Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

RECOMANDĂ PAGINA

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Manuscris > Amintiri > Mobil |   


Autor: Corina Lucia Costea         Publicat în: Ediţia nr. 137 din 17 mai 2011        Toate Articolele Autorului

Lucian
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
“Alo!? Eu sunt, Lucian!” 
  
Am împietrit în mijlocul străzii, în plină zi. 
  
“Am aflat numărul acesta de telefon de la sora ta. Am întâlnit-o acum câteva clipe. Se interesa de nu ştiu ce acte. Voiam să te sun de ziua ta, dar numărul pe care-l ştiam nu mai era valabil. Nici la fostul serviciu nu te-am găsit. Condoleanţe! Am auzit şi de tatăl tău. Îmi pare tare rău.” 
  
Tremuram ca şi cuprinsă de friguri. Lacrimile mi se scurgeau de pe obraz, pe bărbie şi picurau în decolteul bluzei. Îmi muşcam buzele să nu se simtă reacţia mea. 
  
“E atât de cărunt! îmi spunea sora mea. Acum vreo doi ani era doar uşor grizonat. Ce-o fi cu el?” 
  
Nu ştiu ce-o fi cu el ... pentru că nu mai ştiu nici ce e cu mine! 
  
“El e verişorul meu. Cât eu sunt la armată şi vrei să ieşi în oraş sau la discotecă, să ieşi cu el. E un băiat binecrescut, politicos. Nu are rost să rişti, ca fată, şi să ieşi neînsoţită. Se pot lua tot felul de vagabonzi de tine”...aşa-mi spusese Mile, un băiat pe care-l cunoscusem pe la 19 ani, cu câteva săptămâni înainte de a pleca în armată (în anii 87-88). Mi-ar fi plăcut Mile...era ocrotitor, mă simţeam răsfăţată. Şi cui nu i-ar fi plăcut asta? Dar întâlnirea cu Lucian a fost ceva...de neuitat. Ca şi acum, îmi auzeam inima izbindu-se de toţi pereţii toracelui, gata să se repeadă, în goană, ca un obiect metalic spre un magnet...până la picioarele lui. Ceea ce era însă înfiorător de plăcut era să văd aceeaşi reacţie şi din partea lui. Faţa i se înroşise...ochii i se făceau sângerii, iar buzele moi şi cărnoase, veşnic umede, pregăteau un teren...pentru vorbe care n-au fost încă rostite. Bucle mari, lejere, de păr des şi negru, mai ascundeau emoţii ce vibrau pe tâmplele prea palide. Mâinile fine, delicate şi transpirate uşor, în frământări stângace, ca ale unei domnişoare, îi însoţesc şi azi vorbele. 
  
Ca în poveştile de mult citite, mă gândisem atunci că nimic pe lume n-ar egala plăcerea împlinită a atingerii acestui...”prieten interzis”. 
  
Interzis de cine? Habar n-am. De proaspăta prietenie cu verişorul? Bunul simţ al fetei de la ţară, care-i făcuse o promisiune cătanei? Diferenţele de pregătire şcolară? Teama de o poveste peste marginile suportabilului? 
  
Nu ştiu. Dar îmi amintesc plecarea la armată a lui Mile. După obiceiul vremii,  
  
l-am condus la tren...şi eu, şi sora lui, şi Lucian. L-am îmbrăţişat pe recrut şi el m-a încredinţat, oficial, lui Lucian. În urechi îmi cântau clopote din alte lumi, sfinţind o iubire dintru început destinată pieirii...sau nu? Şi acum mă mai întreb... 
  
După pornirea trenului, sora lui Mile a plecat...cred că la serviciu (intra în tura de noapte...parcă). Ştiu clar că m-am întors spre casă cu Lucian. Nu ne vorbeam. Respiram în cadenţe rupte amândoi. Când mai ofta unul, când altul. La un moment dat am vrut să-i spun ceva şi i-am atins mână/braţul. În emoţia clipei, el a înţeles că voiam să-l iau de mână. Nu ştiu când s-a înfăşurat în jurul trupului meu, dar niciodată nu m-am mai sărutat cu cineva...aşa. Aproape că nu mai puteam să respir...la un moment şi-a dat seama şi-a zis: „sau mai bine luam firobusul?” Am dat din cap. Eram gâtuită de emoţie. Şi eu am visat clipa aceea, dar nu aşa, pe nepregătite. Simţeam că toate paginile Bibliei mi se strivesc de frunte, de ochi...îmi astupă gura, mă sufocă, într-un vârtej nevăzut. Nu eram eu prea religioasă, dar nici “păcătoasă”, infidelă, neserioasă...etc. nu voiam să mă considere. Stăteam unul lângă altul pe scaune şi la curbe, coapsele ni se atingeau. O fi fost o probă, gândită de verişori, sau o pornire sinceră? Ţine la mine sau doar vrea ce nu-i al lui, ca să-şi dovedească puterea de seducţie? Vrea să-l umilească pe verişorul de la ţară sau să demonstreze că toate fetele-s neserioase? 
  
Cu cât mă băteau mai multe gânduri, cu atât bucuria sărutului se transforma în cea mai tristă şi înşelătoare experienţă. Îmi venea să plâng. Să mă şterg de gustul otrăvit al unei pasiuni interzise. De ce nu l-am cunoscut pe el primul? Dar unde să-l întâlnesc? Frecventam medii total diferite. 
  
Am ajuns în P-ţa Unirii, unde locuiam atunci. La poartă, l-am strâns de mână şi i-am mulţumit că m-a condus. L-am urmărit când a plecat. Mergea aşa de aproape de ziduri, că uneori mi se părea că se uneşte cu ele. 
  
“Scumpa mea prietenă, 
  
Aici, viaţa e mult diferită de acasă. Sunt la o unitate, undeva în pădurea Băneasa. N-am plecat din incintă de vreo trei săptămâni...şi-am cedat...unei bucătărese. Soţul ei e aici, maistru, dar e un beţiv care o bate şi o chinuie. Am povestit multe cu ea. E o femeie bună....bla, bla...bla...etc.”aşa îmi scrisese Mile. 
  
Aceste rânduri erau ...ca o graţiere!!!!! 
  
În seara aceea am dansat prima dată cu Lucian. Eram amândoi „dezlegaţi” de promisiunile făcute cătanei. A fost una dintre puţinele seri delicate, suave, dulci din viaţa mea. Nici nu mai ştiu care era ocazia. Îmi amintesc doar că era un chef destul de intim...trei cupluri. El adusese muzica.  
  
A doua zi am fost la el acasă să-l ajut la dus boxele, benzile...Am rămas la masă. Mamei lui i-am plăcut imediat. Era foarte mirată cum a găsit nepotul o fată aşa...şi pe dincolo...ca mine. “Of, n-are şi Lucian al meu aşa un noroc”. Ups! Ce era să-i zicem? Ne-am uitat unul la altul şi am tăcut. Mi-a arătat apoi acvariul lui...şi mi-a explicat ce e cu fiecare peşte. N-am auzit şi înţeles nimic. Îi urmăream privirea printre plante şi cozi roşii ori galbene...căci ne poziţionasem de-o parte şi de alta a vasului. Buzele lui şopteau într-o limbă neştiută, iar pielea mea decoda, în înfiorări violet-roşcate...în bobiţe ude. Îmi amintesc aşa de viu şi acum jocul acela. 
  
“Vreau blugii tăi. Ţi-i cumpăr. Îţi dau cât vrei pe ei. O să-i decolorez. Vreau să-i fac albi” aşa mi-a zis într-o zi, Lucian. Erau singurii mei blugi. Îi cumpărasem de la portăreasa de la liceu, care avea un fiu bişniţar. Erau blugi originali, americani. Dădusem o groază de bani pe ei, dar îi şi purtasem doi ani. 
  
“Vii? Ai mei sunt plecaţi la ţară.” 
  
Şi soră-mea e plecată la ţară, mă gândeam. Mă lăsase în oraş că aveam luni examen, la dialectologie. 
  
“ Măi, dar am de învăţat!” 
  
„Înveţi la mine. Dacă nu vrei să stai şi noaptea, te conduc acasă.” 
  
Am plecat cu o carte sub braţ. Nu m-am gândit că dacă-i dau blugii o să am nevoie şi de alte haine ... de venit acasă. 
  
A fost haios. Am stat şi mi-am învăţat la ei în sufragerie, doar în chiloţi şi-n tricou, până când el a pus de 3 ori blugii la înalbit şi mi-a adus de-acasă de la mine, o fustă. 
  
“Ce tare ai fost atunci!” râdeam peste zeci de ani. Da, am fost tare...mi-a plăcut să mă ştiu privită...şi dorită de omul pe care-l voiam şi eu. Când mi-a adus fusta, m-am lăsat îmbrăcată. Se aşezase în genunchi, să-mi pot băga picioarele, pe sus, în fustă.. M-a cuprins în braţe ca să-mi poată încheia fermuarul. Îşi lipise aproape faţa de pântecul meu. Ţin minte că mi-am băgat mâinile în buclele lui.  
  
“Repede, repede! Sună la salvare! Mama se simte rău!”năvăli în cameră tatăl său vitreg (un om foarte cumsecade, de altfel). 
  
La ţară, stând mai mult în soare, femeia făcuse o hemoragie...pe care o vedeam acum trecută prin pătura cu care se învelise. 
  
Eram pierdută. Lucian a sunat la salvare. Incredibil, dar medicul a urcat în câteva minute. O puseseră în vană. Femeia abia se menţinea conştientă. 
  
“Aţi făcut ceva?” Toţi am înţepenit. Dacă era vorba de un avort provocat, o îmbulinam toţi. Declaraţii...securişti...dosar... 
  
“Nu. Nici vorbă!” 
  
„Aşa ziceţi toate!” constată plictisit medicul ambulanţei. 
  
De-atunci, nu l-am mai văzut pe Lucian...vreo 10 ani buni. Ne-am întâlnit când eu, mireasă mai tomnatică, îmi căutam voal. El era căsătorit, cu o ingineră de la napolitanele Joe...avea şi un fiu. 
  
“Ăsta ţi-l iau eu!” ...şi m-am măritat cu un voal ...de la Lucian. 
  
De atunci, în fiecare an, de ziua mea m-a sunat. De întâlnit, ne-am găsit destul de rar şi mereu în situaţii...aparte. Odată, când a rămas fără job şi nu ştia cum să-i zică d-nei. Altădată, când şi-a luat Jeep. Dar cea mai tare a fost când ne-am plimbat cu Dacia veche, că o ducea la programul “Rabla”.  
  
Vreau să-ţi văd buclele, Luciane! Aşa cărunte...cum zice soră-mea. 
  
Timişoara, 13.05.2011 Corina-Lucia Costea 
  
 
  
 
  
Referinţă Bibliografică:
Lucian / Corina Lucia Costea : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 137, Anul I, 17 mai 2011, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2011 Corina Lucia Costea : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Corina Lucia Costea
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!