Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

RECOMANDĂ PAGINA

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Literatura > Recenzii > Mobil |   


Autor: Cezarina Adamescu         Publicat în: Ediţia nr. 291 din 18 octombrie 2011        Toate Articolele Autorului

LEGENDELE EGIPTULUI RE]NVIATE ]N VUIET DE TSUNAMI - RECENZIE LA CARTEA ROSEI LENTINI
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
LEGENDELE EGIPTULUI REÎNVIATE ÎN VUIET DE TSUNAMI 
  
Roza Lentini, Tsunami şi alte poeme, Antologie, Traducere de Eugen Dorcescu. Prefaţă de Esther Ramon, Editura SEMĂNĂTORUL, august, 2011 
  
Traducătoare de prestigiu, poetă, critic şi editor, Rosa Lentini, promotor al literaturii universale prin Antologiile pe care le alcătuieşte şi editează ne invită cu generozitate şi graţie feminină la lectura propriilor creaţii literare, prin bunăvoinţa unui alt mare traducător notoriu din şi în limba spaniolă, Eugen Dorcescu. Editura Semănătorul online, gazda acestui volum, ne-a făcut la rândul său, acest dar de suflet, de a cunoaşte una din vocile cele mai autentice ale poeziei universale contemporane, ale cărei versuri au fost traduse în limbile engleză, italiană, franceză, catalană, română şi portugheză. 
  
Cartea de poeme a Rozei Lentini este însoţită de un C/V scurt dar cu totul impresionant care ne aşează dinaintea privirii o personalitate cu totul excepţională, prin tot ce a scris şi tradus, prin promovarea poeziei în lume. 
  
Ciclul de poeme oferit, cu titlul “Tsunami şi alte poeme” este susţinut de o prefaţă a Esterei Ramon în care memoria se retrage în limbaj în singurătatea nopţii care inundă, precum apa, universul văzut şi pe cel nevăzut, luând cu sine sau atrăgând după sine visuri şi stări de veghe, nu mai puţin tulburi decât valurile. De fapt, o metaforă a vieţii însăşi în toată splendoarea sau hidoşenia ei, dar care exercită o vrajă irezistibilă asupra omului. Apa – element vital – ne este, în cele din urmă – mormânt.  
  
Trimiterea la termenul tsunami – existent în titlu poate fi şi metafora înfricoşătoare a unui cataclism natural care ar înghiţi tot ce îi iese în cale. A asemui versurile Rozei Lentini cu talazurile unui tsunami, tumultuoase, neliniştitoare, lacome, ameninţătoare chiar, constituie un gest de reverenţă faţă de forţa creatoare dar şi distrugătoare a Cuvântului care spală, curăţă, rade, scufundă, distruge, însă, în aceeaşi măsură, înalţă pe culmi mai mult sau mai puţin iluzorii după care provoacă prăbuşiri în abisuri mişcătoare, o încleştare, o luptă continuă din care omul trebuie să se elibereze, dar nu întotdeauna se dovedeşte învingător. În gura valului uriaş pot intra oameni şi lucruri, nimeni nu-i poate sta în cale şi aici, motivul Ofeliei care, în „elanul suicidar” – cum se exprimă Estera Ramon, ca să învingă apa se azvârle în ea, este edificator. Dacă tot ne aruncăm în valuri, cel puţin s-o facem conştient că în braţele ei ne vom găsi liniştea căutată. Care element natural ori produs de mâini omeneşti poate fi mai puternic decât apa? Poţi împiedica o apă să se reverse? Apa, invulnerabilă, care poate stinge până şi pălălaia inimii, într-o sacră abluţiune, apa de care trupul nu duce lipsă, apa din care, de fapt, este alcătuit şi sângele.  
  
Până şi limbajul – cel de-al doilea sistem de semnalizare, poate fi supus tăvălugului lichid, într-o supremă încleştare de a-şi câştiga întâietatea. 
  
Dar pentru că apa nu are schelet şi nici osicioare împrăştiate, cuvântul o poate primi şi disipa în structura lui dură ori în firidele aerului care-l compun, până ce aceasta se calmează şi rămâne la acelaşi nivel ca în principiul vaselor comunicante. 
  
Este interesantă această abordare a materialului (inefabil?!) de construcţie a poemului cu elementul vital, care ne naşte şi ne ucide cu aceeaşi forţă, ori cu măcar aceeaşi indiferenţă. Ce rămîne după ce apa s-a retras dintr-un ţinut inundat? Mâl, obiecte arzvârlite ori mânjite, resturi vinovate din carnea cuvintelor, dar şi obiecte spălate, aproape curate care nu păstrează urmele sinistrului. 
  
Ca orice scriitor care se respectă, citind prefaţa, aproape că nu mai simţi nevoia să intri în odăile vaste ale Poesiei, pentru că ai prins ideea, dar, seducţia este atât de mare, să vezi ce se întâmplă, aşa, ca într-un roman de aventuri, încât nu te poţi sustrage. Poate că e vorba despre mrejele apei care te fură şi nu ştii când ajungi în larg. 
  
Dar de la acest punct începe adevărata aventură spirituală a omului. Ne predăm, prizonieri de bunăvoie, în adăpostul călduros şi mirific care ne poate servi drept acoperiş şi pereţi pentru tihna sufletească. Şi nu e chiar rău, dimpotrivă. 
  
Mărturisesc că despre Roza Lentini nu am citit mare lucru, aşa că, surpriza şi curiozitatea au fost duble, din capul locului. 
  
Tema morţii, atât de familiară poeţilor este pusă pe tapet şi descusută pe toate feţele, până aproape de incantaţie, de fapt, a face cunoştinţă cu termenul, nu înseamnă şi a ţi-l însuşi, a te împrieteni cu el?  
  
Se zice: ai grijă de ce cuvinte rosteşti şi de ceea ce-ţi doreşti. Pentru că se va împlini, mai curând sau mai târziu, nu ştim când, doar Cel care ne-a creat ştie. Dar a ocoli în chip superstiţios termenul, nu înseamnă o fugă inutilă în faţa evidenţei? Estera Ramon o numeşte pe Roza Lentini “o poetă-paratrăsnet”. O poetă care s-a aşezat între noi şi tsunami pentru a ne proteja de forţa uriaşă a valului strivitor care ne poate nimici. Pe care ne-o putem aşeza şi noi drept pavăză. Simbolistica apei, a stâncii, a peşterii, a cuvântului, a valului uriaş numit tsunami, merg mână-n mână spre a creea o lume a conştientului şi a subconştientului în care adeseori ne scufundăm pentru a ne recunoaşte. Să nu uităm că apa, atunci când e limpede şi calmă poate să ne servească drept oglindă, refractând lumina. În ea putem vedea limpede lucrurile şi fenomenele de deasupra, dar putem privi şi în adâncul ei la creaturile care o populează. E o lume a tăcerii miraculoase, zămislitoare de viaţă. 
  
Să nu uităm că această carte este mesajul, butonul de alarmă al poetei în faţa iminenţei dezastrului din faţa căruia nu ne putem abate. E ca un univers kafkian unde rămânem prizonieri în propriul trup metamorfozat în gândac ori în altă făptură. Însă intensitatea emoţională transmisă este copleşitoare. Fatum? Destin? Chiar dacă nu ne e dat să cunoaştem viitorul, un fel de angoasă tulbure se insinuează în simţiri şi în suflet, aşa cum apa se insinuează din subsol spre suprafaţă, acaparând, precum o caracatiţă, totul. Aţi privit vreodată cum vine apa, în valuri mici, pătrunzând într-un spaţiu închis ori deschis pe care pune stăpânire? De cele mai multe ori fără zgomot, ea alunecă în cercuri, formând vălurele care înaintează ameninţător până la picioarele noastre goale. Unde să te ascunzi? Pentru că, oricât ai fugi, oricât te-ai înălţa, ea vine şi vine şi vine şi creşte, ajungându-ţi la genunchi, la brâu, la piept, la gât ... până te înghite cu totul. 
  
Senzaţia de neputinţă este copleşitoare, poate mai cruntă decât înaintarea implacabilă a apei. Condensarea unor imagini-blitz din viaţa scursă, irosită sau nu, are oare darul de a servi drept trunchi de copac, de plută sau de colac de salvare de care te poţi agăţa ca să ieşi la liman? 
  
Cartea se constituie într-un virtual jurnal liric al Alejandrei Pizarnic – pretext pentru autoare de a-şi expune (citând din ea) - propriile trăiri poetice. Este o carte în carte, aşa cum există teatru în teatru sau film în film, deconspirarea actului creativ într-o formulă intimă, agreată doar de cei care sunt familiarizaţi până la identificare cu lecturile pe care le gustă fără de saţiu. 
  
Alejandra este un alter-ego prezent permanent, chiar şi în somn, când îi împrumută poetei rămăşiţe de vise, amintiri, trăiri inconştiente sau la limita subconştientului, în starea de oniro-luciditate. 
  
Rosa Lentini şi-a ales un personaj fictiv pentru a-i ilustra gândurile şi sentimentele şi de aici, întreaga aventură iniţiatică a cunoaşterii de sine. “Citind-o pe Alejandra Pizarnik” titlu prevenitor de pe prima pagină – de fapt, descifrându-şi propriile cuvinte, autoarea ne introduce în lumea ei plină de mistere. Aşa cum în copilărie, îţi alegi un personaj imaginar cu care te întreţii şi te joci nestingherit, Alejandra devine imediat aliata noastră, ba chiar prietenă, pentru că ne dezvăluie secretele autoarei şi ne răspunde la întrebări pe care, din decenţă şi pudoare, nu i le-am putea pune. Ea este martorul din umbră, cel care le ştie pe toate şi ne informează despre starea lucrurilor în orice moment. Încă de la primele versuri, ori chiar din motto-ul scris chiar de Alejandra, ai senzaţia că această eroină fictivă este chiar poeta însăşi: “Un nume doar murmura pentru sine Alejandra / în 1956, anul când eu am fost concepută. Patruzeci / de ani mai târziu citesc numele în / minuscule alejandra , / în gura celui care a stăpânit moartea precum fetiţa ce / sub vânturi cenuşii aşteaptă celălalt ţărm, şi scrie: / “dedesubt sunt eu / alejandra”. (I) Legătura tainică dintre cele două personaje, unul real şi altul fictiv este atât de puternică încât adeseori ele se confundă: “Alături de ea alta, înamorată de negură, zice că nu crede / în trupul ce n-a existat niciodată. / Mă gândesc acum la eternitatea pe care cuvintele sale, / în acest a fi dedesubt, o desfăşoară în lectura mea” (I).  
  
Situarea persoanei umane între un pericol imminent şi prăpastia care e un şi mai mare pericol, constituie provocarea supremă a vieţii şi aici este vorba de alegerea fiecăruia. “Să cazi până atingi adâncul dezolat”. / De / cealaltă parte laţul ucigaş / fără pentru ce nici pentru cine”. 
  
Atingerea acestui punct-limită ca într-o peliculă pe care se succedă cu repeziciune imagini-blitz din propria viaţă, constituie însă şi prilejul/motivul/pretextul pentru a-ţi declina crezul artistic pentru care ai trăit şi luptat înbtreaga viaţă: “Trebuie să scrii ca într-un legământ / săpând în umbră, cu lumina înăuntru” (III). 
  
Citându-şi misteriosul personaj, Rosa Lentini creează cadrul desfăşurării experienţei cruciale prin care trece, nu fără a-şi lua măsuri de precauţie: ”Tăcerea ţi-a luat în stăpânire poarta / şanţul şi golul. Cineva trece / ca un lup cenuşiu în noapte / cu puii săi jupuiţi / în timp ce moartea îi ciopleşte oasele / ca pe nişte sculpturi, ca pe nişte flaute. / Tăcerea-i de argint, muzica / de diamant şi moartea nu e / un pumnal de aur” (III). Excelentă metaforă a morţii! 
  
În cadrul destul de straniu creat, glisarea spre fantastic este chiar necesară, pentru că ochiul, mintea, inima, nu ar suporta realitatea. Imagini-tampon stau între sine şi sine “terminându-se, reîncepând / ceea ce nu e altul/ şi nici nimic nu este” – vârtejul poate fi ameţitor în goana după“cuvinte adolescente care, / bălării între dărâmături, / nu vor să se-ntoarcă, / se roteşte absenţa / în culorile pădurii / o voce de foarte departe/  
  
ori o traversare de aripi” (IV). 
  
Aici este vorba despre substanţa însăşi a poeziei care poate fi aflată foarte rar, dar Rosa Lentini, în căutarea cuvintelor-sălbăticiuni colindă ţinuturi necunoscute, alături de Alejandra până în “locul în care se formează 
  
întrupările poetice” (IV). 
  
Căutările iniţiatice continuă, din inima pădurii, în spaţiul subacvatic îi descoperă acea “creatură a adâncului”: “O voce şi altă voce în urmă / lentele pliuri ale dublei memorii. Cu scoarţe de arbore adormite pe piept 
  
/ este uşor acum să o ştii îmbrăţişând pământul / privind grădina unde zicea că nu vin / cuvintele sale de peşteră cu spatele la nori. / A o vedea transformându-se în Fecioara Rocilor” (VI). Identificarea cu Fecioara Rocilor sau a peşterii, face trimitere la fabulos, la imaterial. Este ipostaza sub care se doreşte a convieţui autoarea în dorinţa sa de comuniune cu propria ei persoană: “Dacă eu aş fi Alejandra cea trecătoare / cu frumoşi ochi febrile / ochi ce-şi desenează forma / obosiţi de a citi cuvinte / ce numesc şi fac / umbre fără carne, / ştiind că despre aceasta este vorba / de a zămisli absenţă; / dacă eu aş fi febra sa / fructul său muşcat, unica sa/  
  
pasăre în vânt / sau braţele sale, frunziş veştejit / transparenţe în lumina cerului / iubitoare resturi ale unei biografii. / Traversând această lume 
  
dinspre celălalt ţărm / de-a curmezişul retinei sale / de la balustrada bărcii/ 
  
în laguna Estigia / toată noaptea aş zice: / cu ochii mei îi ascult pe cei morţi” (VII). 
  
În acelaşi registru, poemul “Nevăzătoarea” ne-o descoperă sub chipul poetesei care “ar forja sensul cuvintelor” – cu instinctul “descoperirii culorilor” –pe fata cea orbă care se substituie Alejandrei. 
  
În “Visul pe care-l visează universul” – autoarea dezvăluie “Cântecul rîului şi al nisipului” – un straniu text poetic cu parfumuri orientale: “Cântecul ce se naşte din nisip, pe care-l cântă râul, din vântul ce ridică nisipul şi te / îngroapă, se sfârşeşte / aici./ Cu câteva nume ghicite se / deschide poarta Egiptului. Visul pe care-l visează universul aşază lent silueta noastră peste aceste ţinuturi/ milenare, / spirale ale umbrei” (Cântecul rîului şi al nisipului). 
  
Elementul fabulos îşi face simţită în continuare prezenţa în “Insula elefantină” – un alt ţinut mirific de pe ţărmurile căruia, “arbuşti cu flori albe se adapă deasupra Nilului. În arbori se / arată / puncte albe în cupele pline. / Un zgomot neaşteptat traversează aerul./ Din sălcii şi / salcâmi florile ies în stoluri, şi pentru câteva clipe ramurile se golesc de culoare./  
  
Ochiul tău va căuta ani întregi această absenţă suspendată. / După un scurt zbor de recunoaştere, păsările se întorc la locul lor exact pe ramura / aceluiaşi arbore, tumult de viaţă, acum dezordonat”. Toate aceste imagini superbe invită la contemplare asupra rostului omului în mijlocul frumuseţii de negrăit a naturii. 
  
Fie că sunt de întindere, fie scurte, poemele respiră un aer misterios şi bogat în sensuri şi imagini care parcă-ţi taie respiraţia. Nilul este reperul principal la care se raportează oameni, animale şi fenomene naturale. 
  
Ţinutul atât de cântat de poeţii lumii ascunde multe secrete, dar localnicii ştiu să le descifreze şi să le exploateze pentru supravieţuirea într-un areal neprielnic, supus primejdiilor de tot felul. Adaptarea la mediu este o problemă esenţială pentru om. “Numai când mâlul începea a se fixa / ascunzând pui de peşti şi de reptile în noroi, / vietăţi pe care / copiii se distrau desgropându-le,/ pătratele de pământ lucrat cu luni înainte lăsau să 
  
le apară / marginile, mai întâi timid, apoi cu hotărâre, / şi egiptenii se întorceau la câmpurile şi / riturile lor, / spre-a cultiva unica monedă / cunoscută în Egipt, schimbul în grăunţe, mirodenii sau / smirnă, şi spre 
  
a-l venera pe faraon/ care împreună cu zeii săi aştepta răbdător, / aşezat în adâncul / templului, ca o unică rază din soarele amiezii să-i aducă aminte, / dincolo de / mormânt, căldura pierdută” (Creşterea apei).  
  
E, cu alte cuvinte, e vorba despre o adaptare a omului la cotidian, cu tot ce implică el, inclusiv cu vicisitudinile naturii, cu viaţa şi moartea care se împletesc în asemenea măsură încât uneori, par a însemna acelaşi lucru. 
  
Rosa Lentini ne descoperă o lume pe care noi, europenii nu avem cum s-o descifrăm, ori o înţelegem greşit, după aparenţe. 
  
Ea ne introduce în etosul şi eposul oriental, la fel de firesc cum ne-ar povesti despre aşa-zisele binefaceri ale civilizaţiei moderne, sufocante şi stresante. De aceea, un cântec egiptean, intonat de un copil localnic creează emoţie estetică mai puternică decât un tablou al unui pictor contemporan:  
  
“În bărci micuţe, folosind braţele drept vâsle, se apropie copii de feluci ca să cânte / cântări la modă pe care cred ei că turiştii doresc să le-audă. / Cerem unor ochi îngropaţi în piele măslinie un cântec egiptean. Ochii se luminează / în timp ce din pieptul plăpând al micuţului ţâşneşte cea mai dulce intonaţie, şi orice / altă melodie / încetează a se auzi în tot lungul râului. / Şi chiar dacă surprins copilul nu înţelege de ce primeşte o / recompensă în schimbul / plăcerii acesteia atât de / personale, pentru câteva / clipe ochii săi sunt mai albi pe pielea-i verde-gălbuie şi / surâsul său 
  
traversează măreţul Nil de la un mal la altul” (Bărcile Nilului). 
  
Conştienţi sau nu de importanţa istoriei multimilenare a ţinutului lor, localnicii se comportă în felul lor, văzându-şi de existenţa proprie, inconştienţi de imensele bogăţii ascunse în templele scufundate sub o construcţie nouă pe fluviul care le-a îngropat trecutul sub valuri. Şi doar arareori, apa aduce la ţărm vestigii ale trecutului, câte un ciob sau un fragment de frescă într-o arhitectură veche şi cu un scris necunoscut timpurilor actuale. 
  
“Apa nu se aseamănă protectorului nisip, acest leagăn arămiu, acest soare între dune,/ apa / vagabondează printre pietre, le fisurează, ia cu sine/ fragmente minuscule, provoacă / spărturi mai mari, / descompune reliefurile colorate. / Ea este stăpâna răsuflării Egiptului, debordantă şi / posesivă, un adânc albastru-verzui cu locuitori puţini, sub suprafaţă abia se / păstrează trăsăturile / unui chip, visul palid al unui trecut sau lente melodii în graiuri stranii. Din ea / ţâşnesc / ecourile unei vieţi anterioare, cu Amon şi Amon Ra urmaţi de bărci vii, cu sacerdoţi / sărbătorindu-şi zeii, şi în amintire o barcă pentru zi şi o barcă pentru noapte / coexistă, / şi în amintire doar vagi cântece neliniştite... / O lumină strălucitoare ce s-a scufundat, şi apoi, ani şi ani în umbră, o Atlantidă sub / picioarele noastre. (Barajul de la Assuan). 
  
Este extraordinar ce încărcătură spirituală au versurile de mai sus! 
  
Trecutul multimilenar reînvie sub loviturile de lopeţi ale felucei, pe măsură ce ghidul istoriseşte faptele faraonului Ramses, ale zeilor Ra şi Osiris, împreună cu fiii lor Set şi Horus. Este ora când fantomele antice reapar sub ochii uimiţi ai turiştilor însetaţi de legende şi poveşti cu piramide şi faraoni: “Secole de întâmplări apar din nou sub coviltirul torid al bărcii acesteia, unde toţi / suntem legănaţi de cuvinte inspirate, melodioase şi / încete, în timp ce descendentul / copt al vechiului Egipt ne observă. / Dacă ceea ce s-a trăit este pus pe hârtie, atunci devine istorie – zice acela -, / atunci / se izbuteşte / a-l face să se întâmple de / două ori (Feluca). 
  
Nici “Valea Reginelor” nu este ocolită de autoare, amintind de templul primei femei faraon a cărei efigie pe templul funerar este sarea albă. 
  
Miturile renasc şi se nasc sub ochii privitorilor, pe măsură ce la ţărm, curenţii “se întâlnesc cu meduzele anotimpului”. Solul se mişcă, muşcat din răzoare de sare, sub aceeaşi lumină de far scufundat – martor al tuturor preschimbărilor geo-climatice. Doar pietrele şi nisipul stau chezăşie acestor istorii care odinioară constituiau centrul lumii. 
  
Poemele scrise în formă epică, orchestrate amplu, cu versuri lungi, întrerupte adeseori brutal de câte un vers scurt, par toate poveşti uitate, al căror tâlc încă mai aşteaptă descifrarea. Un astfel de stil narativ este în “Cheia lumii” care descrie geografic aşezarea de nisip şi apă devenită legendară prin zeii ei şi prin masivele piramide care s-au păstrat intacte după noianul de ani. Reprezentări ale triunghiului cu vârful în jos reunind cele două părţi ale ţării şi linia care le despărţea, semnifică desenul lumii, cheia întregii existenţe, aşa cum scrie Rosa Lentini. Contrastele sunt de neevitat: “Egiptul tindea spre stele ori se afunda în nisip./ Cu o imensă cheie a vieţii făcută din plumb aurit se deschid astăzi cele două / temple din Abu-Simbel sau cel din Luxor, în antica Tebas, cu coloanele sale, / obeliscuri, statui de zei şi marele bulevard incomplet cu trei kilometri de / sfincşi ce unea în vechime această ultimă construcţie cu cea de la Karnak. / La întorcerea spre vapor după vizita la Luxor, un grup de copii ce-i / salutau pe turişti, urmându-i pe aleea ce coboară până s-ajungă la / portul înflorit, au făcut un cor în jurul nostru. Fetiţa cea mai mică, cu un / chip frumos ca faţa lumii când se trezeşte, s-a apropiat de fusta mea. Din Egipt / mi-am adus amintirea acestor obraji iluminaţi, am mers să caut zborul incredibil al ciucurilor roşii ce înfloresc în salcâmi, şi am găsit / fructul seminţei pe care am plantat-o ca un sărut, şi am făcut-o să crească, precum o / cheie a vieţii, în / albul dinţilor unui surâs”. 
  
Sunt impresii care se fixează pe suflet şi pe care nu le mai poţi şterge lesne. În acelaşi tonalitate este descrisă “Cetatea morţilor”, aşezată “peste  
  
oasele vechilor locuitori ai Egiptului, la picioarele templelor dedicate lui 
  
Horus sau lui Ka, în Kom Ombo sau în Philae, o infinitate de rămăşiţe de ustensile: / fragmente de marmite, oale, / vase, toarte, capace sau căuşe de străchini se întâlnesc răvăşind nisipul. Sunt / reziduurile vechilor / aşezări de familii cu corturi, abandonate la mijlocul secolului / nouăsprezece, familii care, gătind şi dormind sub umbrare legate de coloane, erau / vegheate / de zei”.  
  
Cu o astfel de istorie în spate, nu e de mirare că-n cetate, comunităţile existente şi astăzi, descoperă în grote, urmele (uneori palpabile) ale zeilor: “Uneori un ochi mult prea alb se iveşte din interiorul uneia dintre ele, ne priveşte cu / neîncredere, şi / se pierde apoi în camera sepulcrală”. 
  
E ceva foarte straniu, dar în acelaşi timp, fascinant. Tulburătoare este şi prezenţa “Poetului din Alexandria”, care a lăsat un autograf pe plajă, ars de soarele amiezii şi de vântul din nord. 
  
“Un poem ocru ca o înserare pe plajă la ţărmul deltei mărgineşte /  
  
Mediterana. Poem ars de soarele amiezii şi de vântul de nord. / Poem ce miroase a iod şi a salină. Un spaţiu alb între versuri apropie / degetul peste / buzele poetului din Alexandria. El şi-a înghiţit silabele finale ale tuturor/ strofelor. Le-a aruncat în ora când refluxul mareei le scufundă în/ profunzimea nisipului, în adâncimea melodiei valurilor. Într-o zi, chiar/  
  
aceste dune marine vor forma unica prezenţă pe solul Egiptului. Şi/  
  
atunci, erodate de trecerea timpului a cărui acţiune combinată de sare şi/  
  
apă le-a şlefuit cântecele, finalurile de strofă vor renaşte firesc./ Tocite, vor merge spre moartea lor naturală, precum aceste grăunţe de / somn de care ne/ sprijinim capul pe aceste plaje, aceste furtuni roşietice în/ vis. Noapte bună nisip, fără un poet care să-ţi termine cântecul”. 
  
O secvenţă destul de consistentă este intitulată “Sudul din mine” şi cuprinde poemul “Omilie”.  
  
Corespondenţa dintre viaţă şi muzică este filonul fierbinte care conduce la izvor, precum ansa din lemn de alun care descoperă sursa apei. 
  
De la aşteptarea încordată, plină de prevestiri, cu o muncă istovitoare pentru înălţarea digurilor uriaşe, până la declanşarea sinistrului, în poemul “Tsunami” – emoţia creşte până la paroxism pentru că ştii că trebuie să se întâmple ceva. “Tsunami apropie peşti de tristeţe / şi fixează două cuvinte:/ moarte şi mare. / Case, oameni, animale şi trotuare / sunt vid. / Se renunţa la a sprijini mâna aceea/ şi visele ce încă o incarnează / doresc s-o liniştească o dată cu liniştitele-i vene. / Tsunami, suspin al apei/ al urgenţei şi dezolării / primul vis înaintea dezordinii / călătorie tulburată. / Mai târziu pe străduţe şi pasaje / în casele dărâmate, sub pietre / şi graiuri o călătorie amorţită: / fuziunea intimă cu noaptea, odihnă, / transparenţa intactă / a unei ape cu peşti mai reci / mâna pe care nu izbutim s-o trezim”. 
  
Numind şi descriind un lucru sau o stare, te familiarizezi cu ea în aşa fel încât, când într-adevăr se manifestă, deja catastrofa nu mai pare atât de mare. Urmările tragediei sunt însă, dezastruoase. “Casa inundată” – fixează astfel de moment în imagini copleşitoare: “În casă o femeie blestemă / fiindcă aplecându-se mâinile/ i se umplu cu spumă./ Privesc podeaua dispărută / peşti mici pleacă şi vin / printre tălpi. / Va trebui cumpărată o barcă / pentru a merge de la o locuinţă la alta / şi ecluze, pentru a opri apa / ce se revarsă. / Amestecate, obiectele se leagănă / la mişcarea oceanului / fără ca vreunul să pară a fi fost / atins de mâini omeneşti / în timp ce valurile smulg cuvintele / făină, sare, cafea, zahăr...” / doborâte sub mantia lor. / Mestecăm nisip în mâncare / şi ultima amintire, / piele străină /acoperită de alge. / În cântec, o cădere fără sfârşit / şi soarele negru al melancoliei”. 
  
Cu toate acestea, omul are capacitatea de a se reface, el uită trecutul şi o ia din nou de la început ca-n prima dimineaţă de luni a lumii.  
  
În peisajul sinistru de după inundaţie, ca o făgăduinţă, ca un nou legământ, semn că viaţa nu e distrusă şi că va continua, apare o pasăre, un bâtlan şi el reprezintă speranţa, nădejdea reînvierii. (Nu Pasărea Phoenix este simbolul renaşterii din propria-i cenuşă?) “Un bâtlan apare din când în când deasupra punţii, / dă repezi ocoluri şi urcă în cursul râului./ Penajul său alb lasă o fisură / în cerul înserării / pe care pânza nopţii o va preschimba în lumină. / Ţipătul lui deconspiră o mare lăsată în urmă./ Foarte aproape de coastă ochiul tău se întunecă / pe nisip sub umbra pinilor. / Trupurile celor ce se scaldă veghează şi aşteaptă. / Se agită spuma, albă de sare. / Mai înainte ca ora celor morţi să grebleze / timpul plajei, oamenii adorm. / Peste capetele lor, uşoară, marea pasăre / a crepusculului iluminează drumul de întoarcere”. 
  
Un alt ciclu se intitulează: “Cele patru roze”, şi este datat 2002. Se disting câteva poeme de respiraţie amplă, alcătuite din mici poeme, precum perlele în stridie. Par jocuri de cuvinte abil construite, în cheie filozofică. Ex. “Foc de grilaj / fiecare pas nu este / decât înapoi / o însemnare pe pagină/ 
  
un revers de oglindă / fără mercur”(Veninul). Sau, în acelaşi poem: “O să ningă / poate / fulgii se fragmentează / odihnindu-se cuvintele / iau forma obiectelor / palpită fugace / felul în care se risipesc / şi se adună / paşii pierduţi / ai vocii sale”. 
  
În acelaşi format de poem-fluviu, este şi “Piatra”, având conotaţii filozofice: “A pluti înseamnă /a îngheţa / dacă mă trezesc / între pânze / de nori iernatici / acum suntem/ înseşi inimile noastre / orfane / fraţi de cuvânt/ 
  
două metale / ce se înmoaie / într-un destin / atât: ultragiat”  
  
Poemul “A domina teama Simbioză” – are în centru figura luminoasă a mamei: “Ne jefuieşte cel care ne măsoară / ne întoarce rumoarea / poemului temerar care-am fost / şi tu te opreşti / la marginea mlaştinei / etern fără apărare aluneci / infinit gătită”; “cobori ca un arpegiu / ce se adânceşte, / cercuri ce se dizolvă / şi fără statură / eu înspre tine pe punctul /de a muri / o piele doar dedesubt / abia scăpând din copilărie / abia susţinând asaltul / acolo unde alţii se aruncă-n prăpastie”. 
  
Emoţia creşte pe măsură ce înaintezi în poem şi descoperi o fiinţă vulnerabilă, sensibilă, care caută încă ocrotire: “acum desenez în aur/ 
  
ca pe nişte mari monede / pleoapele tale, / vreau să pictez paradisul : /  
  
curcubeu, curcubeu / şi să fac din cingătoarea ta / un camuflaj / cu spuma scoicilor.// (5)// Voi micşora apa / pentru a-ţi da să bei / soarele nisipurilor / rădăcinile răsucite / ale plantelor de apă / un adânc ornamental / ce-ţi seamănă / şi povara nopţii / mult prea reală, / până şi cheile / sunt răsucite în lăuntrul tău; / urcă umbră măruntă / moarta mea preferată / o voce cu o coardă / spre pulbere / întoarce-te, dispari / unde nimeni / nu te mai poate răni”(A domina teama Simbioză). 
  
Ultimul poem, intitulat “Hărţi” – are ca punct de sprijin trăirea amintirii şi neputinţa de a cuprinde în cuvânt în toată acuratelea lor, sentimentele. Iată: “Dragostea este ceea ce încă urmează a se scrie” –spune poeta şi e perfect adevărat pentru că, oricât s-ar încerca, subiectul este inepuizabil. Volumul de faţă ar putea fi intitulat: “O întâlnire în spatele unei amintiri” – întâlnirea cu Poezia care generează un întreg şuvoi de amintiri transpuse în vers, pe care Rosa Lentini a ţinut neapărat să ni-l dăruiască. Şi bine a făcut mulţumită traducătorului de excepţie care este Eugen Dorcescu. 
  
CEZARINA ADAMESCU, 
  
www.agero-stuttgart.de 
  
17 octombrie 2011 
  
 
  
 
  
Referinţă Bibliografică:
LEGENDELE EGIPTULUI RE]NVIATE ]N VUIET DE TSUNAMI - RECENZIE LA CARTEA ROSEI LENTINI TSUNAMI ŞI ALTE POEME . TRADUCERE: EUGEN DORCESCU / Cezarina Adamescu : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 291, Anul I, 18 octombrie 2011, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2011 Cezarina Adamescu : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Cezarina Adamescu
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!