Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Strofe > Amintire > Mobil |   


Autor: Magdalena Albu         Publicat în: Ediţia nr. 718 din 18 decembrie 2012        Toate Articolele Autorului

Magdalena ALBU - LEOPOLDINA BĂLĂNUŢĂ - FIINŢĂ DIN FIINŢA POEZIEI NEMAIROSTITE AZI ...

 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
„Aştepţi ce de altă tărie ţine,  
ce-i unic, puternic din cale-afară,  
trezirea pietrelor,  
adâncimi întoarse spre tine.”  
(Rainer Maria Rilke)  

Unii Oameni s-au născut spre a fi model celorlalţi. Alţii - copii morţi spiritualiceşte încă de dinainte de a se naşte - spre a fi călăi tuturor. Dacă aş putea sculpta în memoria timpului o imagine anume plămădită din aceeaşi substanţă cu veşnicia în stare să-i întruchipeze pe cei veniţi pe această lume pentru a fi prin ei înşişi un veritabil exemplu celor din jur, atunci aceasta ar fi compusă din portretele acelor multe Fiinţe pe care le-am iubit de-a lungul parcursului meu existenţial de până acum, de fapt, o umilă încercare întru dezvoltarea unei relaţii pe cât se poate de simetrice între Cuvânt şi Suflet, care să tindă către intenţia iniţială a Creatorului de Verb primordial şi lume, Dumnezeu. Iar în această mulţime destul de încăpătoare de portrete cu pricina, s-ar afla, în mod evident, şi chipul fascinant, de o rară expresivitate artistică al celei care a fost actriţa LEOPOLDINA BĂLĂNUŢĂ*, o entitate umană cu aparenţă telurică, ajunsă între graniţele înguste ale spaţiului normat al ţărânii de aici de undeva, de dincolo de lume şi de timp.  

Actriţa LEOPOLDINA BĂLĂNUŢĂ reprezintă în viziunea mea unul dintre cele mai frumoase poeme lumeşti închinate îngerilor Luminii... Şi aş îndrăzni să realizez în această direcţie o legătură specială între smerenia şi nevoinţa telurică a acestei actriţe-model a teatrului şi filmului românesc şi cea a poetului plin de har şi de patimi nestinse CEZAR IVĂNESCU. Pe amândoi, Cel de Sus a catadicist să îi lege organic şi destinic cu două lanţuri deosebit de puternice de taina neştiută a ţărânii: suferinţa şi versul... Alcătuită de divinitate dintr-o structură interioară echivalentă cu însăşi personalitatea inefabilă a poeziei Universului, LEOPOLDINA BĂLĂNUŢĂ închide în lăuntricitatea sa întreaga comunitate a precuvintelor zămislite din starea de nestare a Fiinţei omeneşti ziditoare de civilizaţie şi cultură, din izvorul nestins de lacrimi zăvorâte pentru totdeauna între cutele adânci ale inimii încercănate ori din şoapta nemărturisită a suferinţei nevoitorului umil al existenţei, Poetul...  

Şi, pentru că îngerii Luminii dumnezeeşti vin să te mângâie pe frunte şi pe mult încercatul tău suflet fără ca tu să îi vezi vreodată ori de câte ori te doboară chinurile durerii amare, încerc să-mi închipui cum ar susţine LEOPOLDINA un deloc ultim recital poetic din cele “Şapte cântece ale morţii” semnate de Georg Trakl într-o îngheţată şi albă seară de repetabilă iarnă românească. Spectacolul ar începe, probabil, cu o notă gravă a vocii singulare leopoldine în armonia misterioasă şi tainică a Adagio-ului albinonian, intonând ca un imn închinat durerii următoarele cuvinte ale cunoscutului poet austriac, printre altele, al „Toamnei însinguratului”:  

„Amară zăpadă şi lună./ Un lup roşcat pe care-l sugrumă un înger. Picioarele tale scrâşnesc în umblet ca gheaţa albastră şi, plin de tristeţe şi trufie, un zâmbet îţi împietreşte chipul şi fruntea păleşte în voluptatea gerului;/ sau se-nclină-n tăcere peste somnul unui paznic prăbuşit în coliba-i de lemn./ Ger şi fum. O albă cămaşă-nstelată îţi arde umerii împovăraţi şi vulturii Domnului îţi sfâşie inima de metal.”  

Am simţit de foarte multe ori nevoia să fi rămas la stadiul celest de duh neînomenit, de spirit care să se fi revărsat tainic în această lume a trăirilor profund inestetice şi, în genere, ignobile prin şoapta sau prin respiraţia de una sau de mai multe secunde ale unei Fiinţe deloc oarecare şi banale, dar completamente lipsite de putinţa de a călca zilnic în picioare tina cu gândul maladiv că acest lucru i se cuvine într-un mod cu totul şi cu totul justificat datorită simplului său statut biologic caracteristic. Din fericire, asemenea soi de Fiinţe non-antiumane, prin sufletul cărora Universul îşi respiră în chip liber şi concret existenţa, nu sunt doar o simplă plăsmuire a raţiunii mele scriitoriceşti, ci ele au ca axă de reprezentare continuă un alt fel de prototip uman comparativ cu toate celelalte, unul fix ca geometrie internă alcătuitoare, evident detaşat de noroiul impur al eterogenităţii lumeşti postmoderne, încărcat până la esenţă cu simplitate şi curat ca inima unui sihastru al pustiei primind în dar, cu o smerenie nemărginită, seva euharistică mântuitoare a bunului şi de viaţă dătătorului Său Dumnezeu incontestabil. Cu alte cuvinte, m-as fi bucurat a sălăşlui duhovniceşte pentru totdeauna în vibraţia superioară a acelei inimi calde în stare să nască din gestul şi trăirea-i personale veritabilul mit al fericirii reale, o fericire specifică, până la urmă, oricărei formule comunitare din încâlcita şi multimilenara istorie a bietei noastre umanităţi cu iz vădit decadent în ziua de azi.  

Pentru foarte mulţi dintre noi, aceste Fiinţe umane scoborâte din Os divin şi capabile întru totul de a lăsa urme adânci în colbul timpului iluzoriu nici măcar nu există. În ceea ce mă priveşte, am crezut dintotdeauna că ele, Entităţile acestea sfinte cu nume aproape nefiresc de Om, locuiesc în permanenţă foarte aproape de noi, de privirea, de raţiunea, de sufletul pe care îl avem, ca o infinită multiplicare a sărutului divinităţii oferit cu blândeţe fiecărui construct al naturii în parte de Dumnezeul întreit ca persoană al Iubirii veşnice. Mărturisesc faptul că după asemenea gen de Fiinţe contopite în mod absolut cu ne-Fiinţa perceptibilă a divinităţii îmi aleargă cu nădejde, dar şi cu disperare, în acelaşi timp, sufletul, pentru că, întâlnindu-le, primesc, de fapt, în palma mea uscată de lut mâna binecuvântată a unicului Creator al Universului (un Univers întors ştiinţific pe toate feţele lui posibile), Dumnezeu. Când mi-a fost dat să întâlnesc pentru prima oară chipul solemn al LEOPOLDINEI BĂLĂNUŢĂ, tot ceea ce până atunci semnifica într-un chip diferit pentru mine Poezie cu majusculă s-a transformat dintr-o dată în altceva, într-o Fiinţă concretă, cu trup şi destin personal, izvorâtă cu bucurie imensă dintr-o altă Fiinţă, una umană de această dată, dar la fel de concretă şi de serafimică, întocmai unei reluări perpetue, dacă putem spune aşa, a mitului ancestral al Facerii celei dintâi a omenirii...  

„Poezia poate să spună cel mai mult dintre toate formele de expresie de pe pământ, cu două excepţii, căci sunt două stadii care o depăşesc: muzica şi mitul.”, scria nu de mult poetul CEZAR IVĂNESCU, un EMINESCU recent, nerecunoscut încă, aşa precum merită, al versului autohton şi universal. Apropiată prin credinţă de tăria înaltelor sfere ale divinităţii, actriţa LEOPOLDINA BĂLĂNUŢĂ a reuşit, în afara multiplelor sale roluri reprezentative din teatru şi din cinematografie, să înnobileze prin descătuşarea vizibilă şi completă a sufletului său profund acel ceva anume cumplit de greu de prins în mrejele pânzei de păianjen a oricărei rostiri artistice de geniu, anume esenţa însăşi a magistrei fibre poetice a lumii, îngenunchind, cu o putere ieşită din comun, aidoma unui psalm ce alungă definitiv demonii, o mare parte din răul spiritual al Omului prezent (entitate extrem de firavă, din păcate, încărcată însă de prea mult lut şi înconjurată realmente de prea puţin spirit) prin şoapta abia rostită a stihului metamorfozat cu inteligenţă şi delicateţe în silaba increată, parcă, a unei ode divine semnate de un înger cu aripi ţesute din Lumină.  

În genere, se spune că psalmul „scoate lacrimă şi din inimă de piatră”, născând „tristeţea cea după Dumnezeu”. Sfântul Vasile cel Mare a explicat cel mai bine acest lucru în a lucrarea sa intitulată „Tâlcuire duhovnicească la psalmi”. Mergând pe firul acestei fireşti analogii aici conturate, despre LEOPOLDINA BĂLĂNUŢĂ se poate afirma incontestabil că, în textura creaţiei sale, această mare personalitate a teatrului românesc şi universal tocmai exact acest lucru s-a şi străduit să nască din propria-i durere şi din patima neţinută în frâu pentru arta dramatică în sine: să scoată la iveală, cu toate puterile sale dăruite de divinitate, semantica precisă a oricărui crâmpei de vers decodificat la nivel analitic-interpretativ cu o minuţie rară, într-o aşa manieră de parcă el, versul cu pricina, ar fi primit pentru prima oară viaţă atunci şi nicidecum cu ceva vreme în urmă din mintea şi din mâinile creatorului său...  

Pentru harul desăvârşit al LEOPOLDINEI, nu s-a conceput în timpul vieţii sale o piesă de teatru care să îi definească în totalitate fiinţa şi care să fi transcens prin forţa mesajului conceput întreaga gamă dramaturgică universală creată până în acel moment de sfârşit de secol XX, când actriţa s-a mutat definitiv în toamna anului 1998 pe tărâmul necunoscut al pieselor de tip monolog cu distribuţie unică. Nu a fost să fie aşa, pentru că, de foarte multe ori, din păcate, priorităţile şi viziunile existente în perimetrul teatral contemporan privesc în cu totul alte direcţii proscrise (de cele mai multe ori) şi nicidecum în lăuntrul cel mai de preţ al unui artist de geniu - sufletul său. Personal, consider că întreaga filozofie a interpretării actoriceşti impuse de LEOPOLDINA BĂLĂNUŢĂ, interpretare ce face trimitere, bineînţeles, doar la o mică parte a marii poezii a omenirii, a determinat apariţia unui stil unic în ceea ce priveşte modalitatea de abordare a unui text poetic prin descifrarea sensurilor lui prime gândite de creatorul operei literare respective, propunând astfel, în sfera complexă a actului artistic analizat, un adevărat model semiotic sui-generis demn de a fi studiat şi urmat pe viitor în cadrul şcolii de teatru contemporan de aici şi de pretutindeni, modelul interpretativ-teatral LEOPOLDINA BĂLĂNUŢĂ, precum este cel dezvoltat de mezzosoprana ELENA CERNEI în muzica de operă, este vorba aici, bineînţeles, despre modelul CERNEI-POEN.  

„Lângă Dumnezeu există muzica, iar după numai tăcerea!“, ne rosteşte în grai românesc desăvârşit acelaşi poet CEZAR IVĂNESCU. Prin ne-masca spiritului său de esenţă angelică, LEOPOLDINA BĂLĂNUŢĂ a adus în inima celui care i-a ascultat versul toate cugetările profunde ale spiritului creator omenesc. În arta dramatică plină de sacralitate a artistei, artă legată într-un fel organic de matca genuină a religiozităţii sale vădite, s-a simţit întotdeauna plutind peste firea răsfăţată a imperfectului spectru humanoid melancolia unei emoţii fără umbre şi fără vreme a ne-temporalităţii celeste, ne-temporalitate în cuprinsul căreia Doamna Poeziei nemairostite, din păcate, azi sălăşluieşte, prin Voie divină, din toamna unui an cu multe zile nefaste şi goale de conţinut, când mormântul de frunze de dimprejurul paşilor mult prea zgomotoşi ai omenirii îmi năştea în suflet o tăcere extrem de greu de suportat interioriceşte, de care doream să mă desprind cu orice preţ spre a nu mai reveni niciodată pe pământ printre oameni ...  

„Ce este fericirea?”, se întreba cu o retorică scăldată în tristeţea unei lumi pierdute în neputinţă şi alienare LEOPOLDINA BĂLĂNUŢĂ, prin modulaţiile distincte al glasului său încărcat de o sensibilitate ieşită din comun şi dublată în permanenţă de accentele grave ale unei meditaţii personale profunde. Fericirea este „Tot ce nu am uitat” între graniţele imaginare ale acestei existenţe telurice necognoscibile încă, şi-ar răspunde probabil LEOPOLDINA, un miracol scoborât printre oameni din aburul cald al rugăciunii cuvântate cu lacrimi de amară suferinţă a inimii în faţa tulburătoarelor şi incontrolabilelor, totdeodată, taole de destin ...  

„Să ningă peste noi cu miei” în aceeaşi străveche limbă românească şi nu doar azi, când zăpada spulberă în taină tăcerea de pe urmă a morţii. „Să ningă inima în noi”, căci „Noi niciodată nu am fost noroi/ O spun şi mieii care ning pe noi” ... Sunt versuri aşezate în piatra templului zeesc al Iubirii de către poetul NICHITA STĂNESCU, un templu divin unde, printre altele, ruga eminesciană şi spaţiul precuvintelor-cuvinte de sorginte rilkeană ale sfârşitului de secol XIX şi începutului de secol XX au format cu fiecare rostire tânguitoare a lor fundamentul solid al discursului artistic fără precedent al acelei Fiinţe creatoare de vers nemutilat lăuntric (aşa cum se întâmplă astăzi, în postmodernitatea vulgară şi inestetică, pe care suntem obligaţi a o parcurge împotriva voinţei noastre dornice de puritate şi frumos), actriţa cu glas îngeresc şi chip serafic a teatrului românesc şi universal - LEOPOLDINA BĂLĂNUŢĂ...  

Magdalena ALBU
10 decembrie 2012

------------------------------------------------------------
* Leopoldina BĂLĂNUŢĂ (n. 10 decembrie 1934, Păuleşti, judeţul Vrancea - d. 15 octombrie 1998, Bucureşti) a fost o actriţă română de scenă, film, voce şi televiziune. A absolvit în 1957 Institutul de de Artă Teatrală şi Cinematografică (IATC) din Bucureşti, la clasa Mariettei Sadova şi a lui Marcel Anghelescu. A debutat la Bucureşti, în regia lui Ion Cojar, jucând-o pe Velea din „Prima întâlnire”, de Tatiana Sîtina. Ultimul ei rol a fost cel din „O batistă în Dunăre", de D.R. Popescu, la Teatrul Naţional, montat de acelaşi regizor. A avut roluri memorabile în „Vassa Jeleznova" şi „Mama" de Maxim Gorki, „Anna Karenina", de Lev Tolstoi, „Medeea" de Euripide, „Martin Eden" de Jack London, „Noaptea Iguanei" de Tennessee Williams, „Oameni sărmani" de Feodor Dostoievski, „Livada cu vişini" de Anton Pavlovici Cehov, „Doi pe un balansoar" de William Gibson şi, în special, în piesele lui Dumitru Radu Popescu, „Ca frunza dudului în rai" şi „O batistă în Dunăre" (alături de Mariana Mihuţ şi Ileana Stana Ionescu). A fost distribuită şi în filme, mai ales în roluri cu încărcătură dramatică, „Nunta de piatră" (1972), „Dincolo de pod" (1975), „Ion, blestemul pământului, blestemul iubirii" (1979), „Clipa" (1979), „Bietul Ioanide" (1979), „Năpasta" (1982), etc. Leopoldina Bălănuţă a avut şi o colaborare de succes cu Televiziunea. „"Gaiţele" (1993), „Strigoii" (1992), „Trandafirul şi coroana", „Conu' Leonida faţă cu reacţiunea"(1985), „Moartea unui comis voiajor" (1977), „Idolul şi Ion Anapoda" (1991) sunt doar câteva din piesele în care a apărut la Televiziune. Deşi a fost considerată o actriţă dramatică, Leopoldina Bălănuţă a avut şi memorabile roluri de comedie. Sceneta TV „Care de dame" de G.H. Brăescu [1], realizată în 1980 (unde actriţa întruchipează 4 personaje) este considerată unul din momentele de referinţă din istoria divertismentului TV românesc.Leopoldina Bălănuţă a fost una din cele mai importante actriţe care a practicat spectacolul de poezie şi care s-a preocupat intens de acest lucru. Continuatoare a recitativului dramatic creat de şcolile lui Constantin Nottara şi Gheorghe Storin, Leopoldina Bălănuţă a dat un regal de muzică şi poezie, împreună cu Narcisa Suciu, în spectacolul "O întâmplare a fiinţei" din 27 ianuarie 1998, pe versuri de Ana Blandiana, Ştefan Augustin Doinaş, Magda Isanos, Nicolae Labiş şi Nichita Stănescu. „Eu plec cu viaţa mea în teatru; teatrul vine cu viaţa lui în viaţa mea. Mă gândeam câtă dreptate a avut sărmanul Tarkovski, care spunea, în ultimele zile ale existenţei lui: Doamne, am obosit aşteptându-te! [ ... ] totdeauna arta mi-a apărut ca o ştafetă a Dumnezeirii”.
(http://ro.wikipedia.org/wiki/Leopoldina_B)
 

Referinţă Bibliografică:
Magdalena ALBU - LEOPOLDINA BĂLĂNUŢĂ - FIINŢĂ DIN FIINŢA POEZIEI NEMAIROSTITE AZI ... / Magdalena Albu : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 718, Anul II, 18 decembrie 2012, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2012 Magdalena Albu : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Magdalena Albu
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!