Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

RECOMANDĂ PAGINA

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Orizont > Opinii > Mobil |   


Autor: Magdalena Albu         Publicat în: Ediţia nr. 958 din 15 august 2013        Toate Articolele Autorului

Magdalena ALBU - PORNOGRAFIA ÎNCEPUTULUI DE EV XXI - MASCA OBOSITĂ A ZEULUI NOM ...
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
„Am uitat verticala, ne-am întins pe orizontala profitului, ne-am năclăit în mocirla materiei. Spiritul nu mai este în noi. Suntem numai o poftă a trupului ... Sau a banului ...”  
(Zoe Dumitrescu-Buşulenga)  
 
M-am gândit de nenumărate ori în ultimii ani către ce tip de cultură se îndreaptă la ora actuală societatea timpului postmodern în contextul atât de evident al aşezării lipsei de profunzime şi a vulgarităţii în vârful piramidei existenţiale aproape în întregime denaturate azi. Fiindcă, dacă stai şi priveşti (cu amărăciune, desigur) bogăţia de argumente solide care fac referire concretă la prăbuşirea unui întreg ansamblu de semnificaţii anterior construite de modernitate, precum şi înlocuirea acestora cu vasta mulţime de anti-semne caracteristice momentului istoric actual - semne acoperite din cap şi până în tălpi cu fardul gros al contrafacerii de sine şi al actului pragmatic insidios -, nu poţi să nu remarci cum ţi se naşte dintr-o dată în faţa ochilor o distinctă linie de demarcaţie, ce desparte brutal două spaţii culturale complet diferite atât ca mod particular de a fi, cât şi ca forţă interioară de a-şi descrie cu acurateţe sistemul propriu de coordonate şi limitele. Două lumi, spunem noi, care, în loc să se intersecteze în destul de multe puncte comune majore, se chinuiesc din răsputeri să meargă în direcţii profund contradictorii. „Noi umblăm după modele străine, spre nişte zone care nu au nimic de-a face cu noi din punct de vedere structural. Nici ontologic. Ne ploconim la modele din afară, de unde am adus drogurile, dezbrăcările, căsătoriile între lesbiene, între homosexuali, toate smintelile acestea ... Dar în fiecare om există şi intuiţia adevărului. Tinerii asteaptă să li se confirme intuiţiile.”, alcătuia acad. prof. Zoe Dumitrescu-Buşulenga, prin justa sa observaţie de ordin critic, schiţa unei haotice istorii contemporane in corpore aruncate, din nefericire, în ghearele uneia dintre cele mai periculoase arme de distrugere a spiritului uman sub toate raporturile sale posibile - pornografia, cu arsenalul ei ucigaş extins cu tot.  
 
Vulgaritate generală regăsită cu precădere în limbaj, atitudine, gestică etc. - iată sfera culturală în care Omul cu aere de postmodernitate se străduieşte să trăiască azi, un perimetru ostil şi deloc propice în ansamblul lui propensiunii naturale a spiritului. În atari condiţii, umanitatea este nevoită a-şi îneca sensurile existenţiale fireşti în întunericul greu de pătruns printre iţele complicate ale trecerii. Iar toate acestea se desfăşoară nu pentru că Fiinţa umană nu ar fi una capabilă să propună ca model unic şi definitoriu în panoplia sa unică de valori altceva decât maleficul mit al minciunii generalizate (numitul cu anterioritate „act pragmatic” contemporan, dezvoltat cu nonşalanţă vădită acum în chip de adevăr indubitabil) şi al obscenităţilor excesive diverse. Sub nicio formă. A încerca să institui exact în momentul de faţă însă coordonatele unui pattern normal de vieţuire a lumii reprezintă un contrapunct extrem de dificil de conceput în raport cu noua ordine mondială impusă cu de-a sila de atâta amar de vreme încoace. Analizând cu obiectivitate lucrurile şi stările de fapt ale prezentului, putem contura fără dubii afirmaţia cum că fiinţarea în cuprinsul acestui pervertibil aluat pornografic postmodernist, atâta vreme cât raţiunea omenească are drept finalitate precisă posibilitatea de a descoperi într-o bună zi ceea ce părintele acad. Dumitru Stăniloaie numea cu o atât de mare subtilitate drept „profunzimile misterelor existenţei” în ideea mântuitoare de „a îmbrăţişa infinitul” divin, nu mai reprezintă de mult un scop în sine al umanităţii timpului prezent, o umanitate capabilă să genereze perpetuu, din păcate, ceva ce nu este deloc al ei şi care nici nu îi aparţine din punct de vedere organic şi identitar absolut deloc. Rupt cu o din ce în ce mai mare evidenţă de spectrul incomensurabil al divinităţii sale creatoare şi devenit o entitate autotelică anevoie întoarsă sub aspect mentalist de la preceptele originare de dinaintea propriei căderi în păcat, Omul contemporan, în tot acest cumplit de vicios cerc contextual legat de demolarea continuă a infinitului mic, individual, dar şi al celui complex, fundamentat pe comuniunea directă cu Dumnezeu, anulându-şi secunda iniţială a Facerii, ca şi cum ea nu ar fi existat vreodată, dar şi dreptul personal la cunoaştere polilaterală în genere, a împins actuala „mistică” de tip pornografic înspre o culme ce depăşeşte cu mult până şi cea mai patologică gândire humanoidă cu putinţă.  
 
Trebuie să menţionăm însă faptul că tot ceea ce este cuprins în definiţia sumară a obscenului nu constituie o rezultantă recentă a ultimelor două secole ale omenirii. Nicidecum. Iar materialul de faţă nu îşi propune să insiste pe aspectul diacronic al acestuia (fiind necesară o cercetare amplă şi minuţioasă în sensul menţionat anterior), singura perspectivă de analiză critică gândită aici rezumându-se doar la mesajul pe care tabloul inestetic al începutului de secol XXI încearcă să ni-l ofere în toată specificitatea lui duală -aceea de marfă nocivă, dar şi de procedeu facil, deopotrivă, de a deconstrui făţiş identităţi şi tradiţii -, mesaj ce conţine cu precădere în interiorul său ocult un rol concret de direcţionare vădită a comportamentul uman către o fiinţare complet aspirituală a persoanei în sine, după cum lesne se poate observa. Este şi motivul pentru care întreaga zonă palpabilă a corpusului culturii mondiale, ce stă aşezată sub masca diformă a gradientului pornografic actual, determină Omul ca să devină, fără voia lui, iată, sclavul devotat şi inconştient al anterior numitei non-valori a marketingului contemporan. Raportarea sferei umanului cu stricteţe doar la dimensiunea îngustă a propriei corporalităţi, precum şi procesul de sexualizare desacralizantă impus cu forţa în ziua de azi reprezintă calea singulară a omenirii nu de a se descoperi în mod integral în ceea ce priveşte intimitatea ei de la sine înţeleasă cu divinitatea supremă şi cu ceilalţi, ci posibilitatea de a-şi învălui în carcera răului dominant Lumina. Şi, dacă stăm bine a privi la sensul invers al curgerii timpului, cu uşurinţă putem constata faptul că toate secolele istoriei omenirii ce şi-au pierdut inocenţa şi secundele datului lor lumesc, amplasând piedestaluri uriaşe creşterii numai în sens limitat organic a individului şi a stărilor sale orgiastice multiple, nu au reuşit să contureze în substratul adânc al Fiinţei create de celestitate nimic pozitiv decât cultivarea unui imens gol afectiv nenatural acesteia, dar şi incapacitatea de judecată obiectivă a Omului asupra sensului său ontologic singular - „comuniunea în lumină” cu Dumnezeul Treime ca Fiinţă cu adevărat liberă şi etică, în aceeaşi măsură (Dumitru Stăniloaie).  
 
Ceea ce se petrece azi pe scena vastului teatru al societăţii cotemporane se poate numi fără nicio vagă urmă cu tentă dubitativă un fel de dez-îndumnezeire colectivă, determinată de valul circumstanţelor negative ale epocii. De fapt, asistăm la un proces de adâncă aspiritualizare a maselor, indiferent de religia lor de apartenenţă, proces împotriva căruia omenirea nu a încercat să lupte în mod hotărât cu singura ei armă nobilă - credinţa -, aşa cum ar fi fost de aşteptat până acum... Hidră plină de furie şi venin a momentului, ce muşcă nemilos şi constant din fiece felie de viaţă a lumii, temniţa plină de obscenităţi, unde se zbate aidoma tuturor celorlalte veacuri compromise ale timpului teluric şi cel de-al XXI-lea secol postcristic aflat abia la răsăritul lui - un ev care alungă pe toate căile posibile Lumina -, nu se poate spune că reprezintă creaţia originală a unei „zeităţi” de curând născute pe tapetul istoric actual şi denumite simplu „NOM”, o ”zeitate” a contrafacerii privită pe bună dreptate azi drept sursa primară a anulării de facto a majorităţii frontierelor culturale contemporane şi a zămislirii unui amalgam globalizant, ce se străduieşte din răsputeri, pe baza unor criterii pur cantitative, a încropi un ţarc abnorm, de dimensiuni planetare, unde diferenţierile zonale să fie şterse încetul cu încetul sau absorbite pe de-a-ntregul în neo-codificarea axiologică a vremii. Putem afirma cu siguranţă, aşadar, faptul că pornografia e catalogată drept unul dintre plozii malefici preferaţi ai zeului deja amintit, tocmai pentru că el, patronul „noii ordini mondiale” de rit postmodern, şi-a luat de multă vreme încoace „libertatea” de a pângări cu bună ştiinţă pe oricine şi orice, construindu-şi din însăşi moartea Fiinţei umane în genere, pe închipuite oceane întinse de nisipuri mişcătoare, fundamentul incert al visului său declarat anticreaţionist - unul esenţialmente crud şi dominat de o serie de accente grave, explicite, însă intim legate de gândul nefast al unor inşi, care vor cu orice preţ a supune omenirea (dacă ar fi posibil, chiar Universul infinit cu Sfânta lui Treime cu tot) prin aruncarea ei în matca dezordinii şi a confuziei tulburi.  
 
Pornografia ne apare ca un veritabil fenomen de limitare a cunoaşterii în sine. Din această perspectivă, segmentul obscenului, cu aria lui specifică de anulare completă a gnoseologicului ofertant, devine echivalentul perfect al unui „câştig” de piaţă non-etic şi, evident, profund controversat. Ne izbim dintr-o dată aici de una dintre cele mai mari erori de strategie existenţială a umanului postmodern, eroare concepută de o familie eterogenă de raţiuni structural-paranoide oculte, care îşi imaginează fără de-ncetare faptul că pot avea la discreţie, în buzunarul lor găurit, lumea. Virusul pornografic nu numai că se răspândeşte cu o viteză uluitor de mare acum, dar mai şi ocupă, nestingherit de nimeni, un spaţiu destul de generos sub aspect dimensional, după cum bine se poate constata. Ceea ce este însă cu adevărat periculos în toată această „operă” macabră cu pronunţat substrat antiuman a prezentului face trimitere la capacitatea enormă a marii „frăţii” mondiale de a-şi extinde prin felurite mijloace diabolice un anumit tip de discurs public (şi publicitar, deopotrivă) cu grad superior de manipulare colectivă, o modalitate de comunicare cu obiectiv deloc simplu, dar concret: fixarea în mentalul Omului contemporan a unei imagini societare maligne, o realitate brutal construită, de fapt, a noii forme decadente de organizare terestră. Nemaicatadicsind a-şi înfige puţina lor masă de circumvoluţiuni cerebrale disponibile în solul inert al unei ţinte din start compromise, anume aceea de a controla şi de a conduce de la un singur buton lumea - sau, mai bine zis, ceea ce a mai rămas astăzi din ea -, iată că asistăm la încă una din multele „ordini globale” ale mersului istoriei întronate de multă vreme în spaţiul planetei Pământ. Capabilă a-şi expune privirilor, cu minuţia unui bătrân geometru antic, îndelung pervertita-i corporalitate bine înfiptă în păienjenişul haotic mondial al momentului şi conturându-şi cu nonşalanţă trunchiul unei „concepţii” mitice postmoderne exhaustiv descărnate de estetica superioară a fiinţării Omului prezent (concepţie umplută până la refuz, desigur, cu faciesul sui-generis al declinului general promovat cu mare intensitate la toate nivelurile azi - cu deosebire, în sfera mediatică -), pornografia secolului XXI îşi dezgoleşte lipsită de ruşine nurii, ca şi cum aceasta ar fi adevărata faţă a realităţii parcurse de omenire în chip efemer acum şi nicidecum alta.  
 
Propun să încercăm a privi modelul ontologic al prezentului nostru patologizant întocmai ca pe o structură precisă de natură imagistică, asupra căreia încercăm a ne apleca lucid şi cu obiectivitate evidentă spre a-i desluşi sensurile concrete din spatele a ceea ce aceasta lasă a fi văzut de către orice expert sau amator al vastului domeniu semiotic. Fiindcă, departe de a fi fost gândită drept o fotografie abstractă a unei Realii palpabile şi laborios codificate, actuala imago mundi caracterizată printr-un interior profund lipsit de substanţă calitativ superioară, dar creionată într-un tipar specific al antiformei de ordin postmodernist (indefinibilă sub aspect structural), nu întruchipează, dacă putem spune aşa, decât o complicată reducţie nenecesară a unui cod “natural” anterior formulat, un racursiu, cu alte cuvinte, deosebit de relevant, cu funcţie deloc epistemologică, menit să indice însă nicidecum reflexia poetică a astrului solar în oglinda liniştită a unei ape, ci întreaga fenomenologie cercetată cu infinită precizie pe tot arealul său reprezentativ tocmai din dorinţa obţinerii unui set informaţional semnificativ legat de acest fapt concret. Dar, cum orice cadru fotografic mut trebuie privit o dată în ansamblul său şi a doua oară în intimitatea elementelor lui constitutive (aidoma deconstrucţiei unei piramide egiptene în miile de blocuri de piatră ce o compun), şi această panoramă actuală a umanităţii gândită de noi aici poate fi încadrabilă în ceea denumim, conform teoriei barthesiene, drept „paradoxul unui mesaj fără cod” anume, cu un foarte ridicat grad de irealism virtualiceşte conturat, dar care statuează cu certitudine o relaţie de tip indicial între ceea ce există de facto în natură şi reprezentarea vizuală corespunzătoare. Căci, aşa precum arta abstractă însăşi încearcă „să abstragă forme şi raporturi plastice din acelaşi context omniprezent al realităţii înconjurătoare” (Mihai Dinu), la fel şi semantica unei complexe imagini a lumii implică o descompunere relevantă în toate segmentele sale componente de aşa manieră încât întregul ei câmp semiotic relevant să fie supus acelei descarnări fireşti menite să ajute la observarea a ceea ce stă ascuns în substratul fin al suportului vizual analizat, pentru a stabili mai apoi generoasa gamă a tuturor sensurilor concrete care îmbracă la nivel general microuniversul cadrajului aici ales.  
 
Desigur că orice fotografie se poate interpreta ca o adevărată mini-hartă a realităţii (a celei propriu-zise, bineînţeles, nu a celei mistificate voliţional), o realitate, unde ceea ce există în jur ni se descoperă în integralitatea sa printr-un întreg spectru semiotic divers încărcat de semnificaţii specifice ale acelor „imagini minime” constitutive, şi care, întocmai ca piesele unui puzzle oarecare, e hotărâtă să recompună din mii de fragmente lumea. Un subspaţiu simbolic, dar destul de reprezentativ, al unui cadru tridimensional existent, în care „citirea „simbolică” a semnificantului” se realizează în direcţia ei obiectivă şi nicidecum într-o altă modalitate nelalocul său. Să nu uităm a aminti aici faptul că această lume vastă şi diversă „este alcătuită din substanţe cu însuşiri senzoriale de permanenţă variabilă” (E.H. Gombrich), motiv pentru care, la o primă vedere sumară, analiza fotografică a umanităţii ne indică ceva extrem de grav şi, în acelaşi timp, foarte greu de stăvilit, anume abnormul existenţial. De ce? Ei bine, tocmai fiindcă aceasta vinde cu asupra de măsură, într-un mod mai mult ca perfect şi cumplit de persuasiv iluzia optică a aşa-zisei „normalităţi” ontologice a prezentului, ignorând aproape complet chipul hâd al Realiei, aşa cum este el construit în momentul de faţă, cu tarele şi coordonatele lui relative cu tot. Iar de la artă - în cazul nostru, arta de a trăi în virtutea unor legi şi precepte, evident, contrare celor de ordin pornografic -, atunci când aceasta recreează un alt peisaj al realităţii, unul sensibil modificat în raport cu cel obişnuit, la iluzie, graniţa fictivă dintre cele două chipuri ale fanteziei umane dispare aproape definitiv.  
 
Analizând în aceeaşi cheie simbolică propusă de semiologul francez Roland Barthes rânjetul pornografic de pe chipul actualei omeniri postmoderne, putem vorbi, aşadar, despre o relaţie strânsă de contiguitate dintre semnificat şi semnificant (împinsă chiar până la anularea identităţii de sine a celor doi termeni ecuaţionali), o simbioză „perfectă” a tuturor componentelor fizice existente în definirea unui fenomen natural, de altfel, foarte cunoscut şi bine studiat de-a lungul timpului. Deşi pare o copie fidelă a ceea ce pare că surprinde la un moment dat, spectacularul imagistic aparent, fără vreo explicaţie in extenso asupra ego-ului său intrinsec, ajunge să împingă privitorul neavizat la a categorisi pornografia drept cu totul şi cu totul altceva faşă de adevărata ei reprezentare concretă. Este şi acesta un indiciu clar al relativizării interpretative din unghiuri diferite (şi ne referim aici la cel al expertului avizat şi la cel al inocentului oarecare) a perimetrului studiat, în cazul nostru având de-a face cu un edificiu non-artistic ale cărui schele au fost ridicate cu scopul rău intenţionat de a disemina umanităţii un mesaj cu mare meşteşugire contrafăcut - constructul inert al unei compoziţii a Realiei cu bună ştiinţă descompuse într-un lung şir de elemente purtătoare de semnificaţii imprecise şi total nelalocul lor, cu singulara menire de ucide în captivitate, evident, sensurile corecte ale mulţimii extinse de „pseudocoduri”, pe care microsfera considerată de noi aici le-a evidenţiat din plin pe scala ontos-ului, întocmai ca pe un mozaic lesne traductibil al unei experienţe umane vizuale din care se poate înţelege, până la urmă, orice. Căci „Oricât de crudă ar fi forma în care ne esprimăm impresia, ceea ce e mai crud şi mai odios e realitatea însăşi.”, scria ziaristul şi omul de cultură Mihai Eminescu, la 12 septembrie 1882, un final de secol XIX, care previziona cu exactitate tarele unui nou ev cu fizionomie profund sângeroasă şi diformă.  
 
Defragmentare, foarte multă defragmentare şi deconstrucţie lesne recognoscibile în raport cu tot ceea ce există în jur, dar şi o atmosferă cultural-istorică a contemporaneităţii dominată din plin de un negru intens, ce are capacitatea de a încarcera voliţional atât întregul, cât şi partea... „Sunt atât de îndurerată de spectacolul contemporan, încât greu mă pot despătimi, privind cu indiferenţă împrejur.”, mărturisea acad. prof. Zoe Dumitrescu-Buşulenga. Şi avea mare dreptate distinsa cercetătoare întru eminoscologie, atunci când realiza o asemenea afirmaţie nepărtinitoare, dar puternic umbrită de tristeţea-i interioară izvorâtă din multitudinea tuturor metamorfozărilor contemporane cu vizibil aspect negativ. „Am găsit o foarte frumoasă definiţie a artei postmoderniste: artă care înfăţişează viaţa şi arta în cioburi. Excelent! Totul este fragmentat, totul este sfâşiat, totul este vulgarizat, din nenorocire, degradat sub aspect al formei.”, continua în aceeaşi notă evaluativ-obiectivă a prezentului autoarea volumului „EMINESCU - CULTURĂ ŞI CREAŢIE”. Înlocuirea adevăratului substrat al creativităţii umane şi al spiritualităţii desăvârşite cu filmul inestetic al obscenităţilor de tot soiul regizate în fel şi chip în ziua de azi nu face altceva decât să conducă la o dezumanizare evidentă a Fiinţei umane privite ca imagine concretă a Logos-ului divin. E o formă de a expulza, de fapt, cu brutalitate Omul de pe traiectoria sa firească şi de a-l îndrepta către o alta, nenaturală sieşi, însă adânc patologizantă şi plină de pericole iminente. „Am uitat verticala, ne-am întins pe orizontala profitului, ne-am năclăit în mocirla materiei. Spiritul nu mai este în noi. Suntem numai o poftă a trupului ... Sau a banului ... ” (Zoe Dumitrescu-Buşulenga) Iar lipsa acestei verticale a spiritului se poate cu uşurinţă observa privind de pe axa Oz fotografia săracă în poeticitate a lumii postmoderne de la început de veac XXI, o secvenţă de istorie profund amurgită dintru începutul ei, unde cumplita realitate a oricărei zile parcurse de umanitate se oglindeşte ca un demon excentric şi anti-anacreonic în apele tulburi ale fluviului multimilenar al temporalităţii. Un fluviu care, din prea multa şi incontestabila lui dez-îndumnezeire, îşi poartă neîncetat curgerea proprie către obârşii...  
 
Căzută într-un somn al uitării totale de Dumnezeu, Fiinţa umană a postmodernităţii este constant reconstruită prin diversele mijloace manipulatorii existente la ora actuală de-o asemenea manieră încât aceasta să nu mai ajungă vreodată a-şi recunoaşte unul dintre cele mai importante atuuri intrinseci ale sale, conştiinţa de sine, nemaifiind în stare în momentul de faţă a constata variile pericole la care se expune azi având în vedere diversele „asalturi” ale lumii contemporane, o lume definită, din păcate, printr-o dureroasă inconştienţă în raport cu propria persoană, dar şi cu sistemul ei valoric identitar. Lăsându-se extrem de uşor pradă microbului pornografic al prezentului văzut ca o întoarcere a spiritului împotriva lui însuşi, Omul (din cauza tuturor maşinaţiunilor atent concepute) a fost învăţat să meargă de-a lungul şi de-a latul unei singure căi specifice distructive, autoreducându-se în mod ireversibil de la statutul superior de Creaţie puternic legată prin harul Duhului Sfânt de însuşi Creatorul ei la o entitate care îşi tot exhibă fără limite un instinct sexual pătimaş cu încărcătură patologică evidentă, aruncate fiind, astfel, cu dezinvoltură în neant veritabilele capacităţi intelectuale cu elocvenţă demonstrate în timp de către Homo communicans cu toată vina căderii sale bruşte din lăcaşul sacru al propriei inimi în mrejele perverse ale răului exterior dominant. Sigur că vectorul pornografic tocmai aşa ceva urmăreşte cu minuţie de atâţia şi atâţia ani încoace: uciderea stării de trezvie din Om şi abandonarea acestuia în braţele unui principiu abnorm, care glăsuieşte algoritmic faptul că singura lui valenţă fără echivoc nu poate fi reprezentată decât de umilirea în fel şi chip a trupului omenesc în faţa invaziei anomaliilor sexuale atât de exacerbate acum, dar considerate, culmea, drept posesoarele unei viguroase tuşe de normalitate şi nicidecum invers.  
 
Se pare că omenirea nu a înţeles mai nimic din firul diacronic al mileniilor trecute deja, dacă privim situaţia dată din perspectiva discutată aici. Pentru că, dacă iubirea adevărată „Are un ecou, are nevoie de o ambianţă, de o simfonie lărgită, mai bogată.” (acad. Dumitru Stăniloaie), unde rolul divinităţii este unul suprem, de liant indestructibil al unuia cu Celălalt, pornografia semnifică cu totul şi cu totul altceva. Ea înseamnă, de fapt, opusul a ceea ce era specificat cu anterioritate de către ilustrul teolog al lumii ortodoxe româneşti şi mondiale, îndepărtarea umanului creat de proximitatea sferei de lumină a Duhului Sfânt, animalizarea extremă a Fiinţei umane puternic dez-înduhovnicite prin toate metodele manipulatorii azi, dar şi una dintre cele mai tenebroase căi de întoarcere a Omului împotriva moralităţi lui autoconţinute, de care acesta se bucură prin însăşi naşterea sa celestă originară. Aici „E vorba de mult mai mult: să fii conştient de faptul că homo communicans este Omul cu majusculă, adică cel care întreţine o relaţie trăită cu valorile, şi să te străduieşti să te cultivi şi să cultivi totodată binele, frumosul şi adevărul, actualizându-ţi şi sporindu-ţi zi de zi umanitatea potenţială, pe care numai practica unei comunicări judicios orientate te poate ajuta să o fructifici.” (Mihai Dinu) şi, de asemeni, practica, adăugăm noi, a unei moralizări prin educaţie a Omului văzut ca persoană complexă înzestrată cu raţiune şi spirit divin.  
 
Părintele Stăniloaie privea inima ca pe un „centru aflat la hotarul dintre Dumnezeu şi noi”. Şi „Nu putem iubi omul fără Dumnezeu.”, aşa precum „Nu putem înlocui persoana prin tehnică.”, ne spune acelaşi mare teolog ortodox. Obscenitatea regăsită însă peste tot la ora actuală (şi mă refer aici la atitudine, gestică, limbajul curent, creaţie artistică etc., aşa cum aminteam într-un paragraf anterior) constituie acel numitor comun al traiului omenesc contemporan, un soi de vierme al putrefacţiei ce roade zi de zi la temelia veghei de sine a persoanei în genere. Zeul NOM al postmodernităţii vulgare, distrugătorul de fapt şi de drept al unităţii primordiale a iubirii celei desăvârşite şi unice, nu a ţinut şi nici nu va ţine cont vreodată de niciunul dintre preceptele pline de lumină ale ontos-ului teluric, anulând continuu şi cu vădit dispreţ esenţa fundamentală a dragostei celei adevărate din Om, tocmai din cauză că pe el - pseudo-divinitatea luciferică cu o înfricoşătoare imagine exterioară dată permanent pr-istic la-ntors -, nu îl interesează deloc zona pozitivă a Fiinţei umane înseşi, ci exact opusul acesteia - întunericul. „Nu este cu putinţă omului să fie uman fără Dumnezeu.” şi nici „O umanitate în afara lui Dumnezeu nu durează, nu rezistă.”, afirma cu ceva timp în urmă acad. Dumitru Stăniloaie. Întocmai ca între iţele negre ale unei nopţi walpurgice înţesate de nenumărate orgii sexuale, atrocele şi perversul zeu NOM, în sfera macabrei lui strategii de marketing înşelător, priveşte întotdeauna numai către o singură direcţie: înspre crepusculul interior al umanităţii cu tot ceea ce acesta ţine închis în carapacea lui diformă şi complet asubstanţială. E un declin pe care, în linii mari, zeul NOM şi l-a construit aproape singur, iar pornografia în genere, cu feluritele ei „spectacole” de manifestare concretă, constituie, din păcate, unul dintre cele mai bune exemple pe care le-am putut oferi în coordonate sumare aici.  
 
Magdalena ALBU  
Bucureşti  
22 iulie 2013  
 
 
 
Referinţă Bibliografică:
Magdalena ALBU - PORNOGRAFIA ÎNCEPUTULUI DE EV XXI - MASCA OBOSITĂ A ZEULUI NOM ... / Magdalena Albu : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 958, Anul III, 15 august 2013, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2013 Magdalena Albu : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Magdalena Albu
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!