Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Literatura > Spiritual > Mobil |   


Autor: Magdalena Albu         Publicat în: Ediţia nr. 612 din 03 septembrie 2012        Toate Articolele Autorului

Magdalena ALBU - TAINA SCRISULUI (35) – SCRISUL, SENSUL MEU DE A FI
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
„Dedic acest text memoriei  
istoricului literar Alexandru Talex” (MA)  
 
Nu cred că există o anumită taină a scrisului. Poate mai degrabă o artă a sa. Consider însă că verbul a scrie ţine de o însuşire specifică, mărturisitoare a fiinţei umane, la fel de importantă şi de nobilă precum actoria, olăritul, ţesutul ştergarelor, sculptatul pietrei neşlefuite, arta lirică, cusutul iilor, pictatul unei pânze şi aşa mai departe. Pentru mine, Scrisul cu majusculă înseamnă totul. De la sensul personal de a fi pe acest pământ şi aerul pe care îl respir în fiecare zi până la viaţa însăşi cu seria ei de avataruri mereu surprinzătoare, Scrisul în sine semnifică rostul propriei mele existenţe umane într-o lume, care, din păcate, nu îşi mai cunoaşte nici sensurile şi nici limitele sale specifice (mă întreb cu acest prilej, dacă şi le-a cunoscut, oare, vreodată pe parcursul întregii sale căi istorice multimilenare ?!...). Există totuşi două părţi de vorbire care, din punctul meu de vedere, sunt singurele capabile a devansa în mod cert verbul a scrie. Este vorba despre alte două verbe fundamentale ale Limbii Române: a crede şi a iubi. Deasupra acestora nu se mai află, practic, nimic. Cu excepţia divinităţii creatoare, evident.  
 
Atunci când aşez pe hârtie idei, mă simt acasă şi tot ceea ce mă defineşte ca fiinţă şi nefiinţă, deopotrivă, face parte dintr-o emoţie totală şi unică, ce ferecă şi desferecă nu oricum, ci cu migală şi tumult, un univers al spiritului omenesc intersectabil în orice clipă cu un altul născut deja din lumina şi din întunericul acestei lumi cu iz de aparentă imperfecţiune. Şi nu e vorba aici despre o luptă aridă cu efemeritatea informă a propriei mele vieţuiri pământene, nu. Discutăm despre nevoia continuă de autodefinire a Omului privit ca imagine ilustră a Chipului divin prin intermediul forţei interioare a Verbului creator, fiindcă „Ceea ce scriu se naşte din ceea ce trăiesc. Nimic nu am conceput vreodată din simplă imaginaţie fără ca viaţa şi, deopotrivă, moartea să nu îşi reverse amândouă cu putere seva în sufletul meu. Rânduri nesfârşite de cruci cu braţele aşezate perpendicular ori în formă de „x” precum crucea Sfântului Apostol Andrei, perechi de suflete goale ori de tălpi aşijderea, iată ce mi s-a perindat constant de-a lungul vremii prin faţa ochilor cu blândeţe sau cu duşmănie, aidoma unor forme non-umane, dar apocaliptice, cu trunchiul lipsit de cap sau cu el atârnând, ca şi când n-ar exista nici măcar ipotetic, pe cei doi umeri ai unui schelet construit total asimetric.”. Aşa scriam de curând în eseul intitulat „Portret final” despre mine însămi, un soi de spovedanie personală căreia Dumnezeu îi adaugă zilnic foarte multe alte înţelesuri majore.  
 
Dacă nu aş fi avut puterea să imaginez vreodată texte pe hârtie, probabil că aş fi primit cu bucurie în sufletul meu aerul special al scenei de teatru, simţind Cuvântul rostit cum taie cu forţă de laser invizibil cele mai firave resorturi interioare ale Fiinţei, sau armonia desăvârşită a marii muzici a Universului, trăind aidoma unui veşnic Sisif liric numai sub acoperământul sferei de lumină pe care ţi-o aşează cu blândeţe în inimă Dumnezeu. Marele Creator al lumii allege însă pentru fiecare dintre noi ceea ce ni se potriveşte cel mai bine spiritului propiu. În cazul meu, a fost să fie Cuvântul, cel scris, fiindcă în mijlocul vocabulelor am libertatea de a fi în sfârşit eu însămi, atunci când simt existenţa ca pe un blestem tăios - care parcă te înşfacă în ghearele sale pentru a-ţi sugruma viaţa definitiv - şi nu ca pe o binecuvântare, pot plânge în hohote şi mă pot bucura, deopotrivă, împreună cu Ceilalţi, îmi pot exprima revolta în voie şi îmi pot arăta sufletul în toată dimensiunea lui solară, caut a nu-mi mai ascunde suferinţa repetabilă, lăsând cu bună ştiinţă să i se vadă acesteia pe de-a-ntregul adevărata sa culoare netrucată de cineva anume dominat de rele intenţii vădite, îmi pot aşeza în faţa tuturor cu deplină sinceritate sentimentele, glăsuind cu vehemenţă despre periculoasa ne-libertate individuală a Omului de a exista de sine stătător în afara canoanelor şi normelor social-istorice temporare, pot vorbi despre admiraţia mea totală faţă de veritabila valoare umană construită în ani în spaţiul cultural autohton şi mondial, dar şi despre zgura îndoielii fireşti ori despre dispreţul vădit în raport cu latura inestetică mutilantă adoptată azi cu multă lejeritate şi lipsă de discernământ de către toţi cei din jur, despre criticismul personal dezvoltat împotriva imaginii mistificate a realităţii exterioare ori despre analiza lucidă, care priveşte mizeria mundană cvasidominantă în aceste momente dure.  
 
Nu pot decât să mă bucur că destinul a ales pentru mine Scrisul, fiindcă nu aş putea percepe cu o mai mare voluptate şi profunzime experienţa trăirii umane în genere de-a lungul istoriei sale complexe decât prin fiinţa delicată şi plină de forţă în acelaşi timp a Cuvântului, care mă determină să-mi desluşesc zilnic însuşindu-mi, de fapt, propriul meu rost ontologic finit. De scris m-am apropiat nu altcumva decât ... desenând. Şi nu oricum. Copiam, pe la trei-patru ani, cu creionul chimic toate literele de tipar întâlnite în paginile ziarelor din perioada aceea de început a anilor '70, aşa încât, spre marea supărarea a bunicii mele, alfabetul Limbii Române apărea în toată splendoarea lui, literă cu literă, pe toate feţele interioare ale meselor de lemn ce stăteau soldăţeşte în mijlocul fiecărei camere a casei părinteşti. Câţiva ani mai târziu, ecuaţia destinului meu avea să primească, rând pe rând, o seamă de personalităţi care mi-au lăsat în suflet, într-o mai mică sau mai mare măsură, o dâră puternică din focul viu al magiei Cuvintelor limbii.  
 
Profesorul de limba şi literatura română din primii ani de gimnaziu, poetul Traian Cristea, primul meu ghid, de altfel, în acest sens, a fost şi cel de la care am învăţat pentru prima oară că verbul a scrie nu prezintă o semantică autoconţinută oarecare, iar constructele de gândire personală nu se pot aşterne oricum pe hârtie (ar fi un sacrilegiu acest lucru!). Mărturisesc aici pentru prima dată faptul că Scrisul ar fi rămas pentru mine cu siguranţă o eternă necunoscută a propriei mele matematici existenţiale, dacă intersecţia mea spirituală la început de drum, pe când aveam doar 11 ani, nu s-ar fi produs cu profesorul şi poetul Traian Cristea. Anii de liceu (este vorba despre Liceul „Alexandru Vlahuţă” din oraşul Râmnicu Sărat, judeţul Buzău) mi-au oferit alte două întâlniri memorabile, cea cu profesorul de literatura română Ion Chivu şi cea cu remarcabilul, unicul dascăl de filozofie al urbei râmnicene, după părerea mea, Gheorghe Păduroiu.  
 
Imediat după terminarea celor patru clase liceale, istoricul literar Alexandru Talex, prietenul şi exegetul operei lui Panait Istrati, precum şi matematicianul Alexe Gheorghe aveau să-mi direcţioneze definitiv paşii înspre lumea fascinantă şi plină de responsabilitate a literelor. Nu pot să nu le amintesc în acest context pe scriitoarea Sabina Măduţa, pe actriţa Marga Barbu ori pe prietena mea Iulia Gâru, fiecare dintre ele apărută în calea mea exact în momentul considerat de divinitate a fi fost pentru mine unul mai mult decât potrivit. Dar personalitatea care a făcut ca scrisul meu să prindă viaţă şi să fie cunoscut în multe părţi ale lumii a fost distinsul publicist şi scriitor român de la Antipozi George Roca, cel care, alături de poeta şi editoarea Rodica Elena Lupu, a constituit şi va constitui întotdeauna adevăratul părinte spiritual al tuturor volumelor publicate de mine până acum (şi mă refer aici la „Dictatura nonvalorii”, „Cultura română şi spiritul de haită”, precum şi la textul ştiinţific „Impactul amenajărilor de desecare-drenaj asupra terenurilor cu soluri grele (studiu de caz Depresiunea Rădăuţi)”) şi, cu ajutorul Celui de Sus şi prin forţa sau datul destinului, şi al celor ce se vor tipări probabil şi de acum înainte.  
 
De la simpla alăturare de început a cuvintelor în propoziţii şi până la conturarea ideilor proprii în forma lor actuală de acum, drumul meu nu a fost deloc unul lipsit de obstacole. Dimpotrivă. Au existat multe, extrem de multe piedici, unele dintre acestea majore, pe parcursul anilor care au trecut, dar şi o serie de neaşteptate bucurii sosite în ultimul cârd de vreme în ceea ce priveşte Scrisul. Sigur că între ceea ce ne dorim, de fapt, a realiza în viaţă din punct de vedere profesional şi ceea ce ni se oferă pe parcursul întregului spectacol ontologic parcurs se află, uneori, o distanţă canonică destul de mare, aidoma celei dintre astrele cereşti (a se vedea în acest sens exemplul celebrului autor al piesei de teatru “Rinocerii” - Eugen Ionesco sau cel al Profesorului Mihai Dinu de la Facultatea de Litere a Universităţii din Bucureşti). A fost şi cazul meu.  
 
Tăria focului lăuntric însă de a te dărui definitiv Scrisului, doar pentru că el şi numai el înseamnă cheia şi lăcata personale, care te reprezintă cel mai bine ca fiinţă creatoare în cuprinsul acestei lumi cu fel de fel de iţe complicate, poate fi un risc enorm şi, în acelaşi timp, o certitudine palpabilă. Un risc, pentru că Scrisul îţi cere o serie de sacrificii aproape ritualice de cele mai multe ori spre a ieşi triumfător la lumină (inclusiv necesitatea de a munci cu ziua pentru o supravieţuire forţată sau, de ce nu, însăşi arta a gusta continuu din plămada astringentă a foamei, atâta vreme cât nu deţii o rentă pe viaţă precum Schopenhauer (şi amintesc aici exemplul elocvent al lui Panait Istrati, ca să nu mai vorbim despre cel al lui Mihai Eminescu, al Sylviei Plath ori al Charlottei Bront" ) sau de o sinecură de ocazie cadorisită politic cu multă grijă în orice regim). O certitudine, fiindcă eşti conştient, la fel precum celebra postmortem, bineînţeles, poetă a secolului XX Sylvia Plath (cea care, din cauza sărăciei în care se zbătea, a fost nevoită să îşi curme umilinţa supravieţuirii deschizând butonul ucigaş al conductei de gaz), de faptul că, atunci când atingi instrumentul personal de scris pentru a naşte idei, viaţa în sine nu îţi mai aparţine deloc ţie însăţi (însuţi), ci devii dintr-o dată, fără să ai puterea de a controla acest fapt unic, fiinţă din fiinţa propriilor tale cuvinte răsfirate cu multă luciditate pe suportul distinct de hârtie albă sau colorată.  
 
La data de 10 iunie a anului 2001, actriţa Marga Barbu îmi ura în scris următoarele: „Magdalenei, să-i dea Cel de Sus tot harul strâns sub teii înfloriţi ai lui Eminescu, mult noroc şi îndrăzneală pe drumul spinos al vieţii.” A fost prima şi ultima dată pe tot parcursul anterior al vieţii mele, când aveam s-o întâlnesc pe remarcabila noastră actriţă de teatru şi film. Din tot ceea ce a gândit atunci Marga Barbu, pregnanţi în drumul meu de până acum au fost, cu deosebire, din păcate, numai spinii. Partea luminoasă a poveştii personale numită destin s-a lovit mereu nu cu graţie, ci cu o intensă duritate de metalul tăios al unei existenţe pământene, pe care nu ne e dat sub nicio formă să o controlăm. Cu toate astea însă, Marga Barbu a avut dreptate în acel moment. Cu ochii mici şi aparent ficşi, pierduţi într-o melancolie firească a senectuţii şi a finalului său de viaţă - ochi care te pătrundeau până dincolo de ceea ce tu ai fi vrut să laşi la vedere lumii, pentru că Marga Barbu avea o forţă individuală uriaşă de a sparge în mii de bucăţi masca-ţi aşezată conjunctural pe chip -, artista ca un monument din marmură albă din faţa mea, în aparenţă doar rece, dar cu atitudine fermă şi o sensibilitate inimaginabil de puternică dincolo de ceea ce lăsa, la rându-i, să se observe, a rostit câteva fraze care mi-au marcat definitiv calea: „Ai încercat, dragă, să-ţi manifeşti sensibilitatea prin scris? Te-ai gândit vreodată la aşa ceva? Dacă nu, atunci gândeşte-te! Cred că te reprezintă cel mai bine.” Am simţit în acele clipe cum cineva nevăzut de nimeni trasa cu un creion imaginar pe deasupra capului meu rola unui destin, pe care nu mi-l puteam prefigura însă cu o minuţie deplină atunci. Multă vreme după această întâlnire de neuitat pentru mine aveam să las deoparte, într-adevăr, un drum destul de bine bătătorit pentru a păşi dintr-o dată pe un cu totul şi cu totul alt culoar diferit, dar complementar, în acelaşi timp, primului. O altă întorsătură a sorţii. Poate, de data aceasta, direcţia ei firească. Cine ştie cu adevărat ce va aduce cu sine ziua de mâine?!...  
 
Magdalena ALBU  
Bucureşti  
1 septembrie 2012  
 
 
 
Referinţă Bibliografică:
Magdalena ALBU - TAINA SCRISULUI (35) – SCRISUL, SENSUL MEU DE A FI / Magdalena Albu : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 612, Anul II, 03 septembrie 2012, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2012 Magdalena Albu : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Magdalena Albu
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!