Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Manuscris > Foileton > Mobil |   


Autor: Magdalena Albu         Publicat în: Ediţia nr. 967 din 24 august 2013        Toate Articolele Autorului

Magdalena ALBU - PARALELA 45/13 - DIN LAGĂRUL SIBERIEI ÎNGHEŢATE ÎN AZILUL DE NOAPTE AL UE ...
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
În memoria bunicului meu CREŢU GHEORGHE, decorat cu Ordinul „Coroana României” de către Regele Mihai  
 
Mai, 1945... Sub rafala de gloanţe a războiului inept, pacea îşi anunţa, cel puţin la nivel simbolic, existenţa. Cu toate acestea însă, peste zgomotul de sirenă al vieţii bătea cu un dangăt sec şi nepăsător moartea... În Munţii Tatra şi Matra se lupta cu înverşunare, ca şi cum nimic nu avusese loc la masa tratativelor de moment ale istoriei, împotriva unei agresiuni militare începute cu aproape şase ani în urmă pe teritoriul european, la 1 septembrie 1939, când Germania devotată trup şi suflet lui Adolf Hitler invada cu aere de stăpân absolut mica patrie a lui Sienkiewicz şi Chopin. Ceea ce se întâmplase, de fapt, la fatidicul sfârşit al anilor '30 reprezenta fără dar şi poate o piatră de început al unei alte conflagraţii dezastruoase a lumii, în miezul căreia nenumărate figuri monstruoase de sfincşi politici - în aparenţă doar intangibili - îşi etalau cu o hidoasă teatralitate dezinvoltă propriile ambiţii diabolice tocmai spre a impune prin sânge şi dictat umanităţii o nouă ordine generală raportată la îngustul lor perimetru de interese economice multiple. Pentru führer-ul naţional-socialist, de pildă, ideea de a distruge, conform istoricului C. Buşe, cu orice preţ Rusia va fi rămas unul dintre acele vise personale cu Voie divină neîmplinite, care au ucis, din păcate, la comandă milioane de vieţi fără vină...  
 
La începutul lunii mai a anului 1945, portretul fostului caporal austriac - care încercase a îngenunchia cu rânjetu-i diabolic lipit pe trunchiul unui afet de tun piramida de fildeş a altui dictator în vogă al momentului, Iosif Visarionovici Stalin - devenise dintr-o dată umbra închisă la culoare a unei istorii extrem de furtunoase a lumii, ce se ridica fumegândă acum la ceruri din cenuşa nestinsă încă a nenumăratelor destine zăvorâte pe veci în spaţiul îngust al unei secunde cu chip de ghilotină ucigaşă, iar Europa răsăriteană şerveţelul de hârtie, unde, încă din octombrie 1944, Winston Churchill mâzgălise din foarte mult plictis în faţa conducătorului moscovit aşa-numitul de istorici „procentaj al influenţelor” zonale, prin care Rusia, Anglia şi Statele Unite îşi înşfăcau, fiecare după interesul său politic individual, hălci zdravene de teritorii strategice ale altor ţări. Aşadar, la orizontul sferei estice se contura vizibil o nouă reaşezare a polurilor de putere ale momentului - după cum se exprima democratul american Roosevelt, la 20 februarie 1943, în scrisoarea expediată „liderilor sionişti Weiss şi Zabrousky”, când menţiona destul de limpid modalitatea de „a-l convinge pe dictatorul de la Moscova ca să fie de acord cu crearea statului Israel”, conform celor menţionate de către istoricul J.C. Drăgan -, care, din pixul primului-ministru al Imperiului britanic de atunci, ni se desluşea privirilor drept o sinistră târguială de secol XX (România - Rusia 90%, ceilalţi (Anglia şi Statele Unite) 10%; Grecia - Rusia 10%, ceilalţi 10%; Iugoslavia - Rusia 50%, ceilalţi 50%; Ungaria - Rusia 50%, ceilalţi 50%; Bulgaria - Rusia 75%, ceilalţi 25%), cu şirul de urmări nefaste binecunoscute de-a lungul ultimelor zeci de ani în perimetrele statale vizate, pentru ai cărei actori politici efemeri însă moartea unui număr uriaş de oameni din zonele prinse în mrejele războiului întunecat nu a însemnat niciodată absolut nimic...  
 
Iadul ameninţător al ororilor nazisto-staliniste, în cea de-a noua zi de Florar a lui 1945, părea să fi luat sfârşit măcar la nivel scriptic. Soldaţii statistici ai bătrânului continent creştin simţeau chiar şi atunci din plin viforul conflagraţiei încrucişate a morţii, ce le sufla cu o forţă nebună în ceafă şi, bineînţeles, în destin. Pentru mulţi dintre ei, urma vagă a libertăţii de dincolo de sârma ghimpată a graniţei istorice fasciste nu reuşise deloc să li se strecoare cu vigoare deplină în suflet. Şi nici nu avea cum să se întâmple aşa ceva. Stătuseră prea mult timp cu privirea înfiptă în dansul macabru al proiectilului nemilos atât pe coclaurile Estului sovietic, cât şi pe cele ale Apusului aşa-zis emancipat (unde însă maleficele experimente hitleriste încercate direct pe Fiinţa umană continuu strivită în ţarcurile sinistre de la Dachau - în care, după cum bine se cunoaşte, exista primul ,,lagăr de concentrare «model»” (P. Berben) înfiinţat de naţional-socialişti -, Auschwitz I, Auschwitz II-Birkenau, Buchenwald, Treblinka, Majdanek, Ravensbrück ş.a. făceau ravagii peste ravagii greu descriptibile în doar câteva fraze acum), spre a mai avea largheţea de a citi totul în cheia extrem de simplistă a trecerii. Pentru ei, eroii-martiri ai istoriei consemnaţi la ordin scris pe toate câmpurile morţii, singură credinţa în divinitate, dar şi intens hulita azi dragoste de ţară întruchipau singurele motive (şi simboluri sfinte, totdeodată) ale rezistenţei lor psihosomatice în zonele aprig geruite ale munţilor cehoslovaci ori ale Siberiei concentraţionare ruse - ultima fiind definită ca un spaţiu cu grad maxim de severitate în ceea ce priveşte supravieţuirea umană, unde „alternativa «viaţă sau moarte»” (I. Micu) din incinta lagărelor-spital situate în vastul platou dintre Munţii Ural şi Oceanul Pacific abia dacă mai era în stare a căpăta un vizibil contur estompat în mintea şi în sufletul prizonierilor de război abandonaţi în grija câinilor special dresaţi pentru atacul asupra fugarilor ipotetici şi a paznicilor mai mult decât abili - femeile-soldat uzbece.  
 
Calvarul uriaş al morţii stătea căscat în faţa tuturor aidoma unei uriaşe grote adânci, în care fierbea cu zgomot asurzitor otrava greu digerabilă a destinului ... Singure numai minunile Proniei cereşti mai puteau salva ceea ce era, desigur, de salvat din chingile demenţei cenuşii a fascism-stalinismului axat pe o unică ţintă, şi anume câştigarea de noi zone de influenţă politico-economică pe termen lung. Pentru unii combatanţi, miracolul dumnezeesc a îndrăznit să se arate în toată splendoarea lui harică exact către finalul marii bătălii mondiale. Pentru alţii însă, destinul avea să dicteze cu totul şi cu totul altceva, un fel de contrapunct de o cruzime ieşită din comun a sorţii, despre care istoria actuală nu mai găseşte acum, din păcate, răgazul de a povesti Omului contemporan aproape nimic. Nenumărate drame umane cu iz complet neartistic au intrat cu o destul de mare bruscheţe atunci în cercul hiperparalizant al uitării, un cerc infam şi suprasaturat din belşug cu şiruri de dureri tăcute şi nemairostibile azi de către cei care ar fi putut glăsui cu lux de amănunte despre inimaginabilul arc al mizeriei îndurate pe fronturile estice şi apusene ale morţii pentru împlinirea diabolicei „profeţii” churcilliene mâzgălite pe suprafaţa acelui mic petec de hârtie în toamna anului 1944. Un şerveţel oarecare de şters pe mâini puternic îmbibat însă cu duhul a milioane de vieţi ucise în numele unui deziderat completamente nesfânt... Ca un semn parcă al Cerului scoborât peste nota de final a fiecărui destin strivit cu duritate în bezna sângerie a morţii dominante, mulţimile de cruci improvizate din lemne anevoie legate unul de celălalt au dominat într-o rână, dar creştineşte, căpătâiul tuturor gropilor comune săpate în pământul primitor al altor patrii... Undeva, în zare, linia orizontului roşietic de acasă avea să rămână un ideal de neatins pentru cei cărora firul existenţei îşi încheiase de acum singurul lui discurs logic ...  
 
Din varii motive neştiute încă, adevărul istoric este ascuns şi azi sub obrocul întunecos al minciunii şi, deopotrivă, al ignorării lui voite de aproape şapte decenii încoace. Deşi termenul generic de istorie, cu tot respectul ce i se cuvine acordat, reprezintă întruchiparea unui domeniu extins ca frontiere spaţio-temporale şi cu pretenţii de mare exactitate a datelor şi a evenimentelor propriu-zise - domeniu ce nu pune bază, precum e şi firesc, de altfel, pe sentimente, ci se mulează pe acele cerinţe care alcătuiesc obiectului său de activitate şi, bineînţeles, pe însăşi concreteţea faptică a evenimentelor -, de cele mai multe ori însă, se poate observa cu mare uşurinţă faptul că istoria şi-a trăit datul individual în spatele unor uşi mult prea zăvorâte ale realităţii, un tip de realitate a cărei deformare conştient construită nu cred că trebuie să constituie un lucru firesc. Dimpotrivă. Căci, la o astfel de lucrătură deloc ortodoxă şi migăloasă, nu se înhamă decât cei care au de ascuns ceva lui Dumnezeu şi umanităţii în genere...  
 
Mai, 2013... Un alt timp, un altfel de lagăr existenţial şi un război diferit orchestrat de către cei implicaţi în susţinerea lui atât sub raportul formei, cât şi sub cel al fondului propriu... Un portret deloc antisimetric al celui de acum şaptezeci de ani, un model perpetuu, iată, al luptei asidue pentru stăpânirea anumitor zone geografice pline ochi de resurse naturale atât de necesare momentului, unde obstinentul rulaj financiar desfăşurat la fluierul scurt al conducătorilor lumii îşi realizează fără pic de moralitate hazardantul joc economic global (indiferent de numele importante doar din punct de vedete statistic al managerilor politici efemeri, stăpâniţi până în adâncul rărunchilor, din nefericire, de duhul inexpresiv şi închis la culoare al lipsei de bune intenţii şi al minciunii). În acest nou lagăr terestru cu gust amar de perfidie postmodernă, trebuie spus că se moare, la fel ca şi în anii '40, de foame fizică şi, mai nou, de însingurare. Numele noului spaţiu concentraţionar contemporan simbolizează, de fapt, un areal geografic limitat, dar cu o denumire exactă, un perimetru aplatizat de-a lungul propriei sale istorii şi supus din ce în ce mai mult azi caznelor sufocării de sine, atâta vreme cât puterea Celuilalt, a dominatului, de a mai glăsui ceva în faţa programului ucigaş care i se întinde cu neruşinare în faţă, este, din toate unghiurile vizuale posibile, fără dubii nulă.  
 
Îngropată până dincolo de creştet în aburii urât mirositori ai diverselor tehnici de manipulare abjectă (tehnici care îi procopsesc cu sume enorme de bani necinstiţi pe humanoizii prezentului complet insalubri sub toate raporturile vieţuirii lor morale), întreaga omenire parcuge acum treptele unei algoritmii alcătuite dintr-o serie de paşi profund nesiguri şi improprii pentru destinul său. Dezorientată până la Dumnezeu şi înapoi o bucată, aceasta păşeşte confuză pe marginea unui hău imens şi extrem de periculos pentru viitorul ei imediat. Un algoritm nenecesar şi riscant, totdeodată, spunem noi, desfăşurat între frontierele concrete ale timpului actual, o iluzie insistent vândută lui Homo communicans de către nişte raţiuni perfect slugarnice semanticii restrictive a verbului „a avea” (pe fondul unei putrefacţii generale evidente a întregii Creaţii divine), care încearcă a „zidi” prin deconstrucţia vizibilă a vechiului catafalcul celui din urmă concert al umanităţii creatoare... (O gândire malefică, de altfel, ce îi include, desigur, în sânul ei şi pe nenumăraţii trepăduşi ocultoido-politici din fruntea statelor lumii, care poartă obedient şi cu vădită stupiditate de atâta amar de vreme încoace mapa zilnică a managerilor-sforari ai mapamondului, întorcând acelor alegători creduli şi lesne manipulabili mediatic nicidecum obrazul lor propriu, ci fesele în general grase şi tremurânde ca o piftie cu structura pervertită de descompunere firească.) Şi dacă s-ar limita totul numai la spectacolul acesta atât de sufocant al momentului!... Lucrurile stau însă mult mai grav decât îşi poate cineva imagina într-o primă instanţă, fiindcă modalitatea de a privi organizarea politico-economică actuală a lumii generează, din păcate, cu bună ştiinţă sfârşitul concret al Fiinţei umane înseşi prin amalgamul de strategii concrete de modificare a comportamentelor şi atitudinii acesteia, strategii căutate cu lumânarea fix în micimea ochiului satanic vizibil zgâit din vârful piramidei oculte, căreia i se închină din şale, asiduu şi dizgraţios, cu temenele până la pământ toţi inşii cu aere conducătoare de dimensiune planetară...  
 
În plină globalizare postbelică impusă de atâta timp cu forţa, viaţa locuitorilor Pământului cu nemilă abrutizat în fel şi chip - şi unde o mică parte dintre aceştia formează o autointitulată „elită” dictatorială a lumii (de fapt, nişte detaşamente ale morţii ce fabrică ideologii criminale pe bandă rulantă şi realizează nenumărate experimente fatale pentru Fiinţa umană - şi aici pot fi date destule exemple distincte), care schingiuieşte, pur şi simplu, destinul unei majorităţi voliţional aduse la stadiul de turmă înfometată cu sârg - a depins şi va depinde până la finele spu previzibil de pixul şi de minţile întunecate ale unei tagne de guvernanţi vremelnic statuaţi de soartă, dar aşezaţi, prin diabolice uneltiri de culise, în scaunul perfid al puterii, loc unde, în circumstanţe deloc abnorme, nici unul dintre ei nu ar fi avut, pe bună dreptate, ce să caute. Putem afirma că este vorba despre un soi de satisfacere a acelor nevoi patologice aparţinătoare unui segment „elitist” (doar cu numele, evident), dominat de o formă gravă de autosuficienţă şi dispreţ faţă de toţi Ceilalţi, o castă a decadenţei spirituale de care numai Dumnezeu ne mai poate scăpa în momentul de faţă. Căci, cu excepţia icnetului orgasmic tâmp cu repetiţie emis din corzile vocale şi a actelor de „interrelaţionare” economică parafate cu un veşnic surâs caricatural faustic la adăpostul unei legislaţii gândite unisensual şi dictatorial pentru umanitatea de azi, răcnetul asurzitor al vieţilor organic strivite şi de-a valma la mijlocul secolului trecut de cizma crudă a monstrului fascisto-stalinist nu a ajuns şi nici nu va ajunge niciodată la urechile surde (şi lipite din născare mai mult sau mai puţin estetic de cap) ale nenumăraţilor indivizi posedaţi în postmodernitate de nelimitele unei aroganţe manageriale „integratoare” ieşite din comun.  
 
Războaie şi tratate născute din varii interese economice şi politice în timp au hăcuit şi continuă să hăcuiască şi în prezent, sub cele mai neînchipuite forme de violenţă, lumea. Privită din perspectiva unei restictive modalităţi virtuale de a-şi trăi destinul individual complex, dar şi din aceea a faptului că apare constant vlăguită de tot ceea ce aceasta a deţinut şi mai deţine încă frumos şi curat în Sinele său ancestral divin, umanitatea creatoare a fost şi este extrem de rar direcţionată pe un drum benefic al ei de către principalii actori politici în genere oculţi. Speranţe întemeiate pe un fundament vizibil concret, precum şi o evoluţie firească de ordin superior a omenirii luată în ansamblu nu mai înseamnă azi, în epoca postmodernă, nimic. Toate sunt metamofozate brusc în pocalul vrăjitorului cu inimă de gheaţă într-un şir infinit de nesemnificative palavre filozofoidale dominate de un simplu caracter abstract şi nimic altceva... Călcatul apăsat peste cadavre felurite a reprezentat mereu în istorie şi reprezintă, din păcate, şi acum cea mai rapidă cale a Fiinţei umane (sau, mai bine zis, a ceea ce a rămas azi din ea) înzestrate de către Creatorul ei cu judecată şi sentiment de a se eschiva în mod ruşinos din faţa prospectării adânci a lexematicii extinse a verbului „a fi”. Un refugiu existenţial, să-l numim, al neputinţei Omului contemporan de a-şi privi lucid propria interioritate, tăinuită cu parşivenie de foarte multe ori sub straturi groase de fard actoricesc în cadrul unui spectacol de teatru societar lipsit de orice urmă de vibraţie pozitivă şi însemnătate...  
 
Sunetul puternic al simfoniei macabre a timpului postmodern se simte mişcându-şi trupul greoi şi lipsit de expresivitate în universul lăuntric al unui tablou fără o poeticitate anume, dar descompus în mii de bucăţi de către raţiunea unui artist al zilei complet anonim... Pe acordurile acestei muzici dizarmonice atât de nelalocul ei, mare parte dintre veteranii nonagenari ai celei de-a doua conflagraţii mondiale şi-au aflat sfârşitul fiinţării lor terestre cu ghimpele ascuţit al amărăciunii personale înfipt ca un cuţit plin de rugină în suflet. Crezul lor iniţial sinceri, suferinţele îndurate în mefistofelica perioadă sângeroasă a mijlocului de secol XX, straturile de murdărie trupească indicibilă în vocabule exhaustiv definitorii, lupta individuală cu moartea de fiecare zi s-au transformat, în accepţia acestora, din elemente funciare pe deplin caracterizante în precepte cu totul şi cu totul deşarte de care nimeni nu mai ţine astăzi cont. Altfel spus, decadenta stare de fapt în care a fost adusă azi lumea i-a determinat pe cei care acum nu mai sunt printre noi să plece într-o altă dimensiune convinşi de zădărnicia timpului propriu fără voia lor petrecut printre păduchii lipsei de igienă corporală şi plesnetul patului de puşcă dur aplicat peste maxilare (atunci când vreunul dintre soldaţi avea curajul să ceară o lingură de mâncare în plus - e şi cazul bunicului meu), stigmatul aşezat cu falsă superioritate pe frunte militarilor români în Est prin folosirea curentă a expresiei „ţiganii lui Antonescu” (ai mareşalului Ion Antonescu, evident), nefăcându-se din pură ignoranţă probabil distincţia dintre aparţinătorii etniei rrome deportate la acea vreme în Rusia şi trupele Armatei Române (un semn recurent, iată, şi interesant de analizat sub raportul interpretării deficitare a Alterităţii de către Celălalt), anchetele nkvd-iste desfăşurate în miez de noapte şi decupate parcă dintr-un film închinat ororii ca stare anormală de fapt şi multe alte episoade dramatice trăite pe durata unui război ucigaş, care, pentru un singur petec de hârtie churchilliană completat pe teritoriul moscovit, a trimis în ghearele morţii viaţa însăşi cu frumuseţea şi inocenţa ei cu tot... Pentru aceste motive întemeiate ale trecutului, nu li se poate adresa politicienilor-sforari de pretutindeni, oricare ar fi aceştia, de dinainte şi de după momentul t1945, decât câteva cuvinte aranjate în propoziţie astfel: „Zoon politikon, sictir!”.  
 
Bineînţeles că peste tragismul interior al eroilor reali ai neamului românesc s-a aşternut de-a lungul anilor o tăcere cu iz pătrunzător de plumb topit în mizeria unui haos contemporan ce loveşte ca un cal nărăvaş din copită trupul Omului actual, cerând la schimb suflete, din ce în ce multe suflete, care nu par a mai fi interesate de îndelung căutata mântuire a creştinătăţii. Ce mai contează că aceşti curajoşi luptători ai Armatei Române din blestemaţii de Dumnezeu ani '40 au avut puterea să înfrunte toate măştile chipului hâd al morţii, gerurile şi lagărele-spital ale spaţiului siberian, foamea, păduchii, umilinţele felurite, nemiloasele anchete ale NKVD-ului etc.?!... A fost nevoie de aproape trei sferturi de secol pentru ca guvernanţii României să îşi aducă aminte că ei, veteranii de război sunt persoane (nu personaje) reale şi nicidecum fantomatice, cu alte cuvinte, că există fizic încă. (De politicienii, jurnaliştii, bancherii şi alte categorii profesionale - de altfel, onorabile - din ziua de azi, neîndrituiţi a primi grade militare superioare, conducătorii ultimilor ani şi-au adus aminte însă cu o rapiditate ce sfidează orice urmă de bun simţ şi de demnitate umană. De ce li s-o fi semnat acestora pe hârtie cu prioritate căţărarea în grad, ce fapte concrete or fi săvârşit ei pentru ţară pe timp de pace, nu ştim a da răspunsul deocamdată. Oricum ar fi, aceste triste întâmplări ale prezentului nu reprezintă decât o uluitoare formă de batjocură absolută la adresa respectabilei armate a României. Lanţul de interese meschine interpersonale ce îi uneşte pe toţi aceşti „combatanţi” de vârf pe fronturile postmodernităţii vulgare, unde armele sunt cu totul şi cu totul de o altă natură decât cele binecunoscute de toţi, precum şi multitudinea de gloanţe slobozite într-un joc cu reguli imorale şi profund antiumane în adversar provin de pe ţeava unui revolver specific şantajului de grup şi urii, „democratic” ţintit între graniţele proiectului politic intitulat simplu „UE”. Ceea ce este însă cu adevărat trist în tot acest basm urât prezentului îl reprezintă faptul că nici unul dintre aceşti „ofiţeri” de tip xerox ai contemporanităţii nu îşi simte încărcată conştiinţa cu acel ceva care nu le aparţine de facto şi nici nu are curajul, într-un acces de sinceritate cu propria sa persoană, să îşi smulgă, una câte una, toate stelele nedrept înfipte în umăr gândindu-se doar la o simplă comparaţie de ordin firesc cu adevăraţii militari de acum câteva decenii ai armatei naţionale, la comandă politică sacrificaţi pe toate fronturile morţii, soldaţi datorită cărora ei, cei de astăzi, pot respira cu uşurinţă în voie. Desigur însă că pentru a realiza aşa ceva îţi trebuie, înainte de orice, o cantitate uriaşă de demnitate care să îţi străbată în flux continuu fiinţa. Personal, nu am auzit să fie, deocamdată, scos din DOOM-ul limbii române acest din urmă cuvânt, demnitate, chiar dacă în vocabularul obişnuit şi vulgar de toate zilele el începe să îşi piardă încet, încet consistenţa.)  
 
La fel ca şi la mijlocul belicosului veac XX, în ziua de azi Dumnezeu zace complet uitat, la rândul Său, printre rotocoalele de fum ale ruinelor lumii... Se pare că suferinţa omenirii a fost trăită cumva degeaba pe propria-i piele în timp. Amintirea dureroaselor erori ale istoriei menţine însă deschise multe răni supurânde în sufletul unora dintre noi. Îmi trec din ce în ce mai des prin gând ultimele cuvinte ale bunicului meu rostite cu puţină vreme înainte de a pleca pe tărâmul de dincolo de aici: „Pentru ce-am luptat?!... Pentru ce ne-am chinuit ?!... Pentru ce am înghiţit atâta mizerie?!... Ca să vină tâmpiţii ăştia să îşi bată joc de tot?!...” Nu ştiu nici azi să dau un răspuns exact acestor interogaţii pline de năduf. Dar, vorba lui Nichita Stănescu în „Recele echilibru al stelelor”, probabil că „Vor veni timpuri minunate/ când echilibrul rece al stelelor/ se va rupe, şi când/ şirurile celor care au fost/ se vor uni cu cei care sunt”. Să fie, oare, posibil la un anumit moment dat aşa ceva?!... Desigur, numai la a doua venire pe Pământ a lui Cristos.  
 
***  
 
P.S. Campania din Est, lagărul-spital din Siberia rusă, luptele de pe teritoriul Transilvaniei şi Campania din Apus (şi amintesc aici bătăliile pentru eliberarea Debreţinului, a Budapestei, a Tokajului şi a altor localităţi din Ungaria, apoi a Zvolenului, a Banskăi Bystrica şi a oraşului Brno din perimetrul cehoslovac), fiind grav rănit atât în Transilvania, precum şi pe teritoriul ungar (este vorba despre evenimemtele sângeroase de la Debreţin) - iată traseul de mii de kilometri parcurşi pe jos, cu raniţa în spate, în anii celei de-a doua conflagraţii mondiale de către bunicul meu împreună cu camarazii săi de arme... Pentru toate aceste fapte deosebite de arme săvârşite contra germano-maghiarilor în Campania din Ungaria şi Cehoslovacia, el a fost decorat de însuşi Regele Mihai cu Ordinul „Coroana României” cu spade şi panglică de Virtute Militară în anul 1945.  
 
Magdalena ALBU  
23 August 2013  
Bucureşti  
 
 
 
Referinţă Bibliografică:
Magdalena ALBU - PARALELA 45/13 - DIN LAGĂRUL SIBERIEI ÎNGHEŢATE ÎN AZILUL DE NOAPTE AL UE ... / Magdalena Albu : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 967, Anul III, 24 august 2013, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2013 Magdalena Albu : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Magdalena Albu
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!