din epistola către Romani 3:25: „Pe El, Dumnezeu L-a rânduit mai dinainte să fie, prin credinţa în sângele Lui, o jertfă de ispăşire, ca să-Şi arate neprihănirea Lui, căci trecuse cu vederea păcatele dinainte, în vremea îndelungii răbdări a lui Dumnezeu.”  
  
Ce înseamnă această „jertfă de ispăşire” despre care vorbeşte apostolul Pavel? 
Jertfa de ispăşire la care face referinţă apostolul nu este nimic altceva decât ceea ce s-a realizat prin intermediul morţii pe cruce a lui Isus Hristos, Fiul lui Dumnezeu şi deopotrivă fiul omului. De fapt, conceptul de mântuire nu este altceva decât aplicarea acestei ispăşiri în dreptul nostru, aceasta fiind singura modalitate pentru a ni se „trece cu vederea păcatele”, adică a ni se oferi iertarea. 
  
Cum se poate exprima mai clar mântuirea pe care ne-o oferă Dumnezeu? De exemplu, cum putem înţelege noţiunea de „răscumpărare” ce apare deseori în cadrul Sfintelor Scripturi? 
Ideea de răscumpărare apare deseori în cadrul Bibliei făcând referinţă la recuperarea omului din condiţia disperată în care se află. A răscumpăra înseamnă de fapt a elibera, aşa cum în timpurile antichităţii prin răscumpărare robii erau eliberaţi din condiţia în care se găseau. Cu alte cuvinte, noi suntem robi ai unei condiţii blestemate din care putem fi eliberaţi doar prin intermediul unei răscumpărări cosmice, care să ne elibereze de sub condamnarea distrugerii. 
  
Să citim acum din Evanghelia după Marcu 10: 45: „Căci Fiul omului n-a venit să I se slujească, ci El să slujească şi să-Şi dea viaţa răscumpărare pentru mulţi!” 
  
De ce răscumpărarea noastră nu se putea realiza decât prin intermediul oferirii vieţii lui Isus Hristos, Fiul lui Dumnezeu? 
Eliberarea noastră de sub condamnarea asociată condiţiei păcătoase în care ne găsim presupunea un act de justiţie înaintea autorităţii lui Dumnezeu. Trebuie bine înţeles faptul că păcatul se constituie ca o ofensă adusă lui Dumnezeu, ce nu poate fi înlăturată decât prin nimicirea celui ce l-a comis. Dar prin intermediul jertfei lui Hristos, condamnarea a fost comutată asupra unui înlocuitor, iar în felul acesta noi suntem eliberaţi de consecinţa dramatică asociată păcatului şi anume moartea cu anihilarea veşnică, deplină. 
  
Să vedem acum ce ne spune apostolul Pavel despre răscumpărarea noastră în 1 Corinteni 6:20: „Căci aţi fost cumpăraţi cu un preţ. Proslăviţi dar pe Dumnezeu în trupul şi în duhul vostru, care sunt ale lui Dumnezeu.”. 
  
Ce înseamnă să fii „cumpărat cu un preţ”? Oare cu adevărat suntem noi robi ai păcatului, având nevoie să fim „cumpăraţi” de un alt stăpân? 
Simbolic vorbind, există doar doi „stăpâni” pe acest pământ: păcatul şi Dumnezeu, orice altă autoritate fiind exclusă. Condiţia umană a căzut sub stăpânirea păcatului, al cărui „administrator”, dacă pot spune astfel, este Cel Rău. Cumpărarea noastră din mâna primului stăpân a fost realizată prin jertfirea lui Isus Hristos, iar astfel noi ajungem să fim „robi”, sau mai bine zis „slujitori”, ai lui Dumnezeu. 
  
Totuşi, cum se poate înţelege rolul acestei jertfe prin prisma conceptului de răscumpărare? A fost o tranzacţie între cei doi stăpâni: păcatul şi Dumnezeu, reprezentaţi prin Cel Rău şi Isus Hristos? 
Sub nici o formă nu putem vorbi de vreo tranzacţie între cei doi stăpâni, adică între Dumnezeu şi autoritatea păcatului, sau răului. Dar autoritatea Celui Rău asupra noastră are la bază condamnarea pe care o are omul înaintea lui Dumnezeu din cauza condiţiei păcătoase în care se găseşte. 
  
Cu alte cuvinte, această „tranzacţie” a răscumpărării se realizează prin anularea vinovăţiei omului înaintea lui Dumnezeu? Adică practic, răscumpărarea este mai degrabă un termen ce face referinţă la satisfacerea dreptăţii divine absolute, care cere moartea celui păcătos? 
Bineînţeles că aici este cheia înţelegerii mântuirii noastre. Răscumpărarea este o metaforă pentru îndepărtarea vinovăţiei noastre înaintea lui Dumnezeu, este o răscumpărare de sub condamnarea morţii veşnice, iar astfel condiţia noastră este decuplată de cea a lui Satana şi îngerilor căzuţi. 
  
Să citim acum despre un alt concept ce descrie mântuirea pe înţelesul nostru în 2 Corinteni 5:18-19,21: „Şi toate lucrurile acestea sunt de la Dumnezeu, care ne-a împăcat cu El prin Isus Hristos, şi ne-a încredinţat slujba împăcării; că adică, Dumnezeu era în Hristos, împăcând lumea cu Sine,neţinându-le în socoteală păcatele lor. … Pe Cel ce n-a cunoscut nici un păcat, El L-a făcut păcat pentru noi, ca noi să fim neprihănirea lui Dumnezeu în El.” 
  
Cum putem înţelege această „împăcare cu Dumnezeu”? Este omul în situaţia de a fi în situaţia de vrăjmăşie împotriva lui Dumnezeu de est necesară această împăcare? 
Exprimarea mântuirii prin intermediul conceptului de împăcare ne atrage atenţia asupra situaţiei conflictuale dintre om şi Dumnezeu după căderea în păcat. Practic, omul a trecut în tabăra adversarului lui Dumnezeu, angajându-se în lupta contra autorităţii Sale şi pentru instaurarea unei împărăţii independente pe pământ. 
  
Ceea ce spuneţi este de-a dreptul îngrozitor. Oare este conştient omul de această situaţie de antagonism cosmic în care se găseşte în raport cu Dumnezeu? 
Din nefericire, păcatul este o parte a naturii noastre şi din această cauză nu simţim grozăvia acestei situaţii de luptă împotriva lui Dumnezeu. Doar cei care trec de partea lui Hristos au ocazia de a vedea realitatea acestei răzvrătiri şi înţeleg de nevoia împăcării noastre cu Dumnezeu. Pe de altă parte, împăcarea noastră cu Dumnezeu s-a realizat prin intermediul întrupării Fiului Său ca om, pentru a deveni parte cu noi în ce priveşte condiţia condamnată. Luând asupra sa această condamnare El practic ne-a eliberat de ea aducându-ne împăcarea. 
  
Cum putem deveni „neprihănirea lui Dumnezeu” prin Isus Hristos? La ce se referă această expresie? 
Întotdeauna există o dificultate de a înţelege în mod izolat cuvintele unui autor, cu atât mai mult cu cât Autorul Scripturii este chiar Dumnezeu. A fi neprihănirea lui Dumnezeu, conform paragrafului citat, înseamnă de fapt să intri în condiţia binecuvântată a împăcării. Isus Hristos a realizat acest lucru, prin faptul că a transferat condiţia umană de sub condamnare sub împăcare şi armonie cu Dumnezeu. Practic putem vorbi de două condiţii umane: una naturală, condamnată, şi alta spirituală, binecuvântată. 
  
La ce se referă aceste două condiţii umane? Şi cum le putem distinge pentru a alege ceea ce este binecuvântat? 
Aceste două condiţii umane merg în paralel, aşa cum descendenţa noastră naturală din Adam va merge în paralel cu cea spirituală din Hristos de-a lungul existenţei noastre pe acest pământ. Prima condiţie se referă la tot ceea ce ne leagă de păcat, iar a doua la tot ce ne conduce la sfinţire. Distincţia se realizează prin identificarea tendinţelor, mai bine zis influenţelor sau atracţiilor ce se manifestă asupra minţii noastre. În primul sens, există o atracţie puternică spre tot ce înseamnă rău, falsitate, minciună şi altele în felul acesta, iar în al doilea sens vom vorbi de tot ceea ce ne atrage spre bine, adevăr, curăţie şi altele de acest gen. „Rodul” sau finalitatea, ne spune despre ce fel de pom avem de-a face, sau mai bine zis despre cauza care ne influenţează. 
  
Cu alte cuvinte, răscumpărarea şi împăcarea sunt în cele din urmă valabile doar pentru cei care ajung sub condiţia binecuvântată oferită de Hristos? 
Cu siguranţă că da, iar aceasta înseamnă să devii părtaşi Împărăţiei spirituale pe care Isus Hristos a întemeiat-o pe pământ. Este vorba despre o puternică fortăreaţă a neprihănirii ridicată chiar în mijlocul pământului, a acestei lumi aflată sub condamnare. În sens spiritual, Împărăţia cerurilor există deja pe pământ sub forma unei împărăţii a harului, ce ne cheamă să îi devenim părtaşi, având drept finalitate intrarea în Împărăţia slavei, atunci când Domnul va veni să ne ia cu El în ceruri. 
  
Un alt concept ce ne ajută în înţelegerea mântuirii este preluat din curţile de judecată, în care era probată vinovăţia, rezultatul fiind condamnarea în cazul dovedirii acesteia, sau îndreptăţirea şi eliberarea, în caz contrariu. Să citim acum din epistola către Romani 3:21-22 „Dar acum s-a arătat o neprihănire, pe care o dă Dumnezeu, fără lege despre ea mărturisesc Legea şi prorocii, şi anume, neprihănirea dată de Dumnezeu, care vine prin credinţa în Isus Hristos, pentru toţi şi peste toţi cei ce cred în El. Nu este nici o deosebire.” 
  
La ce se referă acest concept al neprihănirii pe care ne-o dă Dumnezeu? Cum putem înţelege această îndreptăţire prin credinţă? 
Îndreptăţirea prin credinţă este un alt concept destinat să ne ajute în înţelegerea mântuirii oferite de Dumnezeu. Practic, condiţia umană se află sub blestemul condamnării, având drept consecinţă moartea, dar în cadrul judecăţii înaintea lui Dumnezeu a fost prezentată o probă destinată eliberării noastre de sub această condamnare. În acest sens, în faţa argumentelor zdrobitoare probate prin faptele şi gândurile noastre, cu privire la faptul că suntem vinovaţi de răzvrătire împotriva lui Dumnezeu, s-a prezentat un singur argument suficient pentru a satisface această dreaptă condamnare. 
  
Aşadar, în faţa multitudinii de dovezi cu privire la vinovăţia omului şi a fiecăruia dintre noi a fost prezentată o altă dovadă, care ea singură a putut să ne elibereze de consecinţa nefastă? 
Exact, mai precis această singură dovadă a făcut referinţă la suferinţele şi moartea lui Isus Hristos sub blestemul condamnării care trebuia să vină peste toţi cei care nu ascultă de Dumnezeu, adică peste noi. În acest sens, s-a arătat că această condamnare nu mai are obiect pentru cei care acceptă jertfa lui Hristos, fiindcă, şi aici subliniez, executarea sentinţei a fost deja realizată prin suferinţele şi moartea lui Hristos. 
  
Să înţelegem, prin urmare, că această achitare prin executarea sentinţei de condamnare asupra Celui ce ne-a înlocuit, să spunem aşa pe eşafod, ne aduce îndreptăţire în faţa justiţiei divine? 
Fără îndoială că această împlinire a condamnării asupra lui Hristos ne aduce eliberare de toate consecinţele nefaste ce decurgeau din aceasta, şi de aceea cel păcătos primeşte ceea ce am putea numi „confirmare a nevinovăţiei”, sau cu alte cuvinte „îndreptăţire”, chiar din partea celei mai mari autorităţi din univers, şi anume din partea lui Dumnezeu şi curţii Sale de judecată. 
  
Dar de ce această eliberare de sub condamnare se realizează prin „credinţă”? Cum se poate înţelege ceea ce Pavel numeşte ca fiind „îndreptăţirea prin credinţă”? 
Acordarea iertării lui Dumnezeu, care aşa cum am subliniat are la bază de fapt o comutare a pedepsei noastre, reprezintă de fapt o favoare oferită de Cel ce ne judecă, pe care noi nu o putem nici pretinde, nici merita. Cu alte cuvinte, este un har, adică un dar nemeritat oferit celui condamnat, în ciuda evidenţei clare a vinovăţiei acestuia. Şi acest har este prin credinţă, fiindcă presupune doar acceptarea noastră şi atât. Termenul de credinţă înseamnă de fapt să crezi pe Dumnezeu pe cuvânt în ceea ce El afirmă. 
  
Cum adică „să crezi pe Dumnezeu pe cuvânt în ceea ce El afirmă”? Este posibil ca noi să nu credem cuvintele clare ale lui Dumnezeu? 
Dacă ne uităm cu atenţie la reacţia celor ce au fost contemporani cu Isus Hristos, vom vedea că puţini au fost cei care au crezut cuvintele lui Dumnezeu. La fel putem spune şi astăzi, când marea majoritate a oamenilor este nepăsătoare cu privire la cuvintele lui Dumnezeu oferite prin intermediul Sfintelor Scripturi. Aşadar, a crede pe Dumnezeu pe cuvânt, sau a avea credinţă, deşi pare surprinzător, este un lucru deosebit de rar în lumea noastră. 
  
Totuşi, pare paradoxal ca oamenii să fie atât de puţin interesaţi de un subiect atât de important cum este cel al mântuirii. Cum se poate explica această indiferenţă? 
Condiţia blestemată de care vorbeam mai devreme se realizează prin intermediul stăpânirii autorităţii păcatului asupra vieţilor noastre. De aceea, în mod natural nu avem atracţie spre lucrurile spirituale, spre studiul Cuvântului lui Dumnezeu, către rugăciune, sau altele în felul acesta. Toate acestea sunt străine naturii noastre adamice, ca să îi spun astfel, şi de aceea este necesar să existe o trezire a facultăţilor adormite de păcat, ca să nu spun că trebuie să fim „născuţi din nou” pentru a pricepe elementele de bază în ce priveşte mântuirea. 
  
Am discutat mai mult despre elementele „tehnice”, ca să spunem astfel, ale mântuirii, dar acum să vedem motivaţia lui Dumnezeu în ce priveşte salvarea noastră şi vom citi din 1 Ioan 4,9-10: „Dragostea lui Dumnezeu faţă de noi s-a arătat prin faptul că Dumnezeu a trimis în lume pe singurul Său Fiu, ca noi să trăim prin El. Şi dragostea stă nu în faptul că noi am iubit pe Dumnezeu, ci în faptul că El ne-a iubit pe noi, şi a trimis pe Fiul Său ca jertfă de ispăşire pentru păcatele noastre.” 
  
Ce putem spune despre iubirea lui Dumnezeu faţă de noi? Dacă aşa cum am zis, omul se afla în vrăjmăşie cu Dumnezeu, cum se poate explica iubirea Sa? 
Iubirea lui Dumnezeu nu poate fi explicată prin prisma vreunui interes meschin faţă de noi, ci ea are la bază un principiu de esenţă în ce priveşte natura Sa. Apostolul Ioan spunea că „Dumnezeu este iubire”; cu alte cuvinte, acesta este principiul definitoriu a tot ceea ce întreprinde Creatorul nostru. El ne iubeşte fiindcă suntem copiii Săi. Chiar dacă am trecut în condiţia răzvrătită, El nu ne iubeşte mai puţin, ba chiar manifestarea dragostei Sale este mai evidentă, dată fiind nevoia noastră. 
  
Aşadar, atunci când vorbim despre răscumpărare, împăcare şi îndreptăţire prin credinţă, de fapt facem referinţă la iubirea lui Dumnezeu în acţiune? 
Iubirea lui Dumnezeu în acţiune a însemnat că El S-a oferit voluntar să achite preţul eliberării noastre, să realizeze împăcarea noastră cu cerinţele drepte ale justiţiei divine şi să ne achite în marele proces al răzvrătirii desfăşurat în curţile cereşti. De ce această ofertă de har pentru un acuzat dovedit pentru răul comis? Răspunsul este unul singur: din iubire, iar acest lucru nu va putea fi explicat niciodată pe deplin. 
  
Şi acum să ne gândim care ar trebui să fie reacţia noastră faţă de manifestarea dragostei lui Dumnezeu prin moartea lui Hristos? 
Răspunsul îl găsim în 1 Ioan 4:11: „Preaiubiţilor, dacă astfel ne-a iubit Dumnezeu pe noi, trebuie să ne iubim şi noi unii pe alţii.”. Astfel, în măsura în care devenim conştienţi de ceea ce a făcut Dumnezeu pentru noi, de realitatea jertfei Sale în favoarea noastră şi de tot ce s-a realizat în baza acesteia, noi vom manifesta la rândul nostru această mare iubire, ce nu caută folosul său, ci caută să realizeze maximum de bine în decursul acestei vieţi. 
  
La modul practic, cum ne ajută conştiinţa acestei mari iubiri să depăşim necazurile şi problemele din viaţa noastră? 
Atunci când devenim conştienţi de iubirea lui Dumnezeu faţă de noi se produce înăuntrul nostru o vindecare de tot ce înseamnă păcat şi legătura cu acesta. Condiţia păcătoasă nu poate să aducă la tăcere iubirea lui Dumnezeu, atunci când ea este primită în suflet, ci ea se va manifesta prin intermediul acţiunilor noastre şi a tot ce gândim sau exprimăm. Astfel, toate problemele noastre vor primi un răspuns spiritual valabil prin intermediul Bibliei, fapt care ne va conduce la trăirea unei experienţe plenare de manifestare a iubirii lui Dumnezeu. 
  
Rugăciune pentru răscumpărare, împăcare, îndreptăţire prin credinţă şi vindecare. 
Referinţă Bibliografică:
Mantuirea pe intelesul tuturor / Octavian Lupu : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 187, Anul I, 06 iulie 2011, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2011 Octavian Lupu : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Octavian Lupu
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!