Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Manuscris > Impresii > Mobil |   


Autor: Al Florin Ţene         Publicat în: Ediţia nr. 401 din 05 februarie 2012        Toate Articolele Autorului

Limitele explicaţiei şi înţelegerii în comunicare, de Beatrice Silvia Sorescu
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
Studiu de Beatrice Silvia Sorescu 
  
Limitele explicaţiei şi înţelegerii 
  
în comunicare 
  
Comunicarea sau mai degrabă lipsa ei a devenit în ultimul timp, uneori chiar exagerat, cea care se face vinovată de orice neajuns social, de orice manifestare a acestuia. Nu de mult, însuşi preşedintele României a reproşat guvernului şi mai ales oamenilor politici, lipsa explicaţiilor, lipsa acestui contact comunicaţional cu lumea, lume care ar fi trebuit, urmare a explicaţiilor, să înţeleagă în acest fel situaţia economică dificilă a ţării, a planetei, în general, şi mai ales ar fi trebuit să înţeleagă şi să accepte măsurile luate şi impuse de către puterea politică în această perioadă. Toate bune şi la locul lor până la momentul în care se uită că există, în primul rând, limite ale explicaţiei, iar de aici, evident, şi limite ale înţelegerii, în al doilea rând, se uită că fără o acţiune de tip pragmatic în sfera socialului, acţiune ce trebuie să aducă bunăstarea şi binele tuturor, comunicarea poate deveni, vorba românului, pierdere de timp, câtă vreme cuvintele nu ţin nici de foame şi nici de cald. Dacă am mai adăuga şi faptul că nu oricine poate explica în aşa fel încât să existe performaţe, urmare a explicaţiilor făcute în comunicare, chestiunile se complică rău. 
  
În consecinţă, ne propunem să reamintim faptul că acest concept ,,comunicare'' este în primul rând unul triadic ce stă sub semnul contextului. Altfel spus, avem de a face cu comunicare-înţelegere-acţiune, plasată în context, (Nicolae Bălaşa Comunicare şi Înţelegere, Ed. NewEst, Tg. Jiu, 2006), în cazul amintit mai sus, contextul social istoric.  
  
În acelaşi timp, reamintim că explicaţiile îşi au rolul lor în procesele cognitive, în cele de factură teoretică în special, dar şi limitele specifice. De aici, din limitele explicaţiei, evident şi al altor mecanisme, implicit limitele înţelegerii şi, evident, ale comunicării.  
  
Simplu spus, când nu se cunosc limitele, (limitele în oricare domeniu şi mai ales limitele umane, în general), aproape toate mecanismele psihosociale de tip comunicaţional nu mai funcţionează. 
  
Subiectul este extrem de complex, însă pentru a contura cel puţin o imagine asupra celor spuse, vom face o scurtă incursiune ştiinţifică în acest domeniu al explicaţiei şi înţelegerii, insistând spre final asupra limitelor acestora. 
  
În consecinţă, amintim faptul că teoriile ştiinţifice îndeplinesc numeroase funcţii cognitive, metodologice, pedagogice etc. Astfel, teoriile ştiinţifice ne oferă informaţii despre realitatea obiectivă, realitatea subiectivă şi realitatea ideală, conceptuală. Cu cât elaborăm teorii mai puternice, cu atât informaţiile noastre au un conţinut informativ mai bogat. Teoriile ştiinţifice sunt elaborate în primul rând din motive metodologice şi anume pentru realizarea unor sistematizări inductive şi deductive, pentru realizarea explicaţiilor ştiinţifice şi mai ales pentru realizarea unor predicţii sau retrodicţii noi. În egală măsură, teoriile ştiinţifice au rolul de control, în sensul că, elaborând teorii tot mai tari, putem controla, prin intermediul tehnologiei, din ce în ce mai bine, procese naturale, procese sociale sau propriile noastre procese psihice.  
  
Toate acestea sunt posibile pe baza formulării acelor enunţuri numite legi. Legea, dintr-un anumit punct de vedere, reprezintă esenţa cunoaşterii şi adevărata natură a explicaţiei şi predicţiei ştiinţifice. Cu alte cuvinte, construcţia teoretică serveşte două scopuri principale: unul este predicţia apariţiei evenimentelor sau rezultatelor experimentelor, şi astfel anticiparea unor fapte noi, iar celălalt este să explice sau să facă inteligibile faptele care au fost deja înregistrate. Nu trebuie uitat, însă, că descoperirea şi descrierea faptelor nu poate fi separată totdeauna total de o teorie despre ele. La rândul lor, predicţia şi explicaţia sunt considerate procese fundamental identice ale gândirii ştiinţifice, deosebindu-se, din punctul de vedere al unor autori, doar din perspectiva temporală. Predicţia priveşte înainte, de la ceea ce este spre ce va fi, pe când explicaţia priveşte de obicei înapoi, de la ceea ce este, spre ceea ce a fost mai înainte.  
  
Din a doua jumătatea a secolului trecut şi până în zilele noastre – precizează Mircea Flonta – s-a acumulat o imensă literatură care afirmă sau contestă existenţa unor particularităţi ireductibile ale metodei de cercetare în ştiinţele omului, numite în mod tradiţional ştiinţele morale şi încearcă să determine în ce ar consta aceasta. 
  
Totuşi, două tradiţii principale pot fi distinse în istoria ideilor, deosebindu-se între ele prin condiţiile pe care trebuie să le satisfacă o explicaţie pentru a fi considerată respectabilă din punct de vedere ştiinţific. O primă linie cu rădăcini adânci în istoria intelectuală a omului este numită aristotelică, iar cealaltă, de dată mai recentă, galileană. Filosofii de orientare empiristă, începând cu John Stuart Mill şi Auguste Comte, susţin ideea conform căreia există o unitate a metodei ştiinţei şi neagă existenţa unui specific metodologic, pe când exponenţii hermeneuticii filosofice, Wilhelm Dilthey, Hans Georg Gadamer şi alţii afirmă specificitatea metodologică a ştiinţelor spiritului sau ştiinţelor morale. Altfel spus, prima poziţie este filosofia ştiinţei, numită, de obicei, pozitivism, termen inventat de către Comte.  
  
Principala teză a pozitivismului este monismul metodologic, conform căruia ,,toate acţiunile oamenilor sunt evenimente în lume ce au o determinare cauzală strictă, ca şi toate celelalte evenimente. Prin urmare, explicaţia acţiunilor va putea fi dată în cadrul modelului deductiv-nomologic, prin derivarea lor din legi generale şi caracteristici de stare particulare. (....) Validitatea explicaţiei cauzale depinde întotdeauna de adevărul anumitor corelaţii legice” (“Notă introductivă” la G. H. von Wright, Explicaţie şi înţelegere, Editura Humanitas, Bucureşti, 1995, p.6.) 
  
Cu alte cuvinte, caracteristic explicaţiei ştiinţifice este explicaţia cauzală ce constă în subordonarea cazurilor individuale la legi generale ale naturii asumate ca ipoteze, inclusiv pentru natura umană.  
  
Orice explicaţie ştiinţifică încearcă să răspundă la întrebarea ,,de ce?” pusă în legătură cu ceea ce se cere explicat. În termeni simpli, oamenii vor să cunoască nu numai ce se întâmplă, ci şi de ce se întâmplă ceva. Explicaţia ştiinţifică are menirea de a decide asupra unor evenimente în contextul altor evenimente, de a arăta de ce ceva este şi de ce este aşa cum este. În unele situaţii, întrebarea ,,de ce?”, pe lângă răspunsul solicitat, cere şi o consolare, ca de exemplu: ,,de ce trebuie să moară fiul meu?”. Explicaţia în ştiinţă trebuie distinsă de explicaţiile practice care apar ca răspunsuri la întrebarea ,,cum să?”, întrebare ce vizează procedurile prin care pot fi atinse anume obiective. O explicaţie ştiinţifică are două componente esenţiale: 1) ceea ce trebuie explicat – definit prin termenul explanandum; 2) ceea ce explică – definit prin termenul explanans. 
  
Din punct de vedere sintactic, explicaţiei îi sunt impuse două cerinţe formale:  
  
1) să aibă forma unei inferenţe, deductivă sau inductivă, de la explanans la explanandum;  
  
2) să aibă caracter nomologic (gr. nomos ,,lege” şi logos ,,discurs” – care exprimă legi obiective), explanansul să conţină cel puţin un enunţ cu caracter de lege. 
  
O explicaţie satisfăcătoare trebuie să îndeplinească cerinţe de testabilitate, adică explanansul să fie testabil, informaţia explicativă a explanansului trebuie să ofere temeiuri puternice de a crede că fenomenul de explicat s-a produs şi că el era de aşteptat în circumstanţe date. 
  
În general, explanansul constă din două feluri de premise:  
  
1.) ansamblul enunţurilor singulare care descriu condiţiile iniţiale relevante în care s-a petrecut evenimentul;  
  
2.) ansamblul legilor generale care subsumează evenimentul de explicat . 
  
În filosofia ştiinţei, există numeroase puncte de vedere referitoare la tipurile de explicaţii şi, de asemenea, există încercări de clasificare a explicaţiei ştiinţifice, după următoarele criterii:  
  
- natura explanandumului;  
  
- natura legilor din explanans;  
  
- natura relaţiilor legice dintre explanans şi explanandum; 
  
- caracterul şi conţinutul informaţiei inclusă în explanans şi explanandum. 
  
Dintre acestea, cel mai mult analizată este explicaţia deductiv-nomologică. Ea are structura formală a unui raţionalment deductiv ale cărei premise (explanansul) conţin cel puţin o lege de formă universală şi a cărei concluzie (explanandumul) e o consecinţă logică a premiselor. Forma cea mai importantă a explicaţiei deductiv-nomologice se caracterizează prin faptul că explanansul său este format din una sau mai multe legi universale care au caracterul unor legi empirice, factuale, care leagă diferite aspecte observabile ale evenimentului de explicat. Aceste legi reprezintă premisa majoră în raţionalmentul explicaţiei.  
  
Explicaţiile de acest fel trebuie să satisfacă, din perspectiva mai multor autori, patru condiţii şi anume: 
  
- explanandumul trebuie să fie consecinţă logică a explanans-ului ; 
  
- explanansul să conţină legi universale pentru derivarea explanandum-ului; 
  
- explanansul să aibă conţinut empiric; 
  
- propoziţiile ce formează explanansul să fie adevărate. 
  
Cu alte cuvinte, explanans înseamnă legi generale, premisă majoră, iar explanandum, concluzia. Explicaţia deductivă este uneori numită explicaţie cauzală, însă nu toate explicaţiile deductive sunt cauzale.  
  
Un alt tip de explicaţie este explicaţia teoretică (explicaţie deductiv nomologică). În cazul acestor explicaţii, se explică legile empirice prin subsumarea deductivă a acestora la legi teoretice.  
  
În ştiinţele socio-umane, un rol deosebit îl are şi explicaţia deductiv statistică, ce constă în subsumarea explanandumului faţă de un explans ce conţine cel puţin o lege de tip statistic. Hempel distinge două tipuri de explicaţie statistică:  
  
- deductiv statistică, ce constă în subsumarea deductivă a unei informaţii statistice mai restrânse; 
  
- inductiv statistică, ce constă în subsumarea nedeductivă a unui eveniment faţă de anumite legi statistice.  
  
Dacă în explanansul unei explicaţii sunt solicitate legi statistice, atunci trebuie recunoscut şi modelul probabilist. O lege statistică simplă are forma: probabilitatea statistică a producerii unui eveniment G în condiţiile F este R. Adică, p( G,F) = R, unde R < r < 1. 
  
Explanansul unei explicaţii inductive statistice nu implică explanandumul, ci doar îi conferă un puternic suport inductiv, confirmativ, deci o mare probabilitate inductivă (logică). Din acest motiv, există posibilitatea ca explanansul să fie adevărat, iar explanandumul să fie fals. Important este faptul că în multe ştiinţe, explicaţiile inductive statistice sunt importante. 
  
O altă orientare, apărută şi ca o reacţie împotriva pozitivismului la sfârşitul secolului al XIX-lea, este orientarea hermeneutică, cunoscută şi sub numele de idealism. Cei mai cunoscuţi reprezentanţi ai acestei orientări sunt filosofii germani Droysen, Dilthey, Max Weber, Windelband şi Rickert, italianul Croce şi englezul Collingwood. Aceşti gânditori, ca de altfel şi alţii ce au împărtăşit ideile orientării, resping monismul metodologic al pozitivismului şi refuză să ia în consideraţie modelul oferit de ştiinţele exacte ale naturii, drept singurul mod de a înţelege raţional realitatea. Dacă Windelband a inventat numele de ,,nomotetic” pentru ştiinţele care caută legi şi ,,ideografic”, pentru studiul descriptiv al individualităţii, Droysen, pentru a introduce o dihotonomie metodologică, propune termenii de explicaţie şi înţelegere. ,,Ţelul ştiinţelor naturale, spune el, este de a explica; ţelul istoriei este de a înţelege fenomenele care cad în domeniul ei” (G. H. von Wright, Explicaţie şi înţelegere, Editura Humanitas, Bucureşti, 1995, p. 29). 
  
Aceste idei au fost dezvoltate mai târziu de către Wilhelm Dilthey, cel care utilizează pentru domeniul înţelegerii, termenul Geisteswissenschaften, termen inventat pentru a traduce din engleză noţiunea de ,,ştiinţă morală”.  
  
Din perspectiva mai multor autori, cauzalitatea este pusă în contrast cu teleologia, iar explicaţia cauzală cu explicaţia teleologică (telos, scop). După cum am văzut, explicaţiile cauzale sunt orientate spre trecut, iar validitatea explicaţiei cauzale depinde de validitatea legăturii nomice dintre cauză şi efect. Explicaţiile teleologice sunt îndreptate către viitor, iar validitatea lor nu depinde de validitatea relaţiilor nomice propuse de ele. 
  
Există explicaţii care nu sunt teleologice, dar care sunt exprimate în terminologia teleologică. Astfel de explicaţii exprimate în terminologia teleologică, dar care în privinţa validităţii lor depind de adevărul conexiunilor nomice, se numesc explicaţii cvasi-teleologice. Ele răspund la întrebări de felul: ,,cum este posibil ceva?” şi nu la întrebări: ,,de ce se întâmplă ceva în mod necesar?” Explicaţiile cauzale au, în general, expresia: ,,aceasta s-a întâmplat fiindcă...”, explicaţia lor se referă la ceva care a premers şi nu la ceva care este înainte. Un enunţ de genul ,,a fost o răscoală în popor fiindcă guvernul era corupt şi opresiv” are o rezonanţă teleologică şi poate fi numit o explicaţie cvasi-cauzală. 
  
Astfel de explicaţii funcţionează în anumite ştiinţe (ştiinţele comportamentale) şi ele ne ajută să înţelegem ceva sau pentru ce motiv se întâmplă ceva. Explicaţiile cauzale şi explicaţiile cvasi-cauzale se deosebesc de explicaţiile teleologice şi de cele cvasi-teleologice prin aceea că validitatea primelor depinde de adevărul conexiunilor logice, iar pentru ultimele, acest lucru nu este valabil.  
  
Fără a trage o concluzie din punct de vedere teoretic, putem puncta următoarele: există domenii ale realităţii naturale şi mai ales ale realităţii sociale unde explicaţia cauzală trebuie completată cu explicaţia teleologică. Toate acţiunile umane sunt interpretări teleologice, deoarece scopurile sunt motive care determină acţiunile umane. Explicaţia teleologică apelează la concepte ca: scop, mijloc, finalitate, motiv. Dacă într-o explicaţie cauzală explanandum-ul este explicat cu ajutorul unei cauze care îl precede, în explicaţia teleologică, explanandum-ul este explicat prin relaţia sa cu un scop care trebuie realizat în viitor sau cu o finalitate teleologică care poate aparţine viitorului, prezentului sau trecutului. Acest tip de explicaţii prezintă aspecte speciale în care trebuie să luăm în considerare activităţile (umane) ce urmăresc un anumit scop. De aici şi dificultatea analizei. Există totuşi un tip de explicaţie teleologică în care referirea la viitor nu prezintă dificultăţi: explicaţiile acţiunii umane îndreptate spre un scop pentru atingerea căruia acţiunea este un mijloc. Un interes aparte îl prezintă explicaţia finalităţii în biologie. 
  
,,Nevoia de a înţelege lucrurile s-a născut din posibilitatea omului dobândită de timpuriu, în experienţă, de a explica” (T. Dima, Explicaţie şi înţelegere, vol. II, Editura Graphix, Iaşi, 1994), însă trecerea lapidară, în revistă, a principalelor forme ale explicaţiei, ca de altfel şi cele mai tari explicaţii nu ne duc la concluzia că puterea noastră de înţelegere este mai mare şi nici la a afirma că o explicaţie foarte bine formulată poate duce la o înţelegere de un grad mai ridicat. Noţiunile teoretice mai sus punctate au un caracrer orientativ şi istoric deoarece experienţa ne arată că inteligenţa umană a fost mereu capabilă să găsească, într-un fel sau altul, premise nedescoperite, fapte trecute cu vederea sau consecinţe neprevăzute ale oricărui sistem de gândire şi a tras din ele învaţăminte noi şi concluzii care contrazic sistemul. 
  
Raţionalitatea vestică, cu toate avantajele sale, are un defect cardinal: mereu judecă faptele după ,,concluzia lor logică”. Acest lucru tinde să promoveze forme de extremism intelectual sau înţelegere trunchiată la persoanele fără o experienţă de viaţă variată, pentru a susţine o viziune lărgită. Consecinţa unei astfel de raţionalităţi este, aproape de fiecare dată, o minte excesiv de sofisticată sau culturalizată, care se inchide singură în artificialitatea sistemelor raţionale. Semnele ei sunt rigiditatea principiilor, gustul pentru categorii şi absolut etc. Printr-un conceptualism excesiv de ordonat, spiritul schimbător al inteligenţei fiinţei umane devine prematur cristalizat şi este astfel falsificat şi încarcerat. 
  
Omul raţional va evita confuzia, dar aceasta înseamnă şi pierderea oportunităţii de a descoperi, de a observa legături sau corespondenţe invizibile pentru concepţiile ordonate anterior. Nu tot timpul putem pune pe picior de egalitate confuzia cu răul şi poticnirea. Uneori, ea înseamnă schimbare şi, evident, creştere. Lumea văzută dintr-o perspectivă raţionalistă este ca o grădină formală, aşezată pe un plan detaliat şi supra-cultivată cu toate buruienile îndepărtate. Totuşi, pământul neîngrijit, jungla sălbatică sunt sursele de descoperire şi viaţă nouă spre care trebuie sa ne întoarcem regulat pentru regenerarea spiritului.  
  
Deoarece toate conceptele şi cuvintele sunt limitate în timp din punct de vedere cultural şi orice sistem care le foloseşte ar putea fi permanent inteligibil doar dacă mediul şi fiinţele la care se aplică ar fi neschimbate, orice teorie, inclusiv teoriile explicaţiei sunt sortite, mai devreme sau mai târziu, transformări, prin noi interpretări sau extinderi. De vreme ce mereu au loc evenimente care sunt noi, cel puţin din punctul de vedere uman şi istoric limitat, nu putem realiza nici un sistem perfect care să cunoască dinainte toate faptele. Mai mult, deoarece totalitatea faptelor poate fi descrisă în mai multe limbi, în diverse concepte şi sisteme de gândire, nici o teorie nu va putea să dea dovadă de superioritate absolută faţă de celelalte.  
  
Să presupunem că umanitatea ar putea fi deja în posesia unei prezentări adevărate a cosmosului. Aceasta nu va fi niciodată una completă, care să acopere toate detaliile posibile, nici una care să fie liberă de orice problemă de interpretare. Pornirea care îndeamnă minţile umane să insiste pe faptul că trebuie să existe un răspuns adevărat la întrebările cosmologice sau spirituale, este probabil satisfăcută în moduri diferite, totul depinzând de cuprinderea anterioară şi nivelul de înţelegere, parţial de încrederea care se naşte din experienţele personale, sociale şi culturale. Cu alte cuvinte, pretindem un adevăr, fie el şi printr-o explicaţie sau descriere, dar îl înţelegem diferit şi niciodată complet.  
  
Pentru noi toţi este clar că există limite considerabile ale înţelegerii umane, dar unde sunt aceste limite, nu este la fel de clar. Povestea lui Platon despre Oracolul lui Apollo de la Delphi este interesantă aici: întrebat de un căutător care este omul cel mai înţelept, oracolul a răspuns “Socrate”. Socrate însuşi a crezut că asta înseamnă că este ceva foarte important de ştiut şi că totuşi, el, spre deosebire de alţii, ştia că nu are acele cunoştinţe. Cu alte cuvinte, acest lucru se rezumă la: „cu cât înveţi mai mult, cu atât îţi dai seama că ştii mai puţin”. Cu cât ştim mai mult despre complexitatea, ordinea şi vastitatea cosmosului, cu atât mai bine vedem limitele cunoaşterii noastre despre el, cu atât mai puţin despre crearea şi sensul său. Deşi putem învăţa şi treptat ajunge la o cunoaştere adevărată despre lume sau univers, mai sunt foarte multe lucruri în cosmos pe care nu le putem şti cu certitudine demonstrabilă. Cu alte cuvinte, oricât de multe adevăruri am stăpâni, acestea nu pot constitui adevărul absolut. Adevărul rămâne standardul general, dar intangibil al lucrurilor, el însuşi nefiind un lucru. 
  
Probabil că cea mai pozitivă consecinţa a perspectivei socratice a fost cea care ne învaţă despre toleranţă. A tolera opiniile sau credinţele celorlalţi devine cu atât mai rezonabil, când suntem conştienţi că nu avem nici un motiv sigur să credem că ceea ce noi considerăm adevărat chiar şi este. Acest lucru necesită toleranţă extraordinară chiar în chestiunile care par simple. Această atitudine este de asemenea cunoscută ca una de înţelegere, deoarece merge dincolo de mintea individului, spre o apreciere autentică a minţilor celorlalţi, cu privire la dialogul reciproc al minţilor. Intoleranţa este opusă înţelegerii, fiind refuzul de a intra în dialog, refuzul de a intra într-un proces de auto-reflecţie şi de a absolutiza teoriile şi opiniile proprii. În acest caz, valoarea umană a adevărului este luată în considerare şi nu aspectele sale pur intelectuale. 
  
În consecinţă, adevărul nu poate fi în intregime separat de bunătate, de toleranţa amintită anterior, într-un cuvânt de adevărul moral care există, adevăr ce implică înţelegerea legată de moralitate. 
  
Încheiem prin a crede că e bine să şi ştim despre cele spuse mai sus, dar mai ales să ţinem cont de ele atunci când vorbim, când explicăm şi mai alea atunci când explicăm şi vrem să fim şi înţeleşi.  
  
Dincolo de toate, rămânem la ideea conform căreia nici explicaţia şi nici comunicarea, în ansamblul său, nu îşi mai ating scopul în momentul în care degradarea socială depăşeşte limitele suportabilităţii umane. 
  
Craiova  
  
Beatrice Silvia Sorescu  
  
 
  
 
  
Referinţă Bibliografică:
Limitele explicaţiei şi înţelegerii în comunicare, de Beatrice Silvia Sorescu / Al Florin Ţene : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 401, Anul II, 05 februarie 2012, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2012 Al Florin Ţene : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Al Florin Ţene
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!