Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

RECOMANDĂ PAGINA

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Manuscris > Povestiri > Mobil |   


Autor: Suzana Deac         Publicat în: Ediţia nr. 316 din 12 noiembrie 2011        Toate Articolele Autorului

Luminosul
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
LUMINOSUL 
  
Mitică tot timpul era fericit, ori de câte ori mergea cu părinţii la ţară. Acolo se bucura de o mai mare libertate, dar şi de atenţia specială a bunicii, care îl răsfăţa cu mâncăruri deosebite. Îl aştepta cu pulpe de pui, cocea pâine proaspătă, în plus de dragul lui, mai pregătea şi plăcinte cu prune. 
  
Dar când bunicul îl striga: Dumitru! - atunci el lăsa totul în baltă, eventual păstra pulpa într-o mână, iar pâinea în cealaltă şi aşa alerga afară. Mă strigă bunicul, zâmbea către ceilalţi şi nimeni nu îndrăznea să-l reţină în asemenea momente. 
  
Uită- te, Dumitru, la acest mânzuţ, cât e de frumos! Şi cât de mândră e şi maică sa! Bunicule îl pot mângâia? – întreba Mitică. Du-te şi mângâie-l, simte că este iubit. Mitică îl atingea la început mai timid, apoi începea să-l mângâie uşor pe păr, ca să-l îmbrăţişeze până la urmă de după gât. Peste câteva clipe mânzul se scutura şi se apropia de maică sa. 
  
Cât e de frumos mânzuţul! – striga nepotul, cum îl cheamă? Cum îl cheamă? – repeta bunicul. Nu are nume, te-a aşteptat pe tine să-i dai un nume care i se potriveşte. Mitică se gândea câteva clipe, apoi cu multă înţelepciune rostea: Luminosul! 
  
Luminosul? – şi de ce tocmai Luminosul, întreba bunicul. De aia că-i strălucesc ochii, dar şi petele albe de pe spate... din mânzul acesta va fi un cal grozav, de asta i-am dat numele respectiv. Dar tu ce spui, bunicule? Tu mi-ai explicat clar de ce trebuie să fie Luminos acest mânz, aşa îl vom striga de acum încolo, cădea de acord şi bătrânul. 
  
Luminosule, îl chema copilul, ca să se obişnuiască cu numele şi cu mâna lui. Până la urmă mânzul ceda vocii prietenoase şi îl accepta pe băiat cu mai mare răbdare. 
  
Apoi, l-au înhămat pe cal şi au pornit spre pădure după lemne. Le plăcea să meargă împreună, se înţelegeau bine. Mitică savura simplitatea satului, faptul că putea sta lângă bunicul său şi de acolo saluta pe toţi aşa cum făcea şi bătrânul; Bună ziua... bună ziua... Mitică se ţinea acum şi mai mândru din cauza mânzului, parcă el făcea parte din fiinţa sa... îl năpădea căldura, privind mânzul cum alerga liber pe lângă maică sa. 
  
Ce mânz frumos aveţi, striga un sătean către ei... bunicul şi cu nepotul îşi dădeau din cap în acelaşi mod. După un trap pe uliţele satului au încetinit ritmul sus pe deal, aşa se apropiau de locul lor, de unde puteau să strângă nişte crengi uscate. Pe seară într-un ritm încetinit se apropiau de sat, vroiau să guste din belşug, din liniştea locului, din zumzetul naturii. Astfel mai schimbau şi câte o vorbă cu sătenii întâlniţi. 
  
Ce faci Ioane ? – îl întreba pe bunicul un vecin, acum vii de la pădure ? Aşa, aşa, afirma şi bunicul. Ce mânz frumos ai, măi Mitică, strigau nişte copii de pe marginea drumului. Are coadă argintie şi pete albe pe spate! 
  
Îl cheamă Luminos! – aşa să ştiţi. E un nume potrivit, îşi dădeau cu părere copiii, să ai grijă de el! 
  
Şi aşa trecea vremea în sat, când cu lucru, când cu poveşti. Pe urmă: felurile gătite de bunica. Apoi, plecarea către oraş. De câte ori aveau de făcut compuneri la şcoală, de fiecare dată îl pomenea pe Luminos, mândria familiei, mânzuţul lui... Abia aştepta sfârşitul săptămânii, când pleca cu părinţii la ţară. Mitică se dădea jos primul din maşină şi striga: Bunicule, am sosit! Între timp deschidea cele două aripi ale porţii, ca să poată intra taică său cu maşina, în curte. Primul drum îl ducea către grajd, ca să-l salute pe mânz şi pe cal. 
  
Între timp trecură trei ani din viaţa lor, mânzul a crescut, arăta ca şi un cal. Când îl striga, mânzul îşi ridica capul şi se uita în direcţia lui. Era un cal deştept şi îl iubea pe Mitică. Cu supunere primea mângâierea lui. Bunicul l-a învăţat cum să-l perie mai bine pe spate, iar mânzul stătea nemişcat de atâta plăcere. Din când în când dădea din coamă, semn de mulţumire. 
  
Cam peste patru ani, băiatul se afla chiar în grajd, când a intrat unchiul său, Nicolae: Ce faci măi, Mitică? De mult nu te-am văzut! Eşti harnic, văd că-l cureţi pe Luminosul tău. Între timp l-a luat în braţe pe nepotul său, apoi s-a întors către mânz şi începea să-l mângâie pe spate. Băiatul nu mai apuca să spună nimic că în acel moment crucial mânzul brusc l-a lovit cu piciorul pe unchiul său, direct în stomac. Nicolae a căzut pe loc, pe paiele din grajd. 
  
Măi, Luminosule, animal sălbatic, dar ce faci cu unchiul meu, striga disperat băiatul. Dar tu în viaţa ta nu ai lovit pe nimeni! Între timp s-a dus la unchiul său să-l ajute să se ridice. Nicolae, după ce şi-a mai revenit un pic, s-a îndreptat către uşa grajdului, ţinându-şi mâna pe stomac, aşezându-se pe banca din faţa grajdului. 
  
Ce s-a întâmplat? – întreba Bunicul nedumerit, care tocmai atunci a intrat pe poartă, îndrumând vaca către grajd. Ce ai păţit băiete? – întreba şi vibra îngrijorarea în vocea sa, dar în locul băiatului, i-a răspuns nepotul: 
  
-Bunicule, pe unchiul l-a lovit mânzul cu piciorul, chiar în stomac... dar aşa ceva nu a făcut Luminosul niciodată... oare ce s-a întâmplat chiar acum, bunicule? 
  
-Te-a lovit mânzul, chiar în stomac? Şi tu nici nu poţi vorbi şi abia poţi respira de atâta durere?...aşa te-a lovit?! Bătrânului i s-a urcat sângele la cap, i s-a întunecat privirea, a înjurat fără să ştie ce zice... apoi îi striga, las` că-ţi arăt, cine e stăpân în casa asta! Roşu la faţă şi plin de mânie a apucat o bucată mare de lemn dintre cele clădite pentru iarnă şi a intrat furios în grajd. 
  
-Ce s-a întâmplat măi, Luminosule?... aşa te-am crescut eu? ... ca să ataci oamenii aşa mişeleşte? ... după fiecare exclamare lovea cu lemnul spatele calului... el, săracul numai plângea pe limba lui de durerea provocată... 
  
Mitică a intrat în grajd şi striga disperat: bunicule, nu-l bate, el nu ştie ce a făcut şi pentru ce... Nu ştia ce face? Atunci să înveţe de acum ca are de făcut! – striga bunicul ieşit din fire. Copilul disperat că nu-şi poate potoli bunicul, a alergat la Nicolae: unchiule, unchiule, te mai doare stomacul? Nici acum nu poţi vorbi? După care a fugit din nou în grajd să-l liniştească pe bătrân. Nimeni nu mai asculta de el, totul s-a inversat, nu mai ştia cine are dreptate... şi fugea, fugea pe poartă, afară, în plină noapte... 
  
Cu faţa umezită de lacrimi, cu pieptul zvârcolit, alerga prin sat... prietenii îl strigau, ce a păţit, dar el nu vedea pe nimeni, nu auzea pe nimeni. Până a ajuns la pădure, s-a înserat deja. Acolo, în sfârşit, putea fi singur să plângă, cum n-a plâns în viaţa lui. Nu-l vedea nimeni, nu trebuia să-i fie ruşine. 
  
-Luminosule, ce păcat ai săvârşit?! Dragul meu mânz, tu ai un suflet aşa de rău? ... nu aş fi crezut niciodată...săracul unchiul, dacă îl lovea pe cap, putea să moară... inima bătea alert, iar lacrimile îi murdăreau faţa cum vroia să şi-le şteargă cu mâinile murdare... sărăcuţul meu cal, ce bătaie ai primit de la bunicul, deşi e om bun bunicul... nu ştiu ce să fac, cu cine să ţin?! 
  
După un plâns zdravăn s-a mai liniştit şi a pornit pe întuneric, către sat. Nu vroia să-şi facă griji pentru el, familia. A deschis încet uşa de la comnă, unde erau toţi adunaţi în jurul mesei. 
  
-Unde ai fost băiete, îl întreba maică sa cu vădită îngrijorare în voce şi suflet.  
  
-M-am plimbat una prin pădure, am avut nevoie de aer curat... 
  
Tatăl şi-a băgat degetele în părul lui brunet, semn de fericire, că îl vede întreg... iar bunica i-a pus o farfurie mare în faţă cu o bucată de mămăligă aburind... mănâncă, dragul meu, ai să vezi că totul se rezolvă. 
  
-Unchiule, cum te simţi?  
  
-Bine, acum mai bine, nu-ţi mai face atâtea griji din cauza mea... îl liniştea unchiul binevoitor. Uită-te şi tu la mine, vezi că-s bine! 
  
Mitică înghiţea greu mămăliga, deşi îi plăcea, dar acum i se părea anevoios... mai mult răscolea cu furculiţa mâncarea, fără s-o ducă la gură... Trebuie să ies afară, a spus la un moment dat şi a lăsat mămăliga caldă pe masă. 
  
Toţi au ştiut unde merge băiatul, dar nimeni nu l-a oprit. A aprins lumina, apoi a intrat în grajd. Cei doi cai stăteau unul lângă celălalt, era linişte. S-a apropiat de cel tânăr, luând peria în mână să-l cureţe, poate chiar de păcate. 
  
-Măi, Luminosule, ce rău ai săvârşit azi. M-am supărat foarte rău pe tine, lacrimile i-au pornit din nou şiroaie. Cât te-am iubit măi, Luminosule... şi tu să loveşti pe unchiul meu !... de ce ai făcut Luminosule?... nici nu mai pot să-ţi spun astfel... nu mai eşti luminos... acum eşti doar un cal obişnuit, pe care trebuie să-l iubim, dar dacă face ceva rău, trebuie să-l şi pedepsim... 
  
S-a oprit din ţesălat că era vizibil, orice mişcare pe spate era dureroasă din cauza bătăii primite azi... doar îl mângâia cu palma şi îşi culca faţa mâzgălită pe spatele cald al mânzului... 
  
-Tu nu mai poţi fi Luminosul ! De astăzi eşti doar un cal obişnuit... 
  
Suzana Deac 
  
 
  
 
  
Referinţă Bibliografică:
Luminosul / Suzana Deac : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 316, Anul I, 12 noiembrie 2011, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2011 Suzana Deac : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Suzana Deac
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!