Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Orizont > Atitudini > Mobil |   


Autor: Magdalena Albu         Publicat în: Ediţia nr. 1285 din 08 iulie 2014        Toate Articolele Autorului

Magdalena ALBU - ODRASLELE DIAVOLULUI ŞI CONTRAFACEREA ACTULUI DEMOCRATIC
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
„- Înţelege cineva de la Kremlin cum se luptă cu nemţii?  
- Stalin.  
- Ce idiot ţi-a spus asta?  
- Dvs., tovarăşe locotenent.”  
(Din filmul „Soare cu dinţi 2”, regia Nikita Mihalkov)  
 
Nu mai este acum vremea idolilor politici cu chipul înfipt în fixitatea zidului de beton. Dimpotrivă, a sosit momentul grupurilor dominante ce plesnesc zdravăn din coadă în nume propriu, ca şi cum întreaga umanitate ar reprezenta proiectul lor de castă şi nicidecum rezultatul actului creaţionist divin. Înţesat la fiece pas cu demoni lugubri (căci cum pot fi, oare, altfel demonii decât lugubri?!), pentru care minima morală - la nivel teoretic măcar specifică lui Homo sapiens sapiens - nu mai are nicio semnificaţie azi, timpul fizic mestecă nesăţios, în frivolitatea-i dezlănţuită, în genere totul: de la oameni la norme, de la caractere la principii, de la coştiinţe la adevăruri cu alură imanentă ş.a.m.d. Poate tocmai de aceea criteriile valorice înfipte până mai ieri cu putere în mentalul colectiv încep să îşi piardă, din ce în ce mai abitir, rostul şi temeinicia. Nevoia oricărei persoane de a-şi găsi o similaritate concretă şi necesară între cadrele ei individuale de gândire şi diversele tipare din Cetate corespondente sieşi a determinat în mod constant de-a lungul vremii apariţia unor culoare fireşti de exprimare critică raportată la coordonatele acelui conglomerat de complexe multiple, pe care realitatea eterogenă şi atât de contorsionată a prezentului şi le conţine din plin. Putem vorbi aici, până la urmă, despre o formă concretă de individualizare a Fiinţei umane definibile în raport cu sine însăşi, dar şi cu Celălalt.  
 
Dacă e să aruncăm o privire asupra arhitecturii globalizante a postmodernităţii, atunci putem discuta despre un edificiu al ei asiduu fundamentat pe o substanţă carateristică de tip distructiv, intolerantă din punct de vedere chimic, după cum lesne se poate observa, la esenţa nobilă a sferei axiologice cu anterioritate construite în timp de către modernişti şi care, aidoma unei doze de vitriol concentrat, are capacitatea de a distruge sub raport material şi spiritual, deopotrivă, lăcaşurile solide existente deja. Dar răul pe care deconstructivismul ateu îl produce azi lumii nu se opreşte însă aici. Acesta ascunde, în spatele torentului dezlănţuit de minciuni prezentate cu sârg drept adevăruri fixe umanităţii - masca perfectă, de fapt, a dublului discurs cotidian -, un chip nevolnic şi de un inestetism înfiorător al Realiei contemporane, chip pe care numai zeul întunericului însuşi l-ar fi putut vreodată desena. Căci, practic, nu ai cum să îl pupi în bot pe Lucifer şi, în egală măsură, să îl ţii de-o aripă pe Dumnezeu ... E un principiu de viaţă ce ar întrece până şi cunoscutul paradox al mecanicii fluidelor - paradoxul hidrostatic. Sentimentul de mâhnire interioară, revolta personală ori semantica dureroasă a indiferenţei Omului faţă de aproapele său se amestecă acum, nediferenţiat, în carnea statuii închise la culoare a spiritului decadent. Aproape totul miroase în clipa de faţă extrem de puternic a sărăcie moral-materială lucie şi a mult prea multă moarte în jur, o moarte a Sinelui deloc atipică însă, dacă e să o judecăm în relaţie directă cu felul ei ostentativ de a se manifesta, şi, în mod evident, nesingulară pe parcursul secolelor, aruncând retrospectiv o privire înspre complexa, dar cu limite finite istorie telurică de până acum a creaţiei lui Dumnezeu.  
 
Când diavolul a însemnat pe frunte lumea, copiii lui nu au mai fost în stare să vadă Lumina de pâcla întunericului decadent. Aderenţa lor făţişă la perimetrul irespirabil al deconstructivismului ateu nu mai miră, cred, deja pe nimeni de mult. Pentru închinătorii la portretul îngerului căzut, trecerea prin coridorul spiritual al acestei lumi n-a însemnat niciodată absolut nimic. Pierduţi sufleteşte în templul păgân al propriilor plăceri materiale şi trupeşti (evident, reductibile, în final, doar la regresiune morală şi moartea Omului ca imagine a lui Dumnezeu), unde suficienţa de sine, superficiul, ignoranţa, fragmentariul, indiferenţa faţă de Celălalt, crezul în ofertele diabolicului Anticrist, promiscuitatea, parvenitismul etc. au constituit întotdeauna punctul de pornire a singurei lor filozofii înguste de a fi. Cu seva extrasă continuu din zona inferioară a piramidei lui Maslow, exponenţii întunericului pur şi-au fixat inconştient ca unic scop tangibil înecarea eu-lui propriu, dar şi a celui colectiv, în cea mai desfigurată moarte cu putinţă. Aspiraţia lor generală către Lumină e anulată, practic, de la bun început chiar de nerecunoaşterea acesteia ca formă de existenţă concretă în faţa întunericului dominant. Peste toate însă, păcatul de neiertat al mândriei va rămâne în mod inevitabil prima lor semnătură pe paşaportul ultim către infern ...  
 
Ei bine, în tot acest context istoric viciat de metamorfoze multiple la nivel de normă şi concept, dar cu vizibilă perspectivă globalizantă, unul dintre marile paradoxuri ale existenţei umane în postmodernitate este acela că de legile scrise sau nescrise ale Proniei cereşti nu se mai ţine cont apoape deloc, cu excepţia, desigur, a unor insule de spirit izolate, unde se trăieşte cu nedisimulată bucurie încă, în braţele Luminii, şi-acum. Moartea marelui Creator - declarată făţiş cel puţin la nivel filozofard - anulează însuşi sâmburele viu al sacrului individual, lăsând în urmă un spaţiu gol, unde specificitatea semanticii anterior construite nu îşi mai regăseşte, iată, locul. Încercările încăpăţânate, le-am putea numi, ale Fiinţei umane de a pune totuşi în practică Verbul divin (ca pe un tipar de expresie firească şi necesară a libertăţii acesteia de a fi), nu fac altceva decât să încalce repetitiv, cu alte cuvinte, “norma” (impusă ca un fel de “secret polichinellic” de către frăţiile mediului proxim). Desigur că în acel moment persoana în sine va fi eliminată cu repeziciune în afara câmpului ei existenţial, aidoma unui element caraterizat de rebeliune interioară pe urdinişul stupului ocultoid. Prototipul “pionului obedient”, parte activă şi integrantă a sistemului matriceal numit simplu grup - pion capabil în cadrul dinamicii de haită să respecte cu necârtire ordinele superioare ale ierarhiei momentului -, a devenit deja unul dintre simbolurile ideale al transmodernismului contemporan, o prelungire maladivă, să o considerăm, a uneia dintre constantele primordiale născute de istorie înaintea spectacolului îmbibat cu sânge şi foarte multă moarte din iarna anului 1989 (asta dacă e să facem referire, bineînţeles, în analiza noastră interpretativă cu preponderenţă la sfera contemporană naţională).  
 
Deconstructivismul ateu se pregăteşte să moară, motiv pentru care tendinţa constructivistă a actualei ordini planetare abia aşteaptă să iasă la suprafaţă. Cel puţin aşa a grăit de curând cu tărie un misionar sosit de dincolo de oceanul învolburat. Aşa o fi, numai că, mimându-se aproape la perfecţie interpretarea ariei de forţă a actului democratic, se ajunge, de fapt, în ziua de azi la slăbirea pârghiilor lui autentice şi, totdeodată, la contrafacerea şi chiar anularea sa de pe firmamentul societăţii. Un exemplu concret, la care poate oricine lesne apela părăsind teritoriul generos al metaforei existenţiale, îl reprezintă încercările repetate de restrângere (din varii motive cunoscute sau mai puţin cunoscute publicului) a suprafeţei discursive caracteristice mass-media actuale. Cum s-a ajuns la acest deznodământ profund neverosimil? Într-un mod destul de simplu, ce are drept ţintă obturarea activităţii unor anumiţi actori sociali „cu normă întreagă” ai domeniului. Evident că acest lucru nu numai că implică deja o tentă cu făţiş profil antidemocratic în raport cu principiul diversităţii de opinie (specific, de altfel, întregii sfere jurnalistice), dar şi un soi de abordare discutabilă pentru public - cu rădăcinile înfipte în mod cert în carnea recentei istorii româneşti despotice antedecembriste - a politicului în raport cu o parte a instituţiilor private de presă ale momentului (a se vedea cazul postului de televiziune Antena3), ce împing ambele, din păcate, coordonatele discursului mediatic înspre creionarea unei direcţii cvasisingulare în cadrul vastului perimetru dialogal al momentului. Şi nu vorbim doar despre o unidirecţionalitate încadrabilă în arhitectura clasică a ceea ce definim simbolic a fi un regim de presă despotic, ci avem de-a face aici cu totul şi cu totul altceva. Să nu uităm niciun moment că „Principala valoare la care ţin jurnaliştii este libertatea presei; aceasta presupune recunoaşterea dreptului jurnalistului de a căuta informaţii şi de a exprima opinii, fără a fi ingrădit de vreo autoritate (politică, administrativă, economică, juridică etc.) diferită de cea a deontologiei profesionale” (Cristina Coman).  
 
Libertatea presei a devenit în timp o noţiune „controlată” în special de cei care deţin puterea politică şi economică la un anumit moment dat, de aceea, în spatele aşa-zisei libertăţi de exprimare se ascund, de fapt, mult mai multe lucruri decât apar ele la prima lectură a realităţii (o realitate deformată într-un sens „hiperreal” de televiziune, conform viziunii filozofului francez Jean Baudrillard). Observăm aici o consecinţă a organizării societale de tip capitalist, dar şi o rezultantă a opoziţiei evidente dintre cele două „libertăţi primordiale” (Claude-Jean Bertrand) - libertatea de exprimare a opiniei şi cea de întreprinzător în zona mass-media (o investiţie firească, până la urmă, dacă ne gândim la viitorul imediat al nenumăratelor modalităţi de comunicare globală). Poate că ar trebui neapărat definite în contextul acesta postmodern, pe care îl parcurgem, nu doar relaţia presă-patron de instituţie mediatică (tocmai pentru a anula o dată pentru totdeauna eventualele puncte slabe ce ar afecta activitatea jurnalistică în sine), dar şi raportarea lui „zoon politikon” în genere la presă, văzută aceasta din urmă atât ca „resursă” de exploatare politico-economică, cât şi ca partener viabil de comunicare. Delimitarea corectă a ambelor căi de interacţiune credem că ar oferi un grad de libertate necesar şi chiar vital întru desfăşurarea activităţii canalelor de informare în masă. (Nu includem în cadrul acestei analize sumare noţiunea de rentabilitate a unei entităţi private de presă, un concept firesc, evident, în cadrul actualei economii mondiale, însă extrem de supus vulnerabilităţii, dacă ne gândim la mijloacele sale de creştere accelerată, ce se distanţează, de nenumărate ori, în chip vădit, de tot ceea ce presupune şi permite ansamblul de practici specifice folosite mediatic pentru deservirea publicului vizat.) Şi îmi îndrept din nou gândul către optica lui Baudrillard. Informaţia-marfă vândută într-un tip de „hiperrealitate” continuu reformulată şi suprapusă în mod constant peste cadrul realului necontrafăcut poartă cu sine o altfel de viziune asupra unui anumit eveniment sau situaţii apărute. Este, finalmente, un perpetuu exerciţiu de percepţie individuală a informaţiei primite. Disecarea acesteia şi aşezarea ei în albia adâncă a obiectivităţii rămâne, aşadar, în sarcina fiecărei persoane ce alcătuieşte publicul.  
 
Asistăm în prezent la desfăşurarea unui fenomen demn de luat în cosiderare pentru alcătuirea unui studiu amănunţit în ceea ce priveşte evoluţia sub toate aspectele ei a anumitor canale private de presă, un fenomen cu accente perfect opozabile extinderii agorei de comunicare în genere (şi de comunicare politică, în special). Facem referire aici, desigur, la încercările evidente din partea sferei politicianiste de a îngusta palierul de expunere a variilor opinii formulate, un fapt care denotă nu numai faţeta sumbră a voinţei de reprezentare a vectorului politic efemer în ochii alegătorilor, dacă privim situaţia existentă sub aspect imagologic, dar şi relaţia de inversă proporţionalitate dintre acesta şi actul democratic în sine (act pe care-l putem analiza în cheie obiectivă, prin fixarea ca punct de plecare a însuşi modului de interacţiune dintre actanţii concreţi ai triadei comunicaţionale aici analizate: omul politic, jurnalistul şi destinatarul direct al mesajului acestora - publicul). Este un aspect îngrijorător, care ar trebui să semnaleze opiniei publice aruncarea rolurilor mass-media în prăpastia cu două guri precise de foc (folosite atât în practica nazistă, cât şi în cea a regimului comunist): manipularea şi propaganda.  
 
Din fericire pentru noi, nu ne aflăm la ora actuală într-o dictatură de tip fascist, care să anuleze libertatea de exprimare a presei. Şi nu trăim nici sub umbrela vreunui oligopol cu funţie prejudiciativă la adresa manifestării acestei libertăţi. Tentaculele însă ale unei anumite forme de teatru politic postmodern se îndepărtează uşor, uşor de menirea lor iniţială, încercând să sufoce, din păcate, ceea ce denumim generic presă de opoziţie azi (să nu uităm în acest sens exemplul istoric al regimului de presă din Spania secolului trecut a generalului Franco, care ar trebui reanalizat şi fixat, undeva, în prim-planul memoriei colective tocmai pentru a fi evitată în viitor repetiţia unei astfel de situaţii reprobabile pentru destinele tuturor mijloacelor de informare în masă). Putem miza în acest context situaţional doar pe ideea de luptă cu scopul deţinerii unui control total al puterii în vederea promovării la nivel mediatico-societal a anumitor produse de marketing politic zonal sau adăugăm şi încercarea păguboasă de uniformizare a opiniei publice generale prin tragerea definitivă a cortinei peste obloanele acelui aparat jurnalistic disjunct faţă de „concepţia şi interesele puterii”, conform celor scrise de acelaşi renumit profesor francez Claude-Jean Bertrand?!... Rămâne de văzut.  
 
De menţionat aici cu precădere şi faptul că neacceptarea criticii în sine de către oricare dintre politicienii zilelor noastre ca instrument firesc de corecţie şi de reflectare a faptelor lui concrete nu aduce vreun câştig concret nici edificiului democratic aflat în construcţie şi cu atît mai mult imaginii acestuia în ochii publicului divers. Ea reprezintă, mai degrabă, un act de manifestare a unei atitudini vădit dispreţuitoare în raport cu masa alegătorilor (formată din nimeni altcineva decât din publicurile diverselor canale de presă existente pe piaţa românească acum), dar şi faţă de întreg complexul de valori şi principii pe care guvernaţii şi le aşează în structura propriei lor axe de identificare. Zoon politikon ar trebui să fie, cel puţin în accepţie ideală, o persoană cât se poate de obiectivă, tocmai fiindcă lumea lui este Cetatea, iar oamenii Cetăţii asta şi aşteaptă de la el. Căci „...este inutilă şi neavenită supărarea sau confruntarea cu presa pe tema unor comentarii critice, deoarece o asemenea reacţie nu va face decat să le creeze jurnaliştilor sentimentul că partenerul de dialog este obtuz, dogmatic, agresiv, adică exact ceea ce caracterizează structurile de putere autoritariste. Istoria presei este istoria luptei pentru promovarea şi apărarea dreptului la exprimarea liberă a opiniilor, iar jurnaliştii sunt extrem de sensibili la orice încercare de a li se limita libertatea de opinie.” (Cristina Coman).  
 
E foarte adevărat însă că scena politicardă cu ferestre opace a timpului nostru veşnic schimbător ne obligă în mod constant a-i considera spectacolul său de grup drept cel mai periculos şi necinstit joc de societate oferit în aşteptarea unui Godot întotdeauna, din păcate, antestabilit... În tot acest sistem ce miroase, mai degrabă, a însăilare eterogenă de inecuaţii lipsite total de o minimă legătură palpabilă cu realul, publicul nu are voie să se transforme într-un personaj mut şi cu mişcări puţine, un mim asistând complet neputincios la prestaţia profund imorală a variilor lui politicieni circumstanţiali şi primind, deopotrivă, să tacă în loc de a vorbi ori de câte ori reprezentaţia teatrală e gândită prost sau cu rea intenţie de către regizorul ei efemer. Dimpotrivă, ne spune profesorul Bertrand, acest public „trebuie să intervină ferm pentru ca revoluţia să fie în folosul lui” şi nu al altcuiva. Poate îi dă o mână de ajutor chiar politicianului însuşi.  
 
În jocul inconştient şi periculos al comunicării interumane, nerecunoaşterea (sau, poate, necunoaşterea) „hiperrealităţii” ca modalitate de redefinire în coordonate proprii a Realiei înconjurătoare de către fiecare canal jurnalistic în parte ni se înfăţişează, iată, ca fiind ceva obişnuit pentru omul politic de astăzi. Iar dacă mai adăugăm şi bagajul de mentalităţi cu care se „aruncă” în vâltoarea societăţii un anumit personaj, fie el politician sau cetăţean de rând, atunci tabloul devine unul cât se poate de complet din punct de vedere explicativ. Trebuie însă precizat un lucru deosebit de important în situaţia aici analizată. Dacă ideea postmodernă a căderii ontologice din sensuri, până la urmă, direct în braţele neconturatului „hiperreal” baudrillardian este unanim acceptată de-a lungul şi de-a latul „satului” planetar al lui Marshall McLuhan, atunci a căuta cu sârg aşa-zisele „derapaje” ale continuu recreatului spaţiu de intersecţie dintre mesajul jurnalistic şi cel publicitar (un areal hibrid, unde simulacrul oferit de mesajul ultim a devenit, iată, paradoxal, singura entitate „concretă” identificabilă de către public) înseamnă, mai exact, a resemnifica, pe de o parte, topografia unei realităţi învelite în foiţa subţire a discursului, iar pe de alta, a stabili, după modelul folosit în cercetarea ştiintifică, o variantă etalon alături de un anumit număr de alte variante distincte prin parametrizări specifice, tocmai pentru a obţine o bază comparativă extinsă, cu grad de obiectivitate relevant şi satisfăcător, un lucru aproape imposibil de realizat din punct de vedere practic în domeniul jurnalistic.  
 
De cele mai multe ori, moartea ca metaforă a oricărui final de viaţă nu zace deloc în bătătura unei case, ci taman în sufletul omenesc, acolo unde se cuibăreşte mai mereu cu forţa, căpătând identitate de zeu. Clipele profund desacralizate ale prezentului discontinuu postmodern - un segment de vreme în care diavolul îi clipeşte sfidător, din vârful piramidei detaşate geometric, bunului Dumnezeu - ucid, cu o putere de nebănuit, totul. Din păcate sau din fericire pentru fiecare dintre noi, participăm cu propria-ne linie a vieţii la construirea destinului unor timpuri cu structură vădit aspiritualizantă şi cu facies diform, când foamea fizică şi deznădejdea pot naşte pretutindeni sfinţi, dar pot anunţa, deopotrivă, pretutindeni, însuşi sfârşitul dramatic al Fiinţei umane ca punct final al Creaţiei divine, o Creaţie căreia nu i s-a înţeles nici până acum de către omenire sensul (subliniem, adevăratul sens real creaţionist şi nicidecum multitudinea de semantici fals construite şi puse pe tapet de fiecare nouă ordine mondială apărută în timp). Demnitatea persoanei (şi vorbim aici despre persoana privită din perspectivă teologică drept chip aidoma celui celest şi nicidecum altminteri) ajunge, la rândul ei, a fi complet strivită la ora actuală sub loviturile nemiloase ale orizontalei sistemului de axe cartezian. Îngreunata cu vădită intenţie (până la anulare chiar) exprimare nevoalată a verbului individual înseamnă, de fapt, compromiterea de facto a înseşi libertăţii plenare a Omului de a exista.  
 
Uneori, nu mai ai cum să simţi mâna divinităţii fluturând benefic deasupta ta. Pe cea a diavolului însă, prin devotatele lui odrasle cu întuneric sticlos în priviri, o simţi lovindu-te-n suflet din plin... Să nu uităm totuşi că, pe lângă copiile crude al fiarei cu venele plesnind a vanitate, mai există pe lumea asta - şi pentru cei care cred în Pronia cerească, dar şi pentru atei - atât clopotul de refugiu al lui Gauss, cât şi intervenţia salvatoare a lui Dumnezeu. Verbul divin nu se împiedică, din fericire, în mult prea îngustele precepte iraţionale ale Fiinţei omeneşti... În condiţiile noului tip de tortură dezvoltat (a câta oară?!) asupra lumii (o tortură desfăşurată într-un evantai cuprinzător pe exact acele planuri fixe, unde se intenţionează, după cum precizam într-un paragraf anterior, schimbarea - firească, până la un punct, desigur - de normă şi concept), când verticala spiritului râvnitor către +∞ nu se mai poate vedea, practic, deloc din cauza morbului agresiv al sistemului decadent, nu ai cum să nu te întrebi, precum regizorul rus Nikita Mihalkov în filmul „Soare cu dinţi 2”: „-Înţelege cineva de la Kremlin cum se luptă cu nemţii?/ -Stalin./ -Ce idiot ţi-a spus asta?/ -Dvs., tovarăşe locotenent.”  
 
Magdalena ALBU  
Bucureşti  
4 iulie 2014  
 
 
 
Referinţă Bibliografică:
Magdalena ALBU - ODRASLELE DIAVOLULUI ŞI CONTRAFACEREA ACTULUI DEMOCRATIC / Magdalena Albu : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 1285, Anul IV, 08 iulie 2014, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2014 Magdalena Albu : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Magdalena Albu
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!