Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Orizont > Portret > Mobil |   


Autor: Magdalena Albu         Publicat în: Ediţia nr. 747 din 16 ianuarie 2013        Toate Articolele Autorului

Magdalena ALBU - OAMENI DE LÂNGĂ NOI (2) - (PROF. ION CHIVU) - NEMAIAŞTEPTÂND LA ARLECHIN...
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
„Lumina e-n geamul tău şi în paharul tău cu apă.” (Tudor Arghezi)  
 
Uneori, nici măcar nu e nevoie să aştepţi cu prea multă nerăbdare la arlechin pentru a intra în scenă ca să îţi joci rolul hărăzit de divinitate. Motivul e unul singur: el, arlechinul teatrului şi al vieţii, pur şi simplu nu există. Nu, n-am să vorbesc aici despre cunoscuta piesă de teatru a lui Noel Coward „Aşteptând la arlechin” (pusă în scenă cu câţiva ani în urmă de către regretatul regizor Ion Cojar la Naţionalul bucureştean, avându-le în distribuţie, printre altele, pe actriţele Raluca Zamfirescu, Tamara Buciuceanu-Botez, Olga Delia Mateescu ş.a.). Nicidecum. Am ales însă în mod voit a schiţa între graniţele fixe ale textului literar de faţă, la fel ca şi dramaturgul sus-amintit, un alt soi de portret, de această dată unul meritoriu, Pofesorului care a predat ani în şir cu dăruire şi mult entuziasm la catedra de Limba şi literatura română a Liceului „Alexandru Vlahuţă” din Râmnicul Sărat - Ion Chivu, un intelectual căruia nu i se potriveşte nici măcar prin reducere la absurd vreunul dintre numeroasele roluri dramatice ale apreciatului spectacol cowardian.  
 
Personalitate cunoscută a provincialei urbe râmnicene - unde, cândva, pe la începutul secolului trecut, ansamblul „Chindia” creat de boierul Menelaş Chircu devenise o autentică emblemă a zonei pe plan internaţional -, pe Profesorul Chivu mi-a fost dat să îl întâlnesc de-a lungul tumultuosului meu destin de până acum la cumpăna dintre două culoare divergente ale istoriei noastre recente, când timpul nou îşi căuta cu multă grabă şi perfidie albia proprie spre a-l înlocui pe cel considerat deja vetust şi ieşit din canonul evoluţiei planetare de atunci a vremii. Dacă aş încerca să concep în câteva cuvinte o definiţie a ceea ce a însemnat pentru mine în acei ani adolescentini ai sfârşitului de veac XX inimosul dascăl de literatură română al liceului de pe malul stâng al Râmnicului, ei bine, definiţia cu pricina ar putea fi încadrată în dimensiunea-mi personală în următorul fel: un spaţiu generous al spiritului dominat de profunde trăiri efervescente, de unde nu a lipsit însă niciodată Cuvântul (rostit cu un talent actoricesc remarcabil şi închinat marilor creaţii literare naţionale).  
 
Integrat ca atitudine şi simţire registrului specific al maeştrilor artei noastre dramatice din secolul trecut, Profesorul Ion Chivu a reuşit, întocmai ca un actor care îşi construieşte cu migală şi responsabilitate creaţia, să redea aproape fără greş suflul specific al oricărei opere studiate în parte, accentuând cu bună intenţie particularitatea distinctivă a mesajului ei singular. Practic, asistam oră de oră la veritabile lecţii de teatru clasic cu regie şi distribuţie unice, unde apaluzele spectatorilor prezenţi nu se auzeau niciodată la scenă deschisă precum se aud într-un teatru obişnuit, ci ele se concretizau doar sub forma geometrică inefabilă a unei tăceri care părea a fi venită din lumea plină de lumină a etern rugătorilor călugări isihaşti ...  
 
Un continuu regal actoricesc cu semnificaţie multiplă... Iată cum mi-am fixat la nivelul propriei mele percepţii suma tuturor momentelor de literatură din liceu parcurse alături de îngăduitorul nostru dascăl Ion Chivu. Pentru că - şi trebuie să menţionez neapărat acest lucru aici - fiecare oră a domniei-sale nu era una oarecare (desfăşurată din simpla obligaţie săptămânală pe care o implică o normă didactică obişnuită), ci ea reprezenta cu mult mai mult decât şi-ar putea închipui cineva din haoticele noastre zile de azi. De ce ? Explicaţia nu este greu de oferit, deoarece Profesorul Chivu păşea cu constanţă şi pricepere totdeauna dincolo de arlechinul imaginar al profesiei sale aparte, oferind cu bucurie şi seriozitate ... spectacol. Unul didactic, evident, şi plin de spontaneitate, conceput într-o comuniune de suflete similară cu acea neinterpretabilă cuminecare dintre enoriaş şi duhovnicul său. În cazul de faţă însă, avem de-a face cu un adevărat maestru al şcolii, care a ştiut să joace un rol decisiv în conturarea exactă a coordonatelor creatoare a personalităţii elevilor săi, având puterea de a îndrepta paşii ucenicului înspre calea de a deveni, fără false temeri, el însuşi în faţa materialului analizat. Căldura timbrului vocal cu care dascălul Ion Chivu mângâia aerul (în general, plin de praf al sălii de clasă) dezvăluia, în egală măsură, preţuire şi respect deosebit faţă de opera literară studiată, faţă de cuvântul scris în sine, tot aşa precum lumina răvăşitoare a unui chip imortalizat de un pictor renumit pe albul pânzei sale îţi invită sufletul la nobleţe şi ne-însingurare existenţială.  
 
O copleşitoare, spun eu, din punct de vedere emoţional şi cognoscibilă artă a seducţiei de o vibraţie liturgică aproape ireală... Aşa a fost şi va rămâne toată viaţa în sufletul meu remarcabila piesă de teatru didactic (sau de didacticism teatral, să-l numim), pe care Profesorul Ion Chivu o definea iarăşi şi iarăşi cu fiece oră de literatură în parte. La fel ca între zidurile unui lăcaş monahal străvechi, unde se străduieşte din răsputeri raza solară ca să pătrundă timid printre vitraliile domneşti seculare înfipte în piatra rece şi grea de sens a istoriei, şi în mijlocul unei mulţimi de inimi încremenite definitiv în cele 3000 de bătăi ale ceasului unei singure ore, dascălul nostru îi săvârşea inimitabil oricărui text literar abordat o de neegalat şi liniştitoare litanie personală, ce scotea pur şi simplu completamente materialul respectiv din spaţio-temporalitatea-i firească, plasându-l brusc, cu forţa superioară a magiei sufletului, într-un loc numai al său, mustind de sacralitate, pe care acesta îl merita în mod evident, fără nicio ezitare de ordin critic-interpretativ din partea nimănui.  
 
Cititul artistic al Profesorului Ion Chivu căpătase de multă vreme pentru mine intensitatea emoţiei curate şi fremătătoare, pe care ajungi să o trăieşti repetitiv ori de câte ori ai ocazia să mergi cu bucurie lăuntrică nestăpânită, a nu ştiu câta oară, la acelaşi spectacol de teatru construit de către actor şi regizor, deopotrivă, cu geniu şi cu talent nemăsurat, dar devenise, în acelaşi timp, şi cel mai interesant mod de a putea visa în linişte vreme de patru ani la rând, câte o sută de minute săptămânale, la lumea de care ai fi avut nevoie interioriceşte, dar care ţi-a fost refuzată cu vehemenţă de soartă. Un vis ce nu aş fi dorit, în accepţia mea, să se termine niciodată, un soi de teritoriu oniric care îşi deschidea cu largheţe şi generozitate aripile prelungi ale spiritului, conducându-te înspre acea multitudine de sensuri ale creaţiei umane încărcate de mister şi de noutate, unde reuşeai destul de lesne totuşi a distinge conturul ideii că realitatea prinsă scriitoriceşte acolo prezenta, de fapt, o cu totul şi cu totul altă faţetă a sa, pentru care era necesar să forezi cu responsabilitate în adâncurile gândirii cu toată forţa laturii tale original-creative. Şi aş aminti aici vorbele pline de înţelepciune ale lui Tudor Arghezi: „Lumea nu este aceea care se vede: aceea pe care ţi-o închipuieşti. Intră în închipuirea ta adânc şi ieşi pe tărâmul celălalt: nu te dezlipi în închipuirea ta.”  
 
Văpaia amintirii Profesorului meu de literatură se înteţeşte, câteodată, în minte asemenea unui foc peste care aşezi din când în când câte un braţ zdravăn de vreascuri uscate, devenind, practic, o veritabilă hrană a spiritului meu atât de obosit de întreaga asprime a vieţii (un spirit care a încearcat să atingă cu sfială dezmărginirea - dezmărginirea de sine, de lume, de existenţă, de dogme, de orice până la urmă, exact ca într-un cunoscut joc teatral cu prelungi reverenţe politicoase, însă deloc formale). Uneori, îmi doresc să fi avut capacitatea de a naşte un soi de mecanism al reversibilităţii temporale, un aşa-numit sistem al datului timpului înapoi, ce m-ar fi putut, practic, ajuta să parcurg ori de câte ori aş fi vrut cuprinsul magic al clipelor frumoase din întreg cadrul fix al trecerii mele pământeşti (un context din ale cărui chingi evident că nu m-aş mai fi smuls vreodată spre a reveni în mijlocul puzderiei de false zidiri anoste din prezent şi a droaiei interminabile de făcători de nimic - despuiaţi complet aceştia din urmă de veştmintele contrafăcutei lor personalităţi şi acoperiţi ostentativ cu măştile vopsite în stridentul stil demonic actual - din spaţiul lumesc contemporan). Acum, după ani şi ani petrecuţi pe căile imprevizibile ale întortocheatului meu destin, pot spune cu certitudine că adevăratul ritual liturgic săvârşit de către Profesorul Ion Chivu în orele de limba şi literatura română a reprezentat un moment cultural-didactic deosebit, pe care nu am mai avut bucuria de a-l trăi decât de foarte puţine ori în această viaţă.  
 
Ştefanei Velisar Teodoreanu, acad. Zoe Dumitrescu-Buşulenga îi realiza un preţios portret literar în interiorul căruia găsim înrămate pentru veşnicie următoarele cuvinte: „O prezenţă ca o coardă întinsă de arc. O vibraţie constant tradusă într-un suflet blajin (...).”, căreia, “ATUNCI, în câteva ceasuri, i-am descoperit sufletul de fluture şi de floare rară ( ... ).” Poate că şi despre dascălul I. Chivu nu este tocmai greşit a rosti aproximativ acelaşi lucru. Momentul real când am putut desluşi cu bucurie sensibilitatea lăuntrică a domniei-sale s-a întâmplat să îmi coboare în inimă, ca o lumină sacră din vremea iniţială a Facerii, o dată cu versurile poetului Nicolae Labiş din “Moartea căprioarei” (personal, mi-aş dori ca Profesorul Chivu să realizeze o înregistrare audio a acestor versuri memorabile care să poată fi ascultate de oricine, oricând, prin intermediul modern al suportului internetistic de acum; ar fi fost o lecţie straşnică pentru foarte mulţi dintre contemporani despre ceea ce înseamnă cu adevărat modalitatea singulară de a recita o poezie din marea noastră literatură română integrată definitiv în universalitate!...). Nişte versuri zguduitoare, de mare încărcătură dramatică, ce aveau să fie rostite ATUNCI (şi repet aici în mod voit adverbul temporal scris cu majusculă de către marele nostru critic literar şi comparatist Zoe Dumitrescu-Buşulenga) într-o cheie artistică tulburătoare, de o singularitate ieşită din comun, care mi-a anulat, pur şi simplu, fireasca respiraţie specific umană. Am parcurs, de fapt, în acea oră de curs un timp al emoţiei totale, pe care ţi-o sădeau întotdeauna cu uşurinţă în inimă doar marii actori irepetabili ca expresivitate şi talent (precum George Calboreanu ori Leopoldina Bălănuţă), în cuprinsul complex al sufletelor cărora sălăşluia cu prisosinţă puterea artistului autentic de a trăi cu patimă constant crescătoare înţelesul deplin al semiozei primare create de către fiecare scriitor în parte între zăgazurile operei sale unanim recunoscute de către cititori şi critici, deopotrivă.  
 
„A rămas ultima dintr-o lume a unei epoci anume, a unui loc anume.”, spunea aceeaşi acad. Zoe Dumitrescu-Buşulenga despre prietena sa şi a Valeriei Sadoveanu - Ştefana Velisar Teodoreanu. Plecând de la aceste considerente definitorii anterior enunţate de către renumitul nostru om de cultură român, încerc să afirm, la rândul meu, faptul că Profesorul Ion Chivu face, într-adevăr, parte dintre acei ultimi actori sociali, reprezentanţi ai unei vremi când şcoala însemna totul atât pentru elev, cât şi pentru dascălul său. Este, dacă vreţi, însemnul unei perioade funciare a destinului meu, pe care absolut nimic din ceea ce mi-a oferit viaţa în genere până acum, repet acest lucru, nu a putut-o vreodată egala într-un fel sau altul, dar şi amintirea inocentului moment existenţial adolescentin, care îmi parcurge cu bucurie azi gândul, însă şi cu tristeţea de a-i fi pierdut definitiv anii în clocotul vulcanic şi dens al propriei mele treceri pământeşti ...  
----------------------------------------  
P.S. Consider că toate personalităţile care au însemnat ceva anume în viaţa unui om trebuie expuse cu o deosebită relevanţă prin intermediul memoriei afective a scriitorului însuşi, ca un fel de datorie morală a acestuia, dar şi ca o mărturie veridică a parcursului său existenţial prin timpul ţărânii terestre. Este şi motivul pentru care campania intitulată de mine „Oameni de lângă noi” - din care face parte şi acest material... (şi începută cu eseul despre Profesorul Gheorghe Păduroiu - „Un destin printre apele timpului - profesorul Gheorghe Păduroiu”) va continua cu amintiri despre alte şi alte personalităţi, majoritatea dintre ele cvasinecunoscute la nivel mediatic vreodată, dar înfipte definitiv în structura propriei mele vieţi. M-aş bucura să se alăture şi alţi scriitori acestui demers de suflet al meu, demers ce implică respect şi preţuire deosebită faţă de cei care au avut cândva un rol hotărâtor, chiar decisiv de multe ori, în existenţa fiecăruia dintre noi.  
 
Magdalena ALBU  
Râmnicu Sărat  
7 ianuarie 2013  
Sf. Ioan Botezătorul  
 
 
 
Referinţă Bibliografică:
Magdalena ALBU - OAMENI DE LÂNGĂ NOI (2) - (PROF. ION CHIVU) - NEMAIAŞTEPTÂND LA ARLECHIN... / Magdalena Albu : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 747, Anul III, 16 ianuarie 2013, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2013 Magdalena Albu : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Magdalena Albu
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!