Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

RECOMANDĂ PAGINA

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Orizont > Opinii > Mobil |   


Autor: Magdalena Albu         Publicat în: Ediţia nr. 1223 din 07 mai 2014        Toate Articolele Autorului

Magdalena ALBU - MITUL INCONSISTENT AL IMAGINII ŞI MITUL ANCESTRAL
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
„Mie însă mi se pare că tot omul trebuie să aibă o credinţă sau cel puţin să o caute. Altfel, existenţa lui e deşartă, deşartă...” Anton Pavlovici Cehov (Trei surori)  
 
În arta iconică, există mai multe puncte de fugă în raport cu creaţia picturală clasică. Aici, perspectiva de relaţionare a persoanei cu sacrul vizualizat plastic este una aparte, care include în textura ei primordială acea ieşire necesară a privitorului din propriul Eu cu scopul unic de „a atinge absolutul şi a descifra viaţa” (C. Brâncuşi). Hiperlaicizarea societăţii contemporane în funcţie de canoanele specifice deconstructivismului ateu propune însă o îndepărtare evidentă a umanităţii de la traiectoria principiului brâncuşian anterior exprimat. Formula ritmică a decadenţei generale cu ostentaţie repetată acum de o postmodernitate, ce anulează pur şi simplu logica problemelor pitagoreice de teorie şi ritm ale Antichităţii, la care se adaugă în mod deosebit de violent întregul complex de „neostandardizare” a individului transformat sistematic din Fiinţă în obiect, toate acestea au împins Omul lăuntric spre desacralizare, spre distanţarea acerbă de matca iniţială a constituenţei lui divine. Practic, Fiinţa umană şubrezită sufleteşte azi prin varii tehnici şi canale manipulatorii a devenit din punct de vedere mentalist-comportamental însăşi copia fidelă a propriului său deşert interior, pustiu care condamnă destinul omenirii la despiritualizare forţată şi, în final, la moarte. Căci supremaţia înşelătoare şi efemeră a cărnii în faţa libertăţii totale a actului de gândire personală îşi găseşte echivalenţa definitorie în supremaţia fragmentarului nesemnificativ raportată la fascinaţia indescriptibilă a unităţii primordiale sempiterne.  
 
Perimetrul societar complet desacralizant al postmodernităţii poate fi asemuit fără rezerve azi cu un fel de Nifellheim mitic, „ţinut al umbrelor şi al ceţurilor” la nordici, unde îşi are sălaşul hidosul balaur Nidhögg, fiara cu „fălci veninoase” care iese mereu din apa urât mirositoare a Hvergelmer-ului spre a pocni cu ură peste faţă şi suflet rădăcina marelui arbore legendar al lumii - Yggdrasil. Omenirea începutului de secol XXI nu dispune în cadrul strategiei sale de supravieţuire firească de foarte multe mijloace de rezistenţă împotriva acestei forme vizibile de rău contemporan ce i se întinde ca o epidemie cu deznodământ fatal pe trup. Credinţa în divinitatea creatoare a Universului a fost şi va rămâne pentru ea antidotul principal (şi singurul, de altfel!) împotriva mulţimilor de mituri construite artificial şi aruncate în văzul şi conştiinţa tuturor pe piaţa din mijlocul Cetăţii. Şi nu facem referire aici, bineînţeles, la mitul ancestral, definit ca punct de plecare al lumilor, pe care mitologia nordică, spre exemplu, îl denumeşte Ginnungagap, ci la conglomeratul otrăvit al prezentului şi preschimbat, prin regii imagologice omniprezente, în făptură cu chip de lumină şi strat ideatic consistent.  
 
Spaţiu vital şi, în acelaşi timp, parte componentă a tuturor experimentelor individuale, mitul fundamental te determină să devii tentat a descoperi o avalanşă de coordonate concrete, excluse însă din ce în ce mai mult şi cu bună ştiinţă actualmente din realitatea cotidianului sonor şi restrictiv. O definiţie personală cu un caracter, evident, aproximativ a ceea ce denumim în mod general mit ar putea găsi un punct de sprijin în ideea că el presupune, de fapt, o articulare bine închegată şi, de ce nu, palpabilă a vocii colective, în stare să formeze acel tot unitar care să aibă drept funcţie primară nicidecum ridiculizarea fondului ideatic constitutiv, ci, dimpotrivă, statuarea sa definitivă ca entitate organică vie şi complexă a gândirii umane în ansamblul ei, gândire poziţionată pe un nivel evolutiv specific sieşi în momentul de faţă. În atare cadru contextual, sigur că ne este îngăduit a releva că prezenţa corpului mitic în structura istoriei umanităţii reprezintă mult mai mult decât o simplă construcţie circumstanţială plină de inedit a sferei creatoare a lumii.  
 
Univers nevăzut şi incandescent al lumii de fiinţa căruia încerci să te apropii cu manifestă grijă, dar şi cu iţeala unei curiozităţi deloc bizare ce lasă liber accesul către o altă dimensiune a Creaţiei divine, mitul conţine ceva din povestea greu identificabilă a Tainei. El se foloseşte de timp pentru a se naşte, pentru ca, mai apoi, printr-o metamorfoză intimă a propriei sale fiinţe, să îşi descărneze cu uşurinţă trupul de pe axa fixă a existenţei lumii şi să prezinte în faţa tuturor cu o individualitate specifică de o imuabilitate ieşită din comun, dacă ne putem exprima astfel, ca şi cum ar fi existat acolo, în conştiinţa generală, încă de la Facerea sa, împrăştiind razele fascinaţiei proprii în areale geografice largi. E aici un soi de strămutare interesantă (bineînţeles, privit totul în accepţia unor legi nescrise ale evoluţiei intrinseci a trunchiului mitic), ce ţine însă de un firesc izvorât o dată cu expulzarea mitului în spaţiul cultural terestru, anume acea deplasare vizibilă a punctului de fugă al structurii lui arborescente dincolo de linia distinctivă a ipoteticului orizont de raportare construit cu scopul de a crea o matcă strict de distanţare a sa faţă de restul ansamblului global în unanimitate recunoscut.  
 
Spre deosebire de produsul mitic postmodern construit, mitul ancestral apare ca o poartă de trecere a Fiinţei umane dinspre exterior către propria sa lăuntricitate absconsă, o citadelă a unei logici fluide şi aparent dificil deductibile, cu geometrie bine structurată şi coerentă însă, care anulează încercarea vizibilă de „prefacere a lui în dovleac”, o încercare postmodernă de „Apocolokyntosis” eşuat, dacă vreţi, făcând referire la vestita satiră concepută în momentul morţii împăratului roman Claudius de către exilatul în Corsica pentru o perioadă de timp (la ordinul împărătesei Messalina) scriitor latin Lucius Annaeus Seneca. Perspectiva de relaţionare a umanului cu sfera mitică iniţială apare caracterizată de un aspect bazat în general pe neuniformitate, dacă stăm să privim din foarte multe unghiuri de vedere problematica expusă aici analizei, inclusiv din cel religios, care exclude din start în orice fel de diagnoză prezenţa elementului magic, ceea ce nu se poate afirma însă despre mitul vandabil postmodern, unde amestecul dintre componentele totemice şi animiste cu cele sacre sau eliminarea celor din urmă din „creaţia” tabloului astfel închipuit presupune orizontalizarea componentei active a verbului „a fi” în detrimentul verticalizării acesteia, un drum ce împinge puternic şi vizibil omenirea către o fundătură a propensiunii ei inerente.  
 
Astăzi, mitul capătă o turnură delicată, alunecând cu bruscheţe pe planul înclinat al imaginii care „vorbeşte”, „comunică” totul în absenţa locutorului principal, Omul. De fapt, avem de-a face cu o pseudo-mitizare forţată a ontos-ului, care înlocuieşte şi îndepărtează, în acelaşi timp, Fiinţa umană de profunzimile fascinante ale propriei sale alcătuiri, în aşa fel încât acesta ajunge să devină un soi de „L'homme sans tete” (după cum şi-a denumit pelicula de scurt-metraj regizorul Juan Solanas), care priveşte dincolo de fereastră şi de el însuşi cu delicateţea unui spirit superior şi sensibil, părăsindu-şi micul său univers intim cu speranţa refacerii unităţii primare a spiritului. Oglinda în care îşi priveşte propria sa identitate de împrumut Omul îi dezvăluie acestuia un chip în dezacord total cu structura geometriei lui interioare. Asimilarea conjuncturală a unui facies primit contracost de la magazinul din colţ e totuna cu necunoaşterea de sine a Omului, cu fuga lui, mai bine zis, de adâncimile sinelui individual.  
 
Desigur că graniţa dintre vechi şi nou a reprezentat întotdeauna un spaţiu tranzitoriu, locul ideal, am putea spune, unde s-au dezvoltat feluriţi hibrizi culturali, mai mult sau mai puţin durabili ori agresivi în timp faţă de edificul anterior construit. Postmodernismul poate fi catalogat, până la urmă, una dintre cele mai prolifice perioade din acest punct de vedere, el devenind generatorul unor concepte care mai de care mai impregnate, chipurile, cu un anumit iz original. Deconstructivismul ateu (cea mai concludentă, după mine, definiţie a haosului actual provocat) se pare însă că şi-a dat deja obştescul sfârşit până să apuce să fie. Mitizarea lui pe diferite alte căi şi cu bănuite scopuri credem că e, în momentul de faţă, un act imagologic de-a dreptul inutil. Discuţia despre mit însă, sub toate aspectele lui arhitecturale complexe, rămâne un loc în permanenţă deschis adăugirilor şi variilor reformulări.  
----------------------------------------  
P.S.  
Dedic acest text memoriei bunicului meu (foto), Creţu Gheorghe (1.martie.1914 - 1.aprilie.2003), veteran de război şi fost procuror, la împlinirea a 100 de ani de la naşterea sa şi la 11 ani de la trecerea la cele veşnice.  
 
Magdalena ALBU  
Bucureşti  
aprilie 2014  
 
 
 
Referinţă Bibliografică:
Magdalena ALBU - MITUL INCONSISTENT AL IMAGINII ŞI MITUL ANCESTRAL / Magdalena Albu : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 1223, Anul IV, 07 mai 2014, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2014 Magdalena Albu : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Magdalena Albu
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!