Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Orizont > Opinii > Mobil |   


Autor: Magdalena Albu         Publicat în: Ediţia nr. 606 din 28 august 2012        Toate Articolele Autorului

Magdalena ALBU - CE CAUT EU ÎN POSTMODERNITATE?
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
Am în nări un puternic miros de hoit. Orişiunde aş întoarce capul, ca într-un ritual abominabil bazat numai pe carnagiu, acesta îşi împrăştie cu putere peste tot duhoarea greu de suportat. După cum lesne se poate observa, Fiinţa umană este obligată să respire într-un ev care se zbate epileptic în chinuri fizico-spirituale majore, unde ajungi să te întrebi, cum e şi normal, de altfel, care vor fi următoarele direcţii ale artei viitorului, după ce se va fi stins într-un final acest aparent interminabil torent de pornografie greţoasă a prezentului ridicată, culmea, la rang de linie estetică desăvârşită?!  
 
Mă umple dezgustul profund atunci când văd cum este şters la fiecare pas din memoria omenirii de către reprezentanţii postmodernităţii acesteia violente şi triviale - unde ipocrizia şi minciuna au atins un nivel ce depăşeşte valoarea sa de maximă acceptabilitate posibilă - conţinutul unui trecut istorico-artistic întreg. În penibilitatea minimalistă a „artelor” contemporane, constatăm un fapt încărcat de un soi de dramatism ireversibil, putem spune, anume acela că Fiinţei umane îi este estropiată în mod constant propria sa structură interioară fragilă pentru a-i fi azvârlită în mâinile însângerate de suflet nevinovat ale nenumăraţilor şarlatani de profesie ai epocii actuale, entităţi cu fibră intrinsec satanică, în stare să practice doar (prin ideile cu ostentaţie propovăduite într-o cunoscută manieră repetitivă manipulatorie) un linşaj evident asupra a ceea ce s-a construit pozitiv de-a lungul timpului în sfera literară, muzicală, teatrală, cinematografică etc., cu efecte incalculabil de uriaşe pe termen nelimitat în sfera colectivităţilor umane.  
 
Fantoma artei prezentului - artă transformată într-un veritabil călău spiritual al lumii - bântuie cu neruşinare de colo până colo, aidoma unor trupuri perverse dezgolite, întreaga omenire, alegând a se prostitua cu de la sine voinţă şi nicidecum în mod obligat, doar pentru varii avantaje pecuniare de circumstanţă imediată, ca şi cum acesta ar fi modul corect şi unic de a ocupa un loc anume în cadrul artistic mundan actual. Vorbim aici despre o amputare voită a semnificaţiei sacramentale a cuvântului OM prin aruncarea pe piaţă a unor concepte artistice inestetice şi abnorme, capabile să înfigă în scoarţa vie a raţiunii colective o altă definiţie „stilizată” a realităţii din jur, nimic altceva însă decât un act de evidentă deconstrucţie dinamică ce merge până la esenţa spiritului, o spoliere, practic, a specificului curat, inocent al creaţiei umane şi îndelung închegat milenii la rând, deconstrucţie realizată azi de minţile vădit patologice ale conducătorilor postmoderni ai contemporaneităţii.  
 
Nu pot spune că sunt un trăitor al acestei lumi care este dominat de un spirit anti-postmodern anchilozat. Dimpotrivă. Sunt o structură deschisă către analiza critică, dar obiectivă, alcătuită din multă, foarte multă inimă şi din prea puţin spre deloc carne, incapabilă de a se minţi pe sine şi pe ceilalţi, de a-şi însuşi ilegal un bun ce aparţine altuia ori de a tolera prin preajmă caracterele duplicitare, formalismul sau ipocrizia la modă, care iubeşte arta în genere şi pe cei câţiva oameni fundamental buni şi cu demnitate din jurul său, umanitarismul, moralitatea, marea poezie a lumii şi pe Dumnezeu, argumente suficient de multe ca la întrebarea din titlul acestui text - raportându-mă, bineînţeles, la paradigma haosului evident în care se trăieşte, din păcate, acum - numai Cel de Sus să fie în stare a oferi un răspuns cât se poate de potrivit.  
 
La ce ştiu să răspund însă fără echivoc după patru decenii de viaţă scurse în comunism şi în perioada imediat următoare acestuia - perioadă căreia nu îi putem preciza deocamdată o diagnoză lămuritoare şi exhaustivă în privinţa structurii sale politico-economice caracterizante, lăsând istoria să realizeze acest lucru în timpul care va veni peste noi - este interogaţia firească referitoare la un fapt concret, vizibil tuturor, anume acela dacă nu m-am săturat cu vârf şi îndesat de serialitatea imaginilor „vii” ale feluritelor discursuri artistice sau non-artistice ale prezentului supuse toate unor canoane imprecise ce te inundă vizual şi cu violenţă la tot pasul, aşa-numitele „opere” de artă deconstructivistă ale momentului (şi amintim aici acele „reprezentări” artistice sub formă de urinale spitaliceşti, unde se înmoaie cu vădit dispreţ crucifixul sacru al creştinătăţii, ori de cantităţi fecaloide diseminate aiurea pe o pânză de culoarea laptelui ce aşteaptă cu groază ca să devină tablou, de zvastici desenate cu minuţie pe coapsele unor cavaline de talie redusă vopsite în nuanţă trandafirie, de organe sexuale poziţionate la vedere în varii ipostazieri triviale, de rame fără conţinut sau de pereţi pe care nu figurează pur şi simplu nimic), nimic altceva, am putea spune, decât o mulţime finită de simboluri oculte îngrămădite într-o manieră deloc întâmplătoare pe un suport de lucru obişnuit, simple aranjamente fără esenţă solidă expuse ostentativ în faţa vulgului inocent de către o mulţime de inşi, care nu au decât la suprafaţă o legătură particulară cu legile şi principiile comunicării plastice, dar care sunt catalogaţi de critica de „specialitate” a zilei drept „genii” singulare şi neînţelese ale sferei culturale prezente („artişti” remuneraţi cu vârf şi îndesat de guvernele multor state ale lumii, inclusiv de statul român la vremea respectivă pentru noul tip de „viziune culturală” abordată - şi amintim aici cazul controversatei expoziţii a Institutului Cultural Român din New York din anul 2008)?! Răspunsul meu foarte sincer însoţit de un oftat ieşit din toţi rărunchii este următorul: ba da, m-am săturat cu asupra de măsură de toate aceste „postmodernisme” conjuncturale create în momentul actual şi, deopotrivă, de toate mizeriile începutului de secol XXI înfipte cu bună ştiinţă în scoarţa mentalului colectiv al umanităţii din care facem şi noi parte acum.  
 
În postmodernitate, dacă e să privim totul în manieră interpretativă strict teologică, putem spune că Dumnezeu a încetat să mai existe de ceva vreme în conştiinţa fiilor acestei planete (câteodată, născându-ţi-se în suflet un regret imens pentru faptul că ai avut şansa să te naşti ca fiinţă în cloaca lugubră a societăţii prezentului). Orice element creştin este complet îndepărtat, prin mijloace machiavelice diverse (publicitare, jurnalistice, ludice etc.), din perimetrul artistic aflat în comă deconstructivistă perpetuă. Neofilozofia „Omului din bucăţi nepotrivite”, aşa cum simt că trebuie să îl numesc, este, din păcate, imaginea. Imaginea în genere, lipsită complet de un fond al ei solid, însă încărcată de o retorică în stare să emită din coadă o multitudine de sunete profund dizarmonice (vorba lui Eminescu) şi de tone zilnice de pixeli nepalpabili, care, printr-un click puţin deranjant la auz, agaţă brusc de privirea şi de cortexul prespălat al privitorului inocent o realitate virtuală alcătuită din aproape... orice reziduu repede vandabil. Vorbim aici nu neapărat despre serii de elemente concrete, analizabile raţional şi dispuse în cadrul unei ecuaţii matematice într-o manieră de un logic mai mult decât firesc, căci în tot acest generos „orice” pot încăpea, din nefericire, multe. Foarte multe şi incoerente structural, din păcate, secvenţe de gândire, ce sapă în interiorul raţiunii umane o prăpastie greu de anulat de aici înainte vreodată. Normele anterior cunoscute sunt schimbate brusc de anti-normele noii ordini mondiale, un fel de neopattern-uri halucinante cu parametri complet străini ca textură lăuntrică de cei experimentaţi de omenire până acum. Şi nu ar fi neapărat atât de dramatic totul până la urmă într-o astfel de alcătuire geometrică diferită a ontos-ului contemporan - pentru că evoluţia omenirii se impune de la sine -, dacă aceasta nu ar genera o deformare evidentă a fibrei interioare a Omului actual nemodificat genetic, deocamdată, ci doar profund mental. Noul actor anti-social al umanităţii virtualizate şi non-umanitariste de azi îşi exhibă ca o pecingine vanitatea şi incultura, snobismul şi lipsa de modestie, necinstea şi răceala inimii. Putem spune că s-a ajuns acolo unde s-a dorit, de fapt, a se ajunge de foarte multă vreme cu paşi bine articulaţi din punct de vedere propagandistic şi manipulatoriu.  
 
Nici literatura nu putem spune că a scăpat de la impurificare în tot acest spaţiu pornografic globalizant. Din contră. Intenţia de comunicare este una complet închisă în paradigma actului pragmatic în sine, a cărui structură apare construită samavolnic dintr-o serie de cuvinte deturnate ca sens şi ca formă, cuvinte cărora le este smulsă şi călcată în picioare cu violenţă propria lor semantică sui-generis. Nenumărate şarje de expresii vulgare cu neputinţă de a fi menţionate textual aici - rod al unei vizibile incapacităţi personale de a naşte un produs cultural anume în intervalul de timp caracteristic fiecărui individ în parte pe acest pământ - şi nefolosibile nici măcar în forul interior personal de către oricare ins capabil să facă diferenţa deloc spectaculoasă, de altfel, dintre firul de lumină şi cel de întuneric, dintre prostie şi înţelepciune, dintre un înger şi un drac. Aceste persoane, denumite simplu „culturnicii de serviciu ai postmodernităţii”, rămase la stadiul cel mai de jos al fiinţării lor telurice - anume acela de simple structuri bipede împerechiabile şi-atât -, siluiesc în fel şi chip limba în care, dintr-o regretabilă eroare destinică, au ajuns să scrie, semnificaţiile ei profunde, propunând drept „creaţie” literară a zilei străbătută de „har” divin o adunătură de trivialităţi lingvistice închinate organelor humanoide excretor-reproducătoare şi nimic altceva, un elogiu suprem adus, de fapt, vulgarităţii şi violenţei în exprimare Fiinţei umane cu raţiune şi afect, practic, un mod de a încerca să vieze în această lume a nonvalorii prin norme subculturale şi aculturale, deopotrivă, greu de acceptat de mintea sănătoasă a oricăruia dintre noi. Problema fundamentală şi uluitoare în acelaşi timp azi este aceea că născătorii de asemenea contribuţii literare de tip reziduu concepute într-o cheie patologică evidentă sunt cadorisiţi cu diverse burse guvernamentale consistente în importante capitale ale lumii. Nu ne propunem să oferim exemple în această direcţie aici, fiindcă ele sunt cunoscute deja în spaţiul cultural contemporan şi nu constituie subiectul acestui text generalizant. E de menţionat însă că tot acest amalgam de cuvinte adunate de-a valma în structurile triviale ale limbii române, care nu au puterea de a transmite altceva prin mesajul lor direct decât haos mental creat la comandă şi poziţionarea pe un nivel inferior al fiinţării individului în viaţa acestuia de zi cu zi, ne determină să căutăm adevărata sursă a răului cultural postmodern - rău pentru care Cuvântul în sine ca entitate cu forţă pozitivă lăuntrică nu mai are ca funcţie primordială a sa nimic altceva decât capacitatea lui, forţată circumstanţial, de generare a şuvoaielor infinite de acte pragmatice vizibil manipulatorii, răsfânte asupra maselor umane în genere - în altă parte.  
 
Imbecilizarea forţată prin intermediul factorului mediatic, prin cultură şi prin învăţământ, iată care sunt cele trei pârghii puternic interacţionabile în postmodenitatea lumii de azi, pârghii ce lucrează cu spor la spălarea creierelor umane şi la naşterea incapacităţii vizibile a unei persoane de a gândi, de a emite judecăţi de valoare obiective şi logice în raport cu fiecare eveniment în parte desfăşurat în mediul societar limitrof. Sunt tristă când văd ceea ce se promovează acum în mass-media româneşti şi în cea din îndelung clamatul spaţiu politic şi public mondial. Dar ce mai contează, oare, încă un adaos de tristeţe individuală faţă de ceea ce s-a acumulat cu vârf şi îndesat până în prezent în corpul cultural al întregii noastre omeniri, atâta timp cât trăim pe pielea noastră zi de zi înlocuirea impusă de paradigmă ontologică actuală?!... Îndepărtarea Omului de adevăratele coordonate ale frumosului şi schilodirea principiilor sale estetice prin promovarea unor elemente non-artistice de tip pornografic, schizoid şi vulgar, profund anti-umane, reprezintă alte două căi evidente ale manipulării colective foarte uşor de realizat acum de către cei care conduc în acest moment lumea, cu scopul evident de anulare definitivă şi cu o cât mai mare rapiditate a ceea ce tot definim de secole a fi Conştiinţa umană în ideea de a se trasa o altă direcţie evolutivă globală, un soi de imperialism făţis, după cum lesne se poate de oricine azi constata.  
 
Ce va rămâne în viitor din structura lăuntrică pozitivă a umanităţii şi din pârghiile sale de forţă majore de până acum nu ştiu exact să anticipez. Probabil nimic, nici măcar istoria acestora, dacă privim cu atenţie la modul de degradare dinamică prin decrepitudine a persoanei în sine şi a lumii în contextul actual. Nu cred că o să ne mai ferim multă vreme de aici înainte a rosti cu ruşine inestetica expresie „curvă umană”, fie ea masculină, fie ea feminină, ci o să ajungem a o declama cu multă deferenţă de acum încolo, poate şi din simplul motiv că aceasta va căpăta, culmea, consistenţă de virtute postmodernă. Mai mult ca sigur este şi faptul că vom elimina cât de curând din vocabularul specific al limbii materne substantivele „cinste”, „onoare” şi „demnitate”, care cu certitudine că vor fi echivalate din punct de vedere semantic cu prostia şi cu acea incapacitate a Fiinţei umane de a atinge apogeul unei bogăţii materiale semnificative, nemaideclarate ca fiind una inutilă şi grabnic pierzătoare a sufletului şi a raţiunii individului. Cuvântul Iubire va fi rânduit şi el, la rândul său, în mentalul colectiv drept un sentiment dezonorant şi nefolositor Omului, asimilat cu o simplă flegmă de romantism desuet călcată în picioare de oricine cu scârbă în fiecare zi, în vreme ce Sexul cu majusculă - învârtit în malaxorul feluritelor poziţionări corporale abjecte de către copulatorii de serviciu ai păcatoşeniei continue (acei inşi care se tot căznesc cu mândrie, în lipsa solidităţii unei vieţi sentimentale interioare fireşti, a emite felurite sunete animalico-orgasmice, ca şi cum mirosul pestilenţial de groapă de gunoi a propriului lor corp răspândit cale de o poştă şi ceva poate înlocui definitiv mirosul de os sfânt al raclelor bisericeşti) -, prostituţia, cu alte cuvinte, a devenit, iată, în mod evident, un modus vivendi contemporan, o nouă religie a comunicării interpersonale lipsite de sentiment a „Omului din bucăţi nepotrivite”, religie căreia au ajuns să i se închine din ce în ce mai mulţi ignoranţi ai aspiritualizatei lumi a prezentului.  
 
Postmodernitatea îşi condamnă, deopotrivă, adepţii şi non-adepţii săi la a adopta nu de voie, ci de nevoie, tragicul final de viaţă al Sylviei Plath. În genere, în postmodernitate, totul miroase foarte puternic a moarte. Spirituală, mai ales. Căci moartea Fiinţei umane reprezintă succesul noii ordini mondiale impuse cu forţa azi de căpăteniile conjuncturale ale umanităţii, repet acest lucru. Singurii actori umani neimplicaţi în acţiunea demolatoare a firescului ontologic de până acum nu sunt convinsă că mai pot schimba ceva fundamental, prin acţiunile lor singulare, din mersul abnorm al răului deja instalat, motiv pentru care propun ca tablou reprezentativ cu iz deconstructivist al realităţii din jur un imens urinal ruginit - privit deja ca formă „genială” de „artă” a contemporaneităţii - pe fundul căruia să fie aruncată laolaltă toată sumedenia de norme şi de principii sănătoase construite de omenire secole la rând, urinal unde fiecare cetăţean al planetei Pământ, partizan declarat sau nu al non-formei şi al anti-fondului postmoderniste, să îşi reverse într-o permanentă stare de batjocură orgiastică feluritele-i dejecţii corporale biodegradabile. Fiindcă arta dejecţiilor mundane a ajuns fără doar şi poate azi întâia lege de bază a comunicării prezente însuşită cu destul de multă rapiditate de către intelighenţia actuală foarte dornică, de altfel, de titluri şi de onoruri efemere multiple (să nu uităm a aminti aici şi de onorurile militare postmortem, căci gloanţe plătite de stat sunt destule, iar corpul Armatei Române nu duce lipsă, din păcate, nici de inşi fără merite evidente, dar ridicaţi în grad superior, peste noapte, la simplul ordin politic de moment).  
 
Fantoma lubrică a postmodernităţii îşi întinde ca o boală contagioasă insalubritatea propriei sale filozofii schizoide, insultând cu de la sine voinţă absolut tot ceea ce i-a scos bun în cale secolele anterioare până acum: credinţe, principii, norme. Arta veritabilă a momentului, aşa cum spuneam, e arta vulgarităţii extreme şi a inesteticului deformant, a imaginii contrafăcute şi a spaţiului virtual creator de iluzii puternice şi, nu de puţine ori, de confuzie halucinantă, a morbului spiritual (cu sensul de gravă infirmitate lăuntrică incurabilă) ridicat la rangul de normalitate a firii, a îndelung întreţinutului spectacol wapurgico-iraţional al lumii, spectacol care ucide din faşă şi frumuseţea, şi puritatea Fiinţei umane, deopotrivă.  
 
Postmodernitatea nu a avut de la început nici cea mai fină urmă de luciditate autoconţinută în structura sa. Limpezimea în gândire şi acţiune se manifestă cu evidenţă doar la nivel individual şi nicidecum colectiv azi (în postmodernitatea cu vizibil handicap în formă şi conţinut, numai Cel de Sus poate şti ce caută din punct de vedere spiritual şi fizic o persoană ca mine cu o construcţie interioară iubitoare de spiritualitate şi umanitarism!...). Pierderea identităţii Sinelui uman este deja o mai mult decât certă realitate. De asemeni, lupta de supravieţuire a spiritului cu mizeria traiului cotidian a devenit aproape dezideratul unic al fiecărei fiinţe umane pe deplin conştiente de sensul ei de a fi pe acest pământ, cu toate că linia dominantă a societăţii prezente este aceea de a fi schimbată din temelii însăşi semantica profundă a acestui „a fi în lume” al individului în particular şi al omenirii în genere. Omul ca „zidire de mare preţ” (vorba Părintelui Arsenie Boca) a încetat să mai existe, la rândul lui, în noua filozofie globalizantă. Surprinzător sau nu, dar asta s-a şi urmărit în mod constant din secolul trecut şi până în momentul de faţă prin variile experimente derulate de-a lungul timpului asupra întregii omeniri (războaie, foamete, crize, noi concepte filozofice, anti- şi non-modele culturale agresive, stiluri diverse, schimbări de sens, valoare şi mentalităţi, inversiuni la nivel de simbol reprezentativ etc.).  
 
Întoarcerea lumii contemporane cu orice preţ la ţarcul închis de tip platonician (vezi tipul de societate închisă propovăduită de filozoful atenian) şi întunericul interior în care e aruncată azi umanitatea reprezintă o afacere extrem de profitabilă pentru conducătorii vremelnici ai lumii actuale. Temelia virtuţilor lor fariseice are la bază singură doar vanitatea, o patologie a lăuntricităţii humanoide greu vindecabilă în vreo manieră anume, atâta vreme cât germenele răului distructiv a pătruns adânc, foarte adânc în structura fundamentală a inşilor sus-amintiţi. A scăpa din chingile ei înseamnă să vrei să renunţi nu la tine ca persoană, ca Om, aşa cum se cere, de altfel, acum, ci la tine ca misionar al păcatului în sine. Puţini însă dintre cei la care am făcut anterior referire ar fi capabili de un asemenea act de „eroism” individual întru salvarea personală şi a celor din jurul lor, pentru că sacrificiile enorme, pe care aceştia ar fi obligaţi să le facă, le-ar altera total nu numai stima de sine, dar şi incapacitatea proprie de a trăi cu totul şi cu totul altfel decât experiază ei acum.  
 
Timpul va vorbi de la sine, căci peste zeci, sute sau mii de ani de aici înainte, societatea postmodernă a prezentului - cu toată opera ei schizotimă de trei parale găurite, parafrazând titlul unei piese a teatrului brechtian - probabil că nu va reprezenta nici măcar o simplă referinţă de ordin istoric pentru omenirea profund metamorfozată a viitorului. Fresca societăţii actuale însă, pe care am încercat a o creiona sumar aici, ar trebui să însemne un indiciu alarmant pentru noi şi, deopotrivă, pentru conducătorii actuali ai planetei în sensul că e necesar să fim capabili a ne privi toţi cu din ce în ce mai multă sinceritate Sinele în oglinda vremii parcurse şi a conştientiza că acest Sine personal este în egală măsură şi Sinele Celuilalt, al Omului de lângă noi căruia îi este sfâşiată zilnic fiinţa în bucăţi şi călcat în picioare sistemul axiologic propriu doar pentru faptul că, prin Voie divină, există ca entitate psiho-cognitivă într-un perimetru teluric macabru, unde falsul raport de subordonare făţişă instituit ca normă de forţa distructivă a banului îşi desfăşoară nestingherit murdarul său joc mundan, iar vestitul îndemn etic incaş „să nu fii hoţ, să nu fii mincinos, să nu fii leneş” a devenit o simplă utopie a firii. Un ritual minimalist, dar completamente încarcerator, de care sper că omenirea va scăpa cât mai curând posibil pentru a ajunge să vadă cu bucurie în capul unghiului, în sfârşit, Lumina. De-abia atunci îmi voi putea justifica lejer propria existenţă într-o astfel de lume şi voi reconsidera în totalitate parametrii postmoderni. Până atunci însă, nu voi şti să ofer cuiva un răspuns viabil interogaţiei, evident, retorice din titlu.  
 
Magdalena ALBU  
Bucureşti  
august 2012  
 
 
 
Referinţă Bibliografică:
Magdalena ALBU - CE CAUT EU ÎN POSTMODERNITATE? / Magdalena Albu : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 606, Anul II, 28 august 2012, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2012 Magdalena Albu : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Magdalena Albu
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!