Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Eveniment > Comemorari > Mobil |   


Autor: Magdalena Albu         Publicat în: Ediţia nr. 585 din 07 august 2012        Toate Articolele Autorului

Magdalena ALBU - ROMÂNUL ÎNGROPAT ÎN PĂMÂNTUL ALTEI PATRII
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
Îl chema Luca şi nu avea de unde să ştie că abisul fără de fund al propriei sale morţi avea să-l înghită cu destul de multă nemilă departe de ţărâna care îi aşteptase cu bucurie primul scâncet al vieţii. Întunericul crâncen al nefiirii din glodul rece al altei patrii îl aşteptase probabil îndelung şi cu infinită răbdare de-a lungul vremii, ca şi cum foamea lui nestăpânită de carne şi de oase nu putea fi ostoită într-o oarecare măsură decât cu mădulare complet străine de fiinţa sa. Ca orice român care gândea că lumea de dincolo de graniţa vestică a ţării de apartenenţă reprezintă raiul existenţei, Luca plecase de acasă cu gândul că pâinea altui neam al pământului este ceva mai bună decât aluatul vetrei părinteşti. Evident, o iluzie, o uriaşă iluzie personală, din chingile căreia avea să purceadă destul de curând către o altă dimensiune a Universului. Nu avea încotro însă. Pornise pe o atare cale ca mulţi, mulţi alţii, viaţa împingându-l la un soi de alegere decisivă, pe care avea să o regrete amarnic mai apoi ani de-a rândul.  
 
Spania reprezenta pentru Luca locul care îl atrăsese cu mirajul ei economic într-o cursă dublă - nici că ar fi putut bănui de unul singur de la bun început traiectul meandrat al sorţii -, cu batista fluturându-i-o cu ipocrizie pe deasupra capului: cursa supravieţuirii şi cursa propriei sale dispariţii pământeşti. „Cauza desfigurării omului stă în căutarea greşită a fericirii sale în lucrurile acestei lumi.”, scria părintele Arsenie Boca în cartea sa „Omul, zidire de mare preţ”. Şi în acest caz, felul în care au fost cântărite aspectele propriei existenţe a născut o dramă vizibilă - drama de a fi a unui român plecat dintr-o matrice spiritual-ancestrală intim legată de fiinţa sa şi aruncat într-o alta cu totul şi cu totul nepotrivită celei iniţiale, materne.  
 
Fiinţă strivită între două lumi aparent opuse, dominate cultural însă de aceeaşi marcă funciară a latinităţii, Luca ajunsese în final un dezrădăcinat al sorţii, un drum fără cale în căutarea propriului său destin completamente incert. Acasă, în România, nu-l mai aştepta de multă vreme nimeni. În Spania, nici atât. Părinţii îi fuseseră luaţi de vârtejul inefabil al morţii, iar de ziduri goale, lipsite de sufletul din dinăuntru, era, din păcate, sătul. Se izbea de ele orişiunde-şi întorcea capul şi nu le simţea deloc răsuflarea caldă şi unică a vieţii. Nu avea nici pentru ce şi nici la cine să se mai întoarcă în România, cum nu avea prea multe motive nici să rămână pe tărâm iberic. Adevărata lui patrie nu era, de fapt, nicăieri. Pentru el, pământul lui Dumnezeu era pretutindeni la fel, colţuros şi rece, iar sentimentul născut de ceea ce poate însemna pentru un oricare Om adverbul „acasă” îi dispăruse pentru totdeauna din suflet. Nu mai avea de ce se bucura, nu mai avea pentru ce trăi. Nu mai aştepta nimic de la nimeni. Viaţa îi refuzase în viziunea lui totul, iar speranţele i se transformaseră într-un morman de scrum pe care-l înghiţise de mult pământul pietros al Regatului spaniol.  
 
Dar, cum pentru oricare român se pare că nu există acea „ruptură existenţială (...) între lumea de aici şi lumea de dincolo, între vremea de acum şi vecinicie, ci numai vamă, adică poartă de trecere” (Mircea Vulcănescu -„Dimensiunea românească a existenţei”), şi pentru Luca limitele şi nelimitele propriei sale fiinţe de lut şi de spirit s-au suprapus în timp peste osatura unui cosmos aflat în continuă mişcare, unde sigur nu mai are nevoie acum să îşi afle nici drumul şi nici status-ul personal, barierele normative ale cultură şi cele identitare dispărând complet de această dată în liniştea gravă a morţii lui premature.  
 
Luca nu este deloc un personaj imaginar. Dimpotrivă. El este unul dintre acele multe fiinţe umane obligate să îşi ia de nevoie lumea în cap din ţara lor de origine, dar care îşi găsesc, din păcate, sfârşitul în groapa falsului miraj occidental. Luca a fost o fiinţă reală, nu un simplu personaj literar ieşit dintr-un oarecare condei scriitoricesc. Finalul său neaşteptat, sosit cu mult mai repede decât şi-ar fi imaginat cineva şi chiar el însuşi vreodată, l-a aruncat brusc de pe graniţa fictivă dintre viaţă şi moarte direct pe foaia albă a hârtiei de scris. Era necesar de aşezat în câteva cuvinte un asemenea destin individual tragic, fiindcă acesta reprezintă unul dintre multele asemenea lui însuşi, pe care timpul le acoperă cu prea multă rapiditate şi indiferenţă pentru totdeauna, ca şi cum el nu ar fi existat în mod cert vreodată.  
 
Pe Luca îl cunosc de când mă ştiu. Nu aş fi bănuit însă că, peste ani, acelui copil cu ochi veseli şi părul blond, împreună cu care scurmam din când în când în praful străzii cu nişte beţe subţiri din lemn moale ori jucam pe asfaltul fierbinte al trotuarului şotronul, firul fragil al vieţii avea să i se curme atât de tragic la câteva sute de kilometri de graniţele patriei sale reale şi de osemintele părinteşti. Nu i se putea ghici la vremea aceea frumoasă a copilăriei, în licărul jucăuş al privirii lui pline de lumină, urma unei atari drame viitoare greu de descris în cuvintele propriei sale limbi, tocmai din motivul singular că Luca făcea parte din lumea aceea magică a copiilor cu chip mereu senin şi suflet altruist, cărora pare că nu li se va întâmpla nimic rău vreodată de-a lungul sorţii. Şi totuşi... Dumnezeu a vrut altfel, cu totul şi cu totul altfel pentru el... Linia destinului personal îi fusese trasată parcă la mânie de către îngerii negri ai întunericului, îngeri pe care divinitatea nu i-a putut opri cu niciun chip de la distrugerea acestei alte vieţi omeneşti.  
 
Povestea lui Luca poate fi, până la urmă, povestea tragică a oricărui ins dezrădăcinat cu forţa de pe meleagurile patriei sale, indiferent de naţionalitatea de apartenenţă a acestuia, pentru că a pleca din propria-ţi ogradă mânat de lipsa unei certitudini anume într-o lume complet nouă, necunoscută ţie, cu coordonate culturale specifice sieşi, unde nu eşti atât de lesne, pe cât s-ar crede, acceptat şi pe care, la rândul tău, nu ajungi să o primeşti cu bucurie vădită înlăuntrul propriei fiinţe - poate fiindcă eşti pe deplin conştient că nu ţi se potriveşte deloc -, uneori, nu înseamnă altceva decât sfârşitul, sfârşitul personal. Un final însă, care şi acesta ţi se refuză în mare parte din punct de vedere religios şi ritualic, tradiţia seculară a parcurgerii ultimului drum nefiind peste tot în lume, evident, la fel.  
 
Despre Luca se poate spune că nu s-a simţit „acasă” în niciuna dintre cele două lumi. Nici Spania şi nici România nu îl iubeau cu patimă. Ba aş îndrăzni să spun că nu îl iubeau deloc. Pentru amândouă, el era un fel de număr statistic înscris în condici de naştere ori de prezenţă la locul de muncă şi-atât. Nu reprezenta o fiinţă, o Fiinţă cu majusculă, aşa cum firesc ar fi fost să fie. Spania avea nevoie doar de o mână de lucru ieftină şi în plus, iară nu de identităţi sui-generis. România nici măcar de atât. Cultural vorbind, Luca nu era pentru niciuna dintre aceste două ţări un suflet. De fapt, nu era, din păcate, nimic. Trăia cu conştienţă pe pielea lui acest fapt dramatic, pe care nu avea deloc cui să-l mărturisească cu de la sine voinţă. Uneori îi venea să urle, atunci când deznădejdea i se cuibărea cu neruşinare în inimă, dar ştia că totul ar fi fost mai mult decât zadarnic. Într-o lume care alerga avid după mărunţişuri de tot felul, călcând cu furie şi cu ură peste tot soiul de cadavre, a nu-ţi auzi nimeni durerea interioară devenise un fapt mai mult decât obişnuit. Filozofia personală a unei existenţe chinuite printre străini nu interesa câtuşi de puţin pe cineva anume, atâta timp cât el însuşi devenise în ambele lumi un nimeni, un simplu sclav perfect cu sentimente anulate la porţile unui Occident cu bruscheţe dezvrăjit acum, sclav pe care viaţa încerca să îl arunce violent şi ireversibil în braţele propriei sale morţi extrem de grăbite. Ceea ce şi avea să se întâmple în final cu Luca.  
 
Dezrădăcinarea presupune, evident, moartea simbolurilor iniţial asimilate, a tradiţiei şi a normelor propriei tale culturi, dar, în acelaşi timp, şi înlocuirea acestora brutală cu formele noii culturi de adopţie. Pentru Luca însă, Spania nu însemna nimic din toate acestea. Nu însemna nici patria lui Cervantes, nici acel tărâm mirific al artei lui Dali ori Vel" zquez şi nici spaţiul arhitectural inovator al catalanului Gaudi. Nu auzise - şi nici nu-i păsa, de altfel - de Lope de Vega sau de Garcia Lorca şi nu îl interesau în vreun chip anume ilustrele compoziţii ale lui Manuel de Falla ori Enrique Granados. Acestea nu aveau o semnificaţie aparte în sufletul său. Pentru el, la fel ca şi pentru mulţi alţi români împrăştiaţi oriunde pe cuprinsul acestei planete rotunde - însă nu atât de primitoare pe cât s-ar dori, de fapt - pentru a munci din greu, patria adoptivă sezonieră nu înseamna deloc, iată, ceea ce denumim generic şi cu iz de superioritate vădită cultură. Nu, cultura nu era un concept de referinţă pentru nimeni în această ecuaţie ambiguă a supravieţuirii. Banul singur reprezenta centrul fundamental al descinderii lor forţate pe un alt tărâm, mărunţişul acela aruncat cu nonşalanţă şi ostentaţie de Occident în ochii mulţimilor hămesite de sclavi estici.  
 
Luca avea nevoie însă de mult mai mult decât Spania îi putea oferi. Avea nevoie de respect, avea nevoie de demnitate, avea nevoie să fie considerat ceea ce era cu adevărat - Om. Ştia că nu va putea obţine nimic din toate acestea acolo, aşa cum nu le obţinuse, bunăoară, din păcate, nici acasă, în România. În ambele părţi, verbul „a fi” avea o echivalenţă improprie cu verbul „a avea”. O nouă politică bolnavă a lumii actuale, la care mulţi se chinuiau cu disperare - ba chiar cu preţul singurei lor vieţi ori cu cel al vânzării sufletului - să adere, fie că erau pregătiţi, fie că nu erau pregătiţi pentru acest pas decisiv. Dar ce mai conta până la urmă? Vârtejul crunt al istoriei îl obliga şi pe Luca, la fel ca şi pe ceilalţi, să îşi schimbe dramatic axa centrului de greutate al existenţei proprii. Ceea ce a încercat să facă, de altfel, dar fără succes vizibil. Îngenunchiat violent de inesteticul ambelor spaţii culturale în care respira din ce în ce mai greu, cel care părăsise de nevoie România cu câţiva ani în urmă începuse să caute cu disperare o altă poartă de ieşire către mal. Supravieţuirea însă nu se lăsa înduplecată cu una, cu două, aşa încât Luca îşi îneca pe zi ce trece, tot mai mult şi mai mult, propria-i dramă în alcool. Nu era singurul care alesese această cale. Drumul său către moarte avea, din nefericire, traiectoria trasată deja.  
 
Lui Luca, un singur lucru îi dăruise Occidentul în opinia sa - deziluzia. Înţelesese că nu putea accepta un destin de sclav etern, iar viitorul numai asta îi propusese ca ofertă „sigură” de a fi. Luca nu dorea ca schelele propriei lui vieţi să fie ridicate pe cenuşa unui suflet cu existenţa anulată. Dorinţa sa lăuntrică de a redevini copilul senin şi fericit de altădată căpătase accente din ce în ce mai puternice. Numai că drama pe care el o trăia în fiecare zi fără a o spune unei alte fiinţe omeneşti îl chinuia fără-ncetare. Nu ştia cum să iasă din această prăpastie neagră a disperării şi asta îi dădea fiori de moarte. Singurătatea şi faptul că era neînţeles de ceilalţi îi măcinau profund fiinţa. Nu avea de la cine primi ajutor. Nici măcar unul duhovnicesc. Devenise un autoîncarcerat al singurei sale vieţi din chingile căreia aştepta să scape cât mai repede cu putinţă, dar nu cu orice preţ. Într-o altă cultură, complet diferită de a sa, a învinge o asemenea cotitură tragică de destin înseamnă a avea putere să te ridici fără sprijin către lumină.  
 
Luca însă nu mai avea puterea interioară de a merge mai departe pe cărările destinului. Simţea că parcursul vieţii i se va sfârşi curând şi nu avea cui să mărturisească acest lucru. Alcoolul îi arsese măruntaiele, precum îi arsese durerea sufletul. Îi era dor de patria lui reală, România, şi ar fi vrut ca oasele să i se odihnească lângă cele ale părinţilor săi. Dar cine să aibă vreme să audă ce-şi dorea cu adevărat Luca? Nenorocirea de a rămâne mult prea singur într-o lume care nu te înţelege şi, prin urmare, nici nu se căzneşte să te accepte în sânul ei, aşa cum eşti, l-a îndepărtat definitiv de ultima fărâmă existentă de umanitate. Dumnezeu nu îi mai întindea nicio mână, de parcă ar fi fost cel mai păcătos enoriaş al planetei. Oamenii nici atât. Cine să-şi fi îndreptat, oare, atenţia şi mila înspre o fiinţă pierdută ca a lui pentru a o aduce din nou la suprafaţă lângă zidul sacru al templului luminii?!... Răspunsul era, din păcate, unul evident şi lesne deductibil: NIMENI.  
 
Românul îngropat în pământul altei patrii a devenit, iată, deja poveste. Dar o poveste neasemuit de tristă, care se tot repetă cu încăpăţânare la infinit. Căutarea forţată politic a lânii de aur în cu totul şi cu totul alte spaţii culturale îndepărtate de matca ancestrală a poporului lor a însemnat pentru mulţi, nu numai pentru Luca, o dramă reală, pe care nimeni nu a fost interesat să o elimine la timp, ci, mai degrabă, să o încurajeze. Dezrădăcinarea impusă este la ora actuală, din nefericire, o traumă severă care va secera multe alte vieţi şi în viitor. Ei şi ce? Îi pasă cuiva de acest mers înainte al omenirii completamente abnorm? Dimpotrivă. Era globalizării a trecut şi va trece în continuare cu tăvălugul peste multe destine şi peste mult prea multă durere umană. Lacrima deznădejdii de pe faţa şi din sufletul celorlalţi nu interesează absolut deloc - oare de ce, ne întrebăm în mod firesc? -, devenind un subiect tratat cu din ce în ce mai multă indiferenţă şi cinism de către vătafii planetari ai prezentului.  
 
Cu speranţele strivite de vii în ţărâna altui loc al pământului, Luca îşi doarme acum somnul veşniciei sale mult prea departe de ţara în care s-a născut. Noua ordine mondială a contemporaneităţii nu i-a adus, iată, decât singurătate şi moarte. Cele două lumi în care s-a zbătut să mânânce o pâine umilă l-au lăsat pradă propriei lui neputinţe de a lupta contra acestora cu armele murdare ale cinismului şi ale urii, două concepte pe care Luca nu le învăţase deloc între timp. De fapt, el refuza vehement să-şi însuşească o asemenea tehnică murdară de a fi din partea vieţii. Era ceva ce nu îl caracteriza cu niciun chip în lăuntricitate. Se ferea de lume - fugind de el însuşi, de fapt - şi primea loviturile destinului cu sufletul din ce în ce mai desfigurat de suferinţă. Vindecarea sa interioară nu ar fi fost una imposibilă într-o altfel de lume. În cea de acum însă, când nimeni nu mai are timp nici măcar de propria-i dramă, durerea lui Luca - aruncată brutal în malaxorul indiferenţei mulţimilor - devenise ceva complet imperceptibil. Fiecare privea către sine şi mai puţin către celălalt. Dezumanizarea înghiţise orice fărâmă de altruism uman.  
 
Singura dimensiune a vieţii trăită la maximum de fiecare în parte nu era alta decât patologica goană după bani şi căpătuiala searbădă de moment. Cu scopul acesta se deschiseseră doar graniţele fictive ale Europei, pentru a se amesteca într-o contopire nediferenţiată neamuri cu limbi şi culturi felurite, eterogenizându-se toate deodată cu violenţă până la anularea de facto a propriei lor identităţi naţionale. Axa sensului existenţial al verbului „a fi” era vizibil mutată dinspre teritoriul sacru al spiritualităţii formatoare axiologic înspre cel al consumerismului plin de pericole iminente, unde metamorfozarea forţată a Omului-fiinţă în omul-animal reprezintă principiul dur şi intrinsec al noii ordini mondiale prezente. În tot acest amalgam inform - cu accente walpurgice grave - al umanităţii totalmente surde şi oarbe la durerea celuilalt, Luca nu mai exista ca fiinţă, practic, deloc. Pentru el, mitul postmodern - şi de-a dreptul barbar - de „cetăţean al lumii” se prăbuşise definitiv. Asta doar dacă acesta existase cumva, în vreo măsură oarecare, printre conceptele fundamentale ale propriei sale mentalităţi lăuntrice. În destinaţia multiplă a scurtului său traseu teluric, Luca nu-şi găsise locul nicăieri. Nici România şi nici Spania nu-i fuseseră cu adevărat „acasă”. Ultima patrie, în schimb, îi vămuise pentru totdeauna şi sufletul, şi viaţa.  
 
Magdalena ALBU  
22 iulie 2012  
 
 
 
Referinţă Bibliografică:
Magdalena ALBU - ROMÂNUL ÎNGROPAT ÎN PĂMÂNTUL ALTEI PATRII / Magdalena Albu : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 585, Anul II, 07 august 2012, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2012 Magdalena Albu : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Magdalena Albu
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!