Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

RECOMANDĂ PAGINA

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Manuscris > Compozitii > Mobil |   


Autor: Gheorghe Stroia         Publicat în: Ediţia nr. 132 din 12 mai 2011        Toate Articolele Autorului

Lumina Armoniei (eseu)
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
Pe malul unei ape întinse, undeva dincolo de timpul uitării, creştea - cu rădăcinile înfipte în apa curată - un copac imens, ale cărui ramuri sărutau cerul dimineţii. Ramurile lui era făcute din triluri de păsări, melodii izvorâte dintr-o muzică eterică, împreunând bucuria cu jalea, într-un amalgam atemporal. Copacul era veselia însăşi, când era vizitat de păsările care-şi împrumutau notele din muzica sa, ca dintr-un inepuizabil portativ. Ele duceau muzica bătrânului copac peste tot: din adâncimea pădurii, până în profunzimea sufletelor oamenilor. Până şi vântul stătea în loc să asculte ... copacul care cânta. Vibra melodios prin fiecare frunză, iar crengile sale mari ... erau copiii timpului, cântându-şi simfoniile – bijuterii modelate în filigranul simţurilor. Când nu cânta, copacul jelea. Îşi strunea crengile să se atingă într-un bocet tulburător, oglindindu-şi sufletul plin de sintonii, peste luciul apei liniştite. Se oglindea prin miile de frunze - ochii unui satir plângător. Era minunat acest copac, era minunată această ... vie simfonie! Vestea despre copacul cântător ajunsese până departe, trecând peste munţi înverziţi, ţărmuri, valuri înspumate, înlănţuind cascadele timpului. În ţara oamenilor, aceştia doreau să afle de unde veneau acele armonii. Ar fi dorit să le împrumute, pentru a le face cunoscute lumii întregi. Oamenii visau să aducă copacul în mijlocul lor, dar acest lucru le era peste puteri. Înduioşat de dorinţa curată a oamenilor, copacul le dărui o ramură de-a sa. Încercară să facă din ea, ceva care să cânte lumii întregi, să le dăruiască armonii peste armonii. Dar, cum ar putea-o numi? Cum oare? Şi dacă ar fi făcut-o să semene cu silueta aproape perfectă a unei femei? Ar fi putut împleti în ea: vibraţiile muzicii bătrânului copac, cu delicateţea şi frumuseţea unei muze. Ar fi fost cu siguranţă ... unică. Cu toată priceperea lor, meşterii împrumutară din inima bătrânului arbore lemnul sacru, iar mâinile lor dibace o zămisliră. Iată: se născuse o nouă lume, într-un nou obiect. Un obiect fermecat. Îi dăduseră numele: VIOARĂ. Peste timp, ea se dovedi a fi minunată. Îşi recunoştea de fiecare dată originile sacre: inima copacului cântător, care jelea de dor sau cânta de bucurie. Vioara devenea din ce în ce mai virtuoasă, mai iscusită. Cu cât cânta mai mult, cu atât notele sale erau mai aproape de perfecţiune. Timpul îi şlefuise notele, îi ascuţise simţurile, o transformaseră într-o pasăre măiastră.  
  
Când vioara cânta ... totul în jur devenea armonie. Se cutremurau creştetele ninse ale uriaşilor de piatră. Îşi jeleau neputinţa ale codrului frunze, ce se visau notele vii ale viorii fermecate. Se desprindeau apoi cu emoţie, din ramurile vieţii, anesteziate de minunatele cântece. Copacii îşi începeau dansul suav în bătaia vântului, fermecaţi de melodioasele ritmuri ale viorii miraculoase. Lumea întreagă devenise scena ei. Cerul şi Pământul erau împreună: portativul perfect al viorii, pe care notele valsau în ritmul copacului cântător. Îţi intra adânc în suflet cântecul ei virtuos, desprins din coralele heruvimilor şi îmbrăcat de vânt ca pe o mantie regală. Era cântecul ei o fărâmă de Rai, menită să aducă liniştea şi bucuria oricărui suflet. Era vioara făcută din lemnul dulce, desprins din inima copacului bătrân - el însuşi o vie vioară. Copacul era foarte mândru să simtă faima copilului său, faima cântecului său măiestru. Era copilul său, nu o vioară ... ci o fiinţă vie, cu sufletul în formă de corzi, alintate de arcuşul melodiilor ei desăvârşite. Timpul trecea, secundele lustruiau cearcăne adânci peste trupul de lemn al viorii. Dar, cu cât timpul trecea, cu atât sunetul ei era mai clar, căpătând o vibraţie arhaică, de un farmec aparte. Era minunată vioara! Era iubită şi admirată. Peste timp, liniştea profundă a teatrului lumii fu inundată de alte sunete ... de vioară. Oare visa, sau era aievea. Cine cânta? Doar era unica vioară de pe Pământ?! Şi de ce se auzeau sunetele aşa de clare, aşa de tehnice? Păreau îmbrăcate în hainele unei întregi ştiinţe. Era sunetul clar ca un cristal, notele erau perfecte. Dar de ce oare, nu se mai auzea printre ele clipocitul apei peste pietrele râului? Unde era foşnetul curgerii norilor, vâjâitul vântului obosit sau geamătul căii însângerate a cerului, la trecerea Lunii? Unde dispăruseră bătăile inimii pământului, scurgerea sângelui, ce umplea arterele muzicii cu focul viu, până la epuizare? Toate acestea vioara de lemn nu le regăsea în acele sunete. Ce se auzea, era efortul dus până la perfecţiune de acordurile unei viori ... de plastic. Erau de fapt, imitaţiile sunetelor perfecte ale viorii de lemn. Erau reproducerile unor opere de artă, furate dintr-un muzeul al sentimentelor şi rescrise doar de filtrele raţiunii.  
  
Vioara de lemn era tristă. Era foarte tristă. Îi venea să plângă. Să plângă de durere. De durerea pierderii esenţei sale fireşti, a dragostei ei pentru cântec. Dispărea o vioară de lemn, cu glasul dulce al îngerilor din cer. Apărea o nouă vioară, cu glasul realist al îngerilor de pe Pământ. Începu să plângă ... arcuşul aluneca lent şi melodios peste corzile întinse la maxim de emoţia tulburătoare. Liniştea fu spartă. Ecoul plângerii sale se auzea tot mai puternic. Dar ... înfuriată, vioara de plastic trânti capacul cutiei viorii de lemn. Se auzea glasul viorii de lemn, tânguindu-şi măiestria. Se auzea din ce în ce mai stins. Se sfârşea o lume ... se sfârşea un cântec. Murea o pasăre măiastră. Dar ... se năştea o altă lume ... o lume ... lipsită de vibraţii, o lume ...  
  
Tresărind brusc, prin toate corzile, vioara de trezi din visul care o năucise şi care părea atât de real ! Nu plângea, deşi ochii sufletului erau umezi de lacrimi. Lacrimile provocate de un vis tulburător. Se uită lângă ea şi simţi, apoi încet desluşi, sunetele care veneau dinspre vioara aceea de plastic. Dori să se rupă din visul acela monstruos, care-i prevestea sfârşitul. Dar, de ce să dispară şi apoi de ce să nu cânte şi ea? De ce să se resemneze în faţa morţii, când ar putea să lupte, ca să trăiască? De ce să nu învăluie sunetele perfecte ale unei viori de plastic cu armoniile celeste ale unei viori autentice? Brusc, vioara de lemn se simţi invadată de o putere demiurgică: puterea înţelepciunii. Îşi simţea corzile arzând cu patimă. Arcuşul ei fremăta de emoţie. Ca într-o supremă armonie, începu să cânte din nou. Sunetul ei perfect, se împletea acum cu cel al viorii de plastic, păstrându-şi trilurile, născute din inima copacului cântător. Muzica sa era mai puternică, reuşind să îmbrace sunetul viorii de plastic în armoniile ei naturale, sporind intensitatea simţurilor redeşteptate la viaţă. Credea din nou - cu putere - că oriunde: pe scena lumii, în liniştea Raiului sau în forfota vieţii, oricine îşi are un loc al său. Că oricine poate deveni o parte din armoniile unei muzici universale, unealta perfectibilă a perfecţiunii. Că oricine poate deveni lumină, dacă simte că sufletul său este o scânteie din însăşi Lumina. Lumina ... Armoniei. 
  
Gheorghe A. Stroia - mai 2011 
  
 
  
Referinţă Bibliografică:
Lumina Armoniei (eseu) / Gheorghe Stroia : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 132, Anul I, 12 mai 2011, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2011 Gheorghe Stroia : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Gheorghe Stroia
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!