Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Orizont > Opinii > Mobil |   


Autor: Magdalena Albu         Publicat în: Ediţia nr. 705 din 05 decembrie 2012        Toate Articolele Autorului

Magdalena ALBU - LUMEA POLITICĂ ŞI IŢELE EI MURDARE
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
„Natura poporului, instinctele şi înclinările lui moştenite, geniul lui, (...), acestea să fie determinante în viaţa unui stat, nu maimuţăreala legilor şi obiceielor străine.” MIHAI EMINESCU  
 
Lumea politică de azi, un organism extrem de bolnav de propria sa goliciune morală şi beznă interioară, pare a fi aidoma unui animal diform, cu inimă inexistentă de câine turbat, care, sit venia verbo, calcă în picioare, în numele unor principii numai de ea ştiute, aproape orice, înjunghiind pe la spate, într-un perfect acord cu principiul meschin al interesului comun de haită înfometată, toate obstacolele nenecesare sieşi la un anumit moment dat. Teritoriu puternic marcat de minciună, şantaj, prostituţie, compromis, afaceri murdare (pe bani publici) şi mită cât cuprinde, spaţiul politicard autohton îşi construieşte în mod vizibil imagine mediatică pe suferinţa fără de margini a mulţimii (aceea care nu iese niciodată exact la numărătoare) şi îşi vâră, la extrem de precise comenzi externe, cu ostentaţie coada în treburile Cetăţii şi în destinul colectiv al naţiei (o naţie cu rol unic de cobai experimental pe scena istoriei prezente), ca şi cum acest destin cotidian aflat continuu la mila divinităţii creatoare ar sta numai şi numai în fibra învoielii de iarmaroc obscur a stăpânilor ei deloc bine intenţionaţi şi vremelnici.  
 
La data de 1 aprilie a anului 1882, poetul şi ziaristul Mihai Eminescu scria despre arta de a guverna populaţia unei ţări faptul că aceasta reprezintă „ştiinţa de-a ne adapta naturii poporului, a surprinde oarecum stadiul de dezvoltare în care se află şi a-l face să meargă liniştit şi cu mai mare siguranţă pe calea pe care-a apucat”. Surprinzător este faptul că, în cei 130 de ani scurşi de când ilustrul condeier al literaturii române şi universale a secolului al XIX-lea a conceput rândurile de mai sus şi până în ziua de azi, evoluţia în gândire, atitudine şi acţiune imediată a exponenţilor politici autohtoni nu s-a îndreptat înspre nicio schimbare fundamentală pozitivă care să urmeze cumva vorbele de mai sus. Din contră, dârele tuturor politicilor contemporane de cardaşlâc efemer, de regulă, trans- şi interpartinice aplicate cu brutalitate de-a lungul vremii întregii naţii, sunt cele care au lovit şi continuă să lovească dramatic exact ceea ce s-a şi vrut, de fapt, a se dezarticula gradual în actuala epocă postmodernă - fibra curată a poporului român (sau ceea ce a mai rămas din aceasta în prezent).  
 
Dacă îţi propui să priveşti cu luciditate tabloul politicii contemporane româneşti, simţi cum începe brusc să te domine un soi de groază personală amestecată până la saturaţie cu o lavă fierbinte de lehamite, dar şi cu puternicul dispreţ interior faţă de spectrul lugubru în care se complac de mai bine de două decenii postdecembriste toate partidele şi formaţiunile încropite la repezeală, nişte entităţi palide la chip şi la spirit, ce înoată, din păcate, laolaltă de ani şi ani în aceeaşi „ideologie” imprecisă de grup nesătul şi sunt animate intens de o serie de interacţiuni specifice profund dăunătoare imaginii României pe plan intern şi în lume. Ca un spectator devlăguit lăuntric în faţa unei picturi cu iz abstract şi mesaj complet inexistent, observi cu stupoare faptul că nimic, dar absolut nimic distinct din punct de vedere ideatic şi, mai ales, ideologic nu a reuşit să se înfiripe în atmosfera rarefiată a politicii începutului de secol XXI, cu excepţia, desigur, a realităţii nefiresc de sumbre pe care suntem obligaţi a o trăi mulţi dintre noi atât de dur sub toate aspectele ei caracterizante - un tip de realitate aflată, de altfel, continuu în spasme chinuitoare persistente şi trasată într-o tuşă vizibil amorală, devenită, culmea, acea normă societară de bază în ceea ce priveşte modul de reuşită a individului contemporan, un pattern decadent dezvoltat de întreaga tagmă a transpartinicilor actuali sau „curluntriştilor” (C.T. Popescu) de serviciu ai naţiei.  
 
M-am tot întrebat de la un cârd de vreme încoace cum de a fost permisă în mod repetat de-a lungul tuturor anilor ce au urmat sângerosului eveniment decembrist al anului 1989 încercarea de anulare a adevăratelor valori identitare ale poporului român prin naşterea sau, mai bine spus, prin fătarea provocată (pe foarte mulţi bani publici) a unor „concepte” cu totul şi cu totul non-definitorii pentru românitate, căci panoplia mai mult decât generoasă de simboluri naţionale intrinseci intrate de secole în Pantheonul universal al marii culturi a lumii contrastează din toate unghiurile de analiză posibile cu toţi termenii inventaţi la comandă politică expresă şi înfipţi peste noapte în structura închegată a Limbii Române de o serie de indivizi puternic marcaţi de un interes personal de moment şi nimic altceva. Desigur, mă refer aici la acel cuvânt izvorât din apele tulburi ale unei gândiri PR-istice fără vreo legătură evidentă cu acea cunoaştere substanţială a culturii şi spiritualităţii autohtone - „fabulospirit” -, un amestec eterogen, ambiguu şi complet nereprezentativ pentru românitate, un termen tâmp fabricat cu câţiva ani în urmă, care nu a făcut decât să desconsidere întregul sistem axiologic construită de-a lungul vremii cu sacrificiu şi dăruire de către minţile luminate ale acestui popor, sistem ce poate oferi oricând, prin profunzimea gândirii şi originalităţii proprii, o elevată lecţie de cultură întregii noastre umanităţi contemporane. M-am mai întrebat, de asemeni, cine a stat, de fapt, în spatele acestui joc sordid de cuvinte nepotrivite îndelung mediazat şi care este scopul derulării iterative a şirului de „concepte” iraţionale izvorâte din „creierii strâmţi”, vorba aceluiaşi Mihai Eminescu, ai unor persoane cu lacune culturale vădite, dar priponite, aşa cum se obişnuieşte la noi în ziua de azi, pe treptele superioare ale ierahiei social-politice ale momentului?!...  
 
Răspunsurile la anterioarele interogaţi (doar în aparenţă retorice) le avem, desigur, fiecare dintre noi în cuprinsul propriei raţiuni, atunci când observăm zilnic cum ne defilează deloc silfidic prin faţa ochilor făptura revoltătoare a hibridului politicard mioritico-bruxellez al ultimilor ani în cuprinsul unei ţări rebrenduite sardonic de fitecine (aflat vremelnic, repet, la frâiele puterii) la comenzi exterioare fundamentate puternic pe interese economice conjuncturale de grup (indiferent de natura acestuia). Orchestratorii tranzacţiilor sau, mai corect spus, ai escrocheriilor de azi îţi demonstrează încă o dată, dacă mai era nevoie de aşa ceva, faptul că înlocuirea unei epoci istorice denumite generic comunism cu o alta, nedefinită prea bine deocamdată, dar de extracţie, chipurile, capitalistă (cu izvorul veşnic în teze de mult expirate ideologic) a reprezentat şi va reprezenta şi în continuare pentru foarte mulţi dintre aleşii prin vot „democratic” ai neamului românesc o şansă maximă nu de a se adapta vremurilor prin cultură şi inteligenţă, precum s-ar crede în mod firesc, ci de a-şi exhiba constant şi cu neruşinare propria mizerie interioară în cel mai înalt grad posibil - securist, masonic ori ambele deopotrivă -, o formă inestetică de pseudoteatru ocult şi anost, unde diverşii „actori” politici ai prezentului descompus mişcă din mădulare numai la ordin şi stau, aidoma unor statui din marmură insuficient cioplită, cu şorţul de bucătărie masonică atârnat arogant şi mândru pe abdomenul consistent - că tot e la modă să întâlneşti acum în majoritatea, dacă nu în toate poziţiile însemnate ale statului, exponenţi, de regulă, deneabili ai variilor frăţii de apartament, care ştiu să îşi vândă însă foarte bine brandul „secretomanic” ateo-satanist impus cu insistenţă pe toate cărările azi (frăţii pline ochi, precum spuneam anterior, în cadrul „protectoratelor” lor specifice de haită nesătulă, de o mulţime de inşi, care vor să pară întotdeauna, prin atitudine şi spălarea permanentă a propriei lor imagini, exact ceea ce nu sunt de fapt în realitate, adică nişte indivizi oneşti şi venerabili, în stare să mimeze dramaturgic, printr-un joc duplicitar specific, profesionalismul desăvârşit şi să distrugă cu vădită intenţie, din poziţia efemeră oferită pe bani grei şi compromisuri majore de către loja-mamă, cariera cinstită a tuturor celor ce nu vor a fi înregimentaţi în sisteme oculte bolnave şi care nu acceptă să joace ceardaşul inuman al găştilor mafiote de salon cartieresc).  
 
Potopul de fraze politicarde (mustind a sperjur făţiş) înşirate mulţimii de gură-cască o dată la un număr fix de ani în cadrul spectacolelor groteşti, cu mesaj tâmp şi ifose postmoderne regizate ca pentru o adunătură de sceleraţi nativi - spectacole care te dor şi te rănesc până la ultimul tău atom de suflet complet străin de astfel de practici murdare -, a devenit, din nefericire, azi echivalentul perfect al unei evidente şi continue jigniri aduse întregii naţii române printr-o sumă nesfârşită de acte pragmatice (uşor de remarcat în cadrul discursiv caracteristic chiar şi pentru un nespecialist într-ale comunicării) aruncate ostentativ în ochii alegătorului de către cei care simt în permanenţă cum forţa banului le umflă cu o putere uluitoare foalele măruntaielor proprii, măruntaie umplute până la refuz (tot pe bani publici) cu grăunţele cele mai scumpe şi mai apetisante ale artei culinare diversificate a prezentului. Căci flegme retorice scuipate emfatic peste destine umane pierdute în mâlul năclăit al deznădejdii şi amestecate cu minciuni prezentate, culmea, drept adevăruri fundamentale, izuri demagogice „traduse de pe texte străine, supte din deget” (Mihai Eminescu), maimuţăreli cu aer „sexy-balamuc” interpretate trivial în faţa mulţimilor de către fanfaronii politici deposedaţi de orice urmă subţire de demnitate individuală (care s-au vândut şi se vor vinde mereu străinătăţurilor perverse ca nişte veritabile iude anticristice contemporane pe o serie de arginţi numeroşi - mutanţi imorali şi inculţi, dar bine fixaţi în scaune ce nu li se potrivesc deloc, de unde ajung să îşi pomădeze consistent propriul hoit metamorfozabil), privatizări realizate în batjocură din restul firav al industriei naţionale antedecembriste, degradarea prin mijloace subtile a învăţământului de stat, încurajarea mitei şi a prostituţiei ca fapte deosebit de fireşti la toate nivelurile societare etc., iată ce a oferit şi oferă constant întreaga clasă politică autohtonă actuală poporului său votant din momentul în care lui Nicolae Ceauşescu i s-au văzut creierii întinşi cinematografic pe zidul jupuit al garnizoanei târgoviştene şi până azi, când acelaşi fost preşedinte de ţară a devenit deja în mintea multora dintre cetăţenii patriei române un soi de erou naţional de urma căruia au mâncat o pâine cândva şi şi-au încropit un rost destul de sigur ce permitea conjugarea la timpul viitor a verbului „a fi”, fapt devenit un lucru aproape imposibil în capitalismul de duzină contemporan, când numai depravaţii şi hoţii din sistem mai pot visa la asemenea certitudini existenţiale comune. Asta, bineînţeles, până într-o zi...  
 
Personal, în anii pe care îi mai am de trăit de aici înainte nu mai aştept nimic spectaculos de la lumea politică românească a prezentului, fie şi din simplul motiv că aceasta nu va putea fi niciodată altceva, cel puţin în clipa de faţă, decât acel umil executant lipsit de verticalitate proprie, care va fi obligat să se încline permanent în faţa ordinului expres al conducătorilor reali ai omenirii. Cu alte cuvinte, pseudopolitichia autohtonă a prezentului a demonstrat de două decenii încoace faptul că nu este în stare să aşeze dinaintea întregii societăţi româneşti - înecate până dincolo de creştetul propriu într-o postmodernitate vulgară şi decrepită, duhnind a sărăcie spirituală, dezmăţ şi impusă cu forţa mediatic şi prin orice alte mijloace posibile - decât acea mincinoasă perspectivă aferentă unei campanii electorale, anume aceea a binelui individual şi colectiv pe diverse căi, ca şi cum ar mai exista cineva în tara aceasta care să se mai lase manipulat făţiş prin asemenea sloganuri de laborator, irealizabile însă practic vreodată.  
 
A te naşte în România de azi e cumplit. A te fi născut deja şi a fi obligat să lupţi pentru supravieţuire (nu pentru vieţuirea firească, din păcate) cu orice preţ, atâta vreme cât nu faci parte din loji masonice, grupări partinice sau structuri securiste moderne, este o adevărată gimnastică a propriei tale voinţi şi a propriului tău buzunar, dacă ne gândim la cât de mult costă un loc pe piaţa authtonă a muncii, acolo unde mita a devenit deja, de foarte mulţi ani, lege. Creştinismul, ca religie oficială în stat, nu mai are azi niciun fel de forţă persuasivă în faţa celor care sunt determinaţi de conjuncturi economice nefaste să vadă în sinucidere o scăpare imediată şi sigură din ghearele unui destin foarte crud, culmea, dictat lor de către cei cărora ei înşişi le-au încredinţat de bună voie, printr-un vot aşa-zis democratic, o dată la un număr fix de ani locul în tribuna oficială a ţării - parlamentul. Iar acel vot nu a fost niciodată unul oarecare, pentru că el a adunat cu ghiotura în fibra sa, deopotrivă, speranţă şi deznădejde atunci când, cu of şi scârbă, ştampila rotundă s-a înfipt cu putere în hârtia subţire a micului buletin imprimat. Am mai scris acest lucru şi îl repet şi aici: foarte mulţi dintre noi probabil că vor fi obligaţi să aleagă, nedorind acest lucru, dar împinşi de împrejurările nefaste ale sorţii, tristul final de viaţă din 11 februarie 1963 al cunoscutei poete a Americii Sylvia Plath - sinuciderea. Fiindcă, dintr-un mare renghi pe care ni-l joacă istoria recentă, aşa-zisa escrocherie a timpului postmodern denumită simplu şi cu emfază model politico-economic de import nu a făcut decât victime peste victime pe oriunde i-au trecut paşii, inclusiv sau, mai cu seamă, în spaţiul geografic ce îi vinde atât de bine chipul diabolic sub aspect de înger al Luminii tuturor celor care, lipsiţi de demnitatea, inteligenţa şi curajul de a spune deschis lucrurilor pe nume vreodată, se lasă de bună voie cumpăraţi definitiv pe un preţ de nimic la taraba pactelor diabolice contemporane. Sărăcia spiritului Celuilalt e cea mai bună armă de a-ţi domina adversarul - un principiu pe care îl cunosc şi îl aplică constant acum marii sforari din umbră ai păpuşilor politice antinaţionale ale prezentului destructurat.  
 
Lumea politică a timpului nostru are propria sa realitate, evident, complet diferită faţă de cea a naţiei din care face indubitabil parte. „Fiinţa inteligentă a omului, redusă la rolul unui şurub de maşină (...).”, scrie Mihai Eminescu, şi poate nici măcar la atât... Viitorul va demonstra poate prea curând acest lucru, dacă nu a făcut-o deja cu vârf şi îndesat contemporaneitatea. Cea care îmi face semn, uneori, în tăcere, ca o atingere lină de pasăre căzută la pământ, e, singură, tristeţea. Aceea de a locui între graniţele unui teritoriu matern pentru a ajunge să priveşti zilnic inşii posedaţi de un real „fabulospirit” importat fără discernământ se sfăşie unii pe alţii pe sume mari de bani pentru un loc eligibil de parlamentar-vociferator anost (şi poziţionat mai totdeauna în partea periferică a legii), dar, în acelaşi timp, şi spre a vedea cum radiografia de moment a naţiei române (şi a umanităţii în genere) a ajuns să fie una încărcată de foarte multe pete întunecate cu iz de neadevăr, imagine contrafăcută mediatico-discursiv şi cantităţi enorme de teatru politic inept şi antiuman până la urmă (dovezi sunt destul în acest sens).  
 
Obedienţă, turnătorie, minciună, parvenitism, falsitate, hoţie, compromis, amoralitate - iată caracteristicile funciare în care se complace precum viermele în untură lumea politică românească de două decenii şi ceva încoace (nu că trecutul ar fi avut o altă haină), toate acestea susţinute fără doar şi poate de la vârful statal din 1989 încoace contrar a ceea ce se putea previziona în primii ani de după îngroparea de faţadă a comunismului, când naţia română a fost manipulată de aşa manieră încât era unanim încredinţată că tarele epocii anterioare vor rămâne închise definitiv într-o raclă de muzeu oarecare ca schelet reprezentativ al unei istorii de mult trecute în spaţiul deloc sacru al nefiinţei sale. Că nu a fost să fie aşa, o constatăm fiecare dintre noi în parte în actualitatea ce ne este dată a o parcurge împreună. Raiul parfumat de import, la care visa întreaga naţie română în prag de sfârşit de secol XX, nu a avea să fie decât o simplă iluzie de două parale chioare vândută cu o parşivenie indescriptibilă de către clasa politică nou înfiinţată (în bătaia mitralierei „teroriste”) drept acea formă de realitate totalmente benefică pentru întreaga populaţie - un prim act pragmatic meschin şi ucigaş din punct de vedere moral, am putea spune, din şirul multora ce aveau să urmeze cu o viteză din ce în ce mai mare ulterior şi pentru care în mod cert lui Nicolae Ceauşescu chiar nu era nevoie să-i fie împrăştiaţi creierii pe solul îngheţat al Târgoviştei în sfînta ziuă de Crăciun.  
 
Magdalena ALBU  
sfârşit de octombrie 2012  
 
 
 
Referinţă Bibliografică:
Magdalena ALBU - LUMEA POLITICĂ ŞI IŢELE EI MURDARE / Magdalena Albu : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 705, Anul II, 05 decembrie 2012, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2012 Magdalena Albu : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Magdalena Albu
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!