Cronică de Al.Florin ŢENE 

  

Liviu Ioan Stoiciu - poet al prezentului liric 

  

Caracterizate prin oralităţi ingenioase şi deriziuni ale verbozităţii, cum ar spune Radu G. Ţeposu, volumele de versuri, nouă la număr, ale lui Liviu Ioan Stoiciu, aduce în plus în lirica românească, spre deosebire de Sorescu, ambiguitatea dintre expresia "realistă" a discursului poetic şi aceea "fictivă", himerică a cotidianului. 

  

Prin noul său volum Post-ospicii, Editura "Axa" Botoşani, 1997, Liviu Ioan Stoiciu îşi păstrează nota personală a exprimării care omogenizează mediul unde eul îşi trăieşte vibraţiile şi discursul poetic. 

  

Îmblânzirea celor două extreme este o manifestare organică a acestei poezii. Cotidianul a fost absorbit de haloul poeziei care dă naştere unei stări lirice metamorfozate în membrana diapazonică a versului. Halucinaţiile alienate dau naştere unor ambiguităţi ce flagelează poemul: "Vine un vuiet mare de viitor, care/ îmi provoacă dureri de cap, halucinaţii cu copii mici cu capete tăiate,/ Halucinaţii devenite nişte dâre verzi: măi, băiete, îmi/ striga mama, vine mâine părintele cu/ cioana prin sate (că) se apropia Crăciunul,/ trebuie să privim şi noi... De ce trebuie? Ce atâta/ indiscreţie, vine altă/ istorie, (...)". 

  

Întoarcerea în timp se face printr-un prezent ambiguu văzut prin "fereastra" viziunilor. Femeia este o imitaţie a impresiilor bărbaţilor născuşi de ea, de fapt o imitaţie apocrifă a halucinaţiilor ideale născute din dorinţele neîmplinite. "Propriile/ lor resentimente de femei şi resentimentele/ bărbaţilor pe care i-au născut, de care se simt răspunzători: unele/ desfăşurând la/ loc aţa/ morţii". 

  

Amestecul voit dintre sacru şi profan, dintre prezent şi trecut, dintre viitor şi trecut, dintre o stare de claustrare şi una de expansiune, caracterizează o realitate văzută şi o percepţie dorit descompusă:" (...) Zahărul/ vanilat este factorul necesar de claustrare/ chimică... Vă/ voi însoţi şi eu o bună bucată de drum, îmi/ daţi voie, spune Temperatura de Descompunere, sper să nu vă deranjeze. Şi/ Temperatura de Descompunere se învinovăţi că/ n-a făcut încă nimic de seamă...". 

  

O mare mobilitate caracterizează imaginaţia poetului. Amestecul imaginilor antologice, a reglărilor dintre metafora diafană şi realitatea agasantă, sudarea hiperbolelor obiectivităţilor cu trăirile evanescente sunt elemente ale unor paradoxuri şi înscenări ce frizează eul: "Slabe speranţe, ouă în cuib. Doamne/ o toropeală generală". Citeşte/ la fereastră, mirat de imaginaţia ei: "azi dimineaţă am fost din/ nou la ospiciu". Închide Jurnalul, e/ al femeii care/ e măritată cu un plop". 

  

Toate ideile converg sau sunt adiacente decăderii existenţei lucide în absurdul absolutului: "O umbră de zâmbet nedumerit şi ochii... Ochii tăi/ verzi care/ clipesc în raza lanternei: în această obscuritate ce întrerupe/ procesul de fotosinteză... Atâtea". 

  

Realitatea degenerată şi originalitatea expunerii dă o impresie polifonică poemului săgetate de reminiscenţele fantomatice ale unei existenţe alienate: "... Pe/ când azi, în această epocă de demenţă... ce se văzuse ea, bătrâna, goală, pe atunci,/ când era fecioară, fecioară de lut crud, dezbrăcată - / pe când purta noroc,/ neştiind ce are de făcut, ca proasta...". Ambiguitatea ameninţă ca o ghicitoare fără răspuns. Sau dacă îl are, nu este cel aşteptat. "Nenorocită gâjâială a ghicitorii. Pentru a construi un obstacol: /împotriva unui fost/ viitor, trecut minut după minut/ Împotriva tuturor neliniştilor şi în pofida/ sensibilităţii sale speciale,/ pustiit de propriile-i revărsări, cum e. Inadaptabil că e un incapabil". 

  

Suferinţele poetului sunt tulburate şi de un puternic eufemism al patimilor omeneşti. "Bisturiul" autorului incizează carnaţia existenţei unei lumi alienate din care ţâşneşte fluviul spiritului vizionar şi profetic: "pe urmă, Berlinul: cu escapadele/ lui în tramvaiele cu/ cai... şi iar suferinţele Poetului, ale îngerului, din/ nimic şi trecerile pe/ la anticar". Şi exprimările repetate: "of, neamul nevoii! Pentru a nu primi decât/ răspunsul nimicului. Cu ostenelile lui/ cele duhovniceşti, luptând/ cu patimile omeneşti şi cu poftele... Mai zdrobit ca oricând:/ şi izolările...". 

  

Liviu Ioan Stoiciu creionează o realitate morbidă, glisantă ce se reflectă într-o oglindăconcavă, ca apoi să receptă umanul ca un bâlci al imaginilor stâlcite, sinistre şi uneori cinice: "Vechii: dar e şi un tablou/ al spaimelor acolo, să trăiţi... Tot prin bâlci? Sărut mâna,/ părinte... tot... Să treci,/ bre şi pe la panorama cu gorgoane: tot/ cu fimei, cu/ solzi şi cu ventuze... şi cu şerpi în păr... Şi cu şerpi de la temelia/ lumii, se striga: să vină mai aproape/ lumea...". 

  

Volumul de poeme Post-ospicii e, mai degrabă, o radiografie parodică a existenţei, în care poetul freamătă la temele grave, lovite de alienarea psihologică. Amestecul de reprezentări fantastice creează un tablou neobaroc al imaginaţiei din care irumpe o iluminare secretă a speranţei: "Bea cerbul, cerbul cu/ coarne poleite, cu mărgele la gât şi la urechi cu podoabe, bea/ o gură din izvorul/ apei raţiunii, după cum scrie mare şi o gură din izvorul apei/ non-raţiunii, decor pictat pe o pânză, la tarabă, la iarmaroc". Rememorarea trecutului într-un prezent incert este stimulatorul viciilor imagistice care schimbă secvenţele, trecând de la şocant la genuitate: "A, dar partea feminină, tributară/ raţiunii, vrea/ spectacol... Spectacol? Spectacol, da, strigă fata/ pichetul, în aer liber... Aşa... Atunci, na, vizionarule, îmi zice Faeton, o/ să fii tu conducătorul leului, ăsta/ înhămat la carul/ meu: gata? La luptă!...". 

  

Memoria este mai degrabă un catalizator al realului. Inima receptează prin filtrul ochiului o realitate văzută printr-o lentilă conversă. Impresia e a unei alunecări într-un labirint întunecos la capătul căruia te aşteaptă o întoarcere: "În urmă, în copilărie, până la începutul/ lumii. Dar parcă poţi: ia/ te uită, înainte e ca şi în urmă, ce nou vis-ospiciu, ce vechi - cu inundaţii/catastrofale, cutremure,/ comete, războaie, naşteri de monştri, e/ o întoarcere "spirituală" la haos, cu miracole, ca la Apocalipsă...". 

  

Volumul este o dramă a zădărniciei, a irosirii existenţei ce vine din trecut spre prezentul care trăieşte calvarul alienării: "Ea, abia întoarsă de pe lumea cealaltă. Nu vede bine - pe/ prima pagină (după ce rememorează/ numele/ publicaţiei, una care susţine avortul/ citeşte şi nu înţelege, dacă/ aş fi ştiut că vine/ revoluţie mai devreme... Reciteşte la/ lumina focului/ cosmic". 

  

Liviu Ioan Stoiciu este un poet al prezentului liric, "mereu în conflict cu mine/ însumi...", la care adăugăm "Să vedem ce va mai fi mâine". ("Voi, gânduri negre"). 

  

Al.Florin ŢENE