Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Orizont > Opinii > Mobil |   


Autor: Ion C. Hiru         Publicat în: Ediţia nr. 493 din 07 mai 2012        Toate Articolele Autorului

LECŢIA de PATRIOTISM
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
Limba noastră, diamantul neamului românesc 
  
„Luaţi un copil de mână şi duceţi-l de la Dunăre la Mare (...) din sat în sat, şi întrebaţi-l: Unde este? Şi cum îi zice locului pe care calcă? Şi vă va răspunde: Nu ştiu cum se cheamă satul acesta, dar ştiu că pretutindeni pe unde m-ai dus, unde s-a vorbit româneşte, este pământul Patriei mele, este Patria mea!”, spunea într-unul dintre fulminantele lui discursuri, cu peste un secol în urmă, Barbu Ştefănescu Delavrancea. A nu considera limba unui neam care îşi doreşte să fie liber şi să-şi păstreze fiinţa naţională, cea mai puternică armă a sa, ar însemna o crimă. Cine ţine vie în noi iubirea de neam şi de glie, istoria noastră, care este dovada, în faţa lumii întregi, a obârşiei poporului nostru, dacă nu limba noastră, româna, această „comoară din adâncuri revărsată” despre care a scris cu patos poetul basarabean Alexei Mateevici. 
  
Limba română este icoana în care se oglindeşte bunătatea şi înţelepciunea poporului nostru, gingăşia sufletului românesc, sensibilitatea şi dăruirea pentru cauze drepte ale românului, de-a lungul existenţei sale milenare. În limba noastră şi-a cântat poporul durerile, eroii, istoria şi, astfel, sufletul său a fost şi este un izvor nesfârşit de frumoase poezii, „aşa de armonioase”, cum spunea bardul de la Mirceşti, Vasile Alecsandri. În limba curat românească, poporul român şi-a creştinat copilul, şi-a legat destinele în faţa altarului, şi-a condus mortul la groapă. În această limbă, dulce „ca un fagure de miere”, cum o numeşte Mihai Eminescu, românul şi-a scris doinele, şi-a preamărit eroii în balade, şi-a plâns amarul în bocete. Cât adevăr în spusele lui Sadoveanu: „La noi, românii, întâi se aud cântecele şi apoi răsare soarele”. Străbunii ne-au lăsat un grai frumos, melodios cum altul nu-i, datoria noastră este doar să-l rostim, să-l iubim ca pe un tezaur moştenit, dar să-l şi îmbogăţim, să-l cultivăm. Cu părere de rău, cu sufletul amar, trebuie să spun că cinstirea limbii române, „creşterea limbii româneşti”, punct testamentar al poetului de începuturi Enăchiţă Văcărescu, au rămas simple îndemnuri, vorbe spuse în deşert... 
  
La sfârşitul secolului al XIX-lea, cărturarii noştri şcoliţi în Europa împestriţau frumosul grai românesc cu franţuzisme, mare primejdie pentru limba strămoşilor noştri, care ne vorbeşte de vremuri îndepărtate, de istoria acestui neam urgisit. Cărturarii de care vorbeam erau acei „fii risipitori” care, vrând să-şi impună autoritatea, vezi, Doamne, cine sunt ei, murdăreau limba românească. În acest sens, învăţatul Alexandru D. Xenopol scria: „A atinge limba unui popor, este a i se distruge chiar temeiul său de a fi, a i se întuneca chipul cel original, cum universul se răsfrânge în icoana minţei lui. Noi, românii, am dobândit prin dezvoltarea noastră istorică, o limbă de o frumuseţe, de o energie şi de o bogăţie, pentru care am putea fi invidiaţi de alte popoare (...) Nici limba franceză, nici cea germană, nici cea engleză, nici cea italiană nu a fost cultă de la început, ci pomul sălbatic a fost cu încetul curăţit, aşa că vlăstare noui, frunze mai frumoase şi flori mai roditoare au venit să-l împodobească. Dar, la cele mai multe limbi culte, dezvoltarea s-a făcut din lăuntrul limbei, nu prin adaos din afară (...) prin modificarea termenilor vechi sau prin iscodiri deadreptul din geniul limbei însuşi (...) Aşa s-a făcut ca limba noastră să fie împestriţată cu o mulţime înăbuşitoare de neologisme, unele de trebuinţă, altele de prisos. Prin aceasta s-a făcut un mare rău limbei româneşti, pentru că i s-a răpit facultatea de a găsi ea însăşi mijlocul de rostire pentru gândurile noui; i s-a frânt elasticitatea; i s-a înăbuşit puterea creatoare şi s-a făcut din ea un loc de scursoare pentru toate cuvintele străine, ce veneau s-o despodobească”. 
  
Şi iată că istoria se repetă în zilele noastre. Mi-a fost dat să ascult în media românească, cărturari de renume şi alţii mai mititei, care, în mod intenţionat, nu găseau cuvântul neaoş românesc, introducând, printr-o imitare de-a dreptul dezgustătoare, cuvinte englezeşti sau franţuzeşti ce dezbracă frumosul grai în care se vorbise până acum, de veşmântul sclipitor al limbii române. Cred că nu exagerez cu nimic când spun că este un adevărat caraghioslâc să auzi un fotbalist român plecat în străinătate şi care vorbea înainte limba românească, chiar dacă era incorectă, agramată, că vine acum în faţa microfoanelor şi îşi caută cuvintele româneşti pe care, negăsindu-le, le înlocuieşte cu cele din italiană, engleză şi chiar chineză, mai nou. O mare vină găsesc că are şcoala, pentru că permite intrarea fără rost a atâtor cuvinte străine graiului nostru. Manualele şcolare, pe cât posibil, ar trebui să îndepărteze împrumuturile care nu sunt necesare şi pe care elevii se străduiesc să le priceapă. Autorii, din păcate, consideră că un manual bun e acela împestriţat cu englezisme, franţuzisme şi cuvinte de altă provenienţă, care schilodesc limba noastră cea română.  
  
Apoi, profesorii ar trebui să convingă pe şcolari că este absolut necesar să scrie şi să vorbească o limbă curat românească, în acest fel ajutând să se facă o curăţire, atât de necesară, a limbii române, „Limba vechilor cazanii / Care o plâng şi care o cântă / Pe la vatra lor, ţăranii”, cum spune poetul basarabean Alexei Mateevici. Un vajnic apărător al limbii române, profesorul de elită Constantin Voiculescu, dă următoarele exemple, în cartea sa „Cum vorbim, cum scriem”: 
  
„- O.K. – adjectiv invariabil; adverb. Cuvântul este folosit excesiv, frizând ridicolul, precum în exemplele de mai jos: 
  
* Medicii i-au dat O.K.-ul. 
  
* Am prins ultimul avion care primise O.K.-ul. 
  
* Guvernul a transmis O.K.-ul (acest cuvânt a căpătat astăzi sensul de „bine”, „în regulă”, dar iniţial se folosea în timpul războiului când, după luptă, se spunea că au fost „0 killed” – „0 morţi”, n. a.). 
  
- Week-end (weekend), s. m., pl. weekend-uri – (timp liber de la) sfârşitul săptămânii. Din snobism, cuvântul este folosit excesiv la emisiunile radio şi TV, precum în exemplele: 
  
* La început de weekend, a început weekend-ul, la sfârşit de weekend, sfârşitul weekwend-ului (ultimele fiind construcţii pleonastice, n. a.)”. 
  
Aşa este, am văzut cu toţii că zilele de vineri, sâmbătă şi duminică, sau românescul „sfârşit de săptămână” au fost înlocuite cu acest anglicism (englezism) a cărui repetare devine supărătoare şi care nu împodobeşte graiul românesc, adevărat „şirag de piatră rară, nu-l înfrumuseţează. Nu greşesc cu nimic când spun că este imperios necesar ca Academia Română, aceeaşi care, în DOOM 2, a întronat nişte noi reguli în scrierea românească, să vegheze mai atent şi să stăvilească aceste derapaje voite ale limbii române. Mai ales că, de foarte multe ori, necunoaşterea sensului unor anglicisme generează unele construcţii pleonastice, rezultând exprimări greşite, cum ar fi: mijloace mass-media, hit de mare succes, conducere managerială etc. După părerea mea, există împrumuturi absolut justificate, necesare, cuvinte, sintagme sau unităţi frazeologice care nu au corespondent în limba română sau care prezintă unele avantaje în raport cu termenul autohton, dar există şi împrumuturi nejustificate, să le numim de lux, inutile, pentru că termenul românesc este de preferat, de exemplu: advertising (publicitate), briefing (scurtă conferinţă de presă), training (instruire), entertainment (distracţie, amuzament), job (serviciu, slujbă), agreement (acord) şi multe altele care, folosite în exces, devin supărătoare. 
  
Dacă ne întoarcem cu 107 ani în urmă, la 1 aprilie 1905, iată ce spunea Regele Carol I, în cuvântarea rostită în faţa Academiei Române:  
  
„La temelia acestui templu se află limba, această duioasă limbă românească, care mi-a devenit îndoit de scumpă din ziua când am auzit-o răsunând pe buzele neuitatei mele copile şi de când, spre a mea mângăiere, urmaşii mei o grăesc împrejurul meu. Dorinţa mea era, ca Academia să scape aceste odoare ameninţate a cădea în uitare, redându-le locul la care au drept şi să puie o stavilă la acest val de nepăsare pentru graiul bătrânesc, stârpind totodată buruienile neologismului, care înăbuşe limba strămoşească. (...) Aceste parazite răutăcioase, numărul lor creşte pe zi ce trece şi sfârşitul va fi schilodirea limbei. Strecurarea lor o datorăm, în mare parte, vieţei politice, obiceiurilor apusene şi educaţiei copiilor în străinătate”. Cât de actual este acest discurs al regelui neamţ, care s-a dovedit mai român decât mulţi români! 
  
Astăzi, mai la fiecare rând din ceea ce scriu ziariştii, ne confruntăm cu termeni neologici care pocesc limba, termeni folosiţi pentru a da o aparenţă de intelectualitate elitistă materialului publicat, de multe ori rămaşi neînţeleşi, asta în timp ce limba română, limbă vie şi foarte expresivă, are destule cuvinte ce pot fi folosite, fără ca cititorul să mai fie nevoit să consulte dicţionare explicative ca să se edifice. Ziariştii noştri, unii de un înalt profesionalism, cu scrieri de o foarte bună calitate, trebuie să înţeleagă că folosirea în exces a franţuzismelor şi anglicismelor stâlceşte limba şi că făptuiesc astfel o adevărată crimă faţă de moştenirea neamului lor. S-a stins oare simţământul naţional despre care vorbea Nicolae Iorga?  
  
„Dacă nu se va ajunge, spunea el, ca poporul să impună limba sa naţională simţământului de iubire al tuturor stratelor sale sociale, dacă nu vom fi în stare, prin cetirea şi administrarea aceleiaşi literaturi, să unim toate păturile sociale ale poporului nostru, în aceeaşi mare unitate etnică, vom avea soarta Poloniei, ţară care odată a avut glorie, a avut strălucire şi a cărei urmă se caută pe pământul Europei”.  
  
Şi iată ce scria, tot despre rătăciţii neamului, Alexandru Vlahuţă: „O putere ne înfrăţeşte, o taină ne leagă pe toţi de marele, de sfântul suflet al poporului nostru: e adânca iubire a limbei strămoşeşti şi e credinţa nestrămutată în continuitatea istorică a neamului, care de două mii de ani îşi cântă doina în limba aceasta. Împrejurările au făcut, ca o mică parte din neamul nostru să cugete într'o limbă străină, şi-i dureros că unii par a-şi face o mândrie tocmai din această ruşine. Datoria noastră, a celor mulţi, e să-i asimilăm, să fim misionarii vieţei româneşti pentru toţi rătăciţii şi înstrăinaţii bunului nostru popor. Să lucrăm cu toţii pentru a reîntoarce acest crâmpeiu răzleţ la poporul de care s-a despărţit. Vom fi numai atunci un neam întreg şi mare... Şi numai aşa, şi numai atunci, se va înţelege de către toţi că avem şi noi, Românii, un rost şi o chemare pe lumea aceasta”. 
  
Cât adevăr, Doamne, rostit acum un secol, şi câtă asemănare cu cele întâmplate în prezent, un prezent prin care se plimbă în voie cei care stâlcesc limba română. Voi încheia cu un scurt citat din ceea ce a spus, în stilul său inimitabil, despre limba română, Nichita Stănescu: „A vorbi despre limba în care gândeşti, este ca o sărbătoare. Limba română este patria mea. De aceea, pentru mine, muntele munte se numeşte, de aceea, pentru mine, iarba iarbă se spune, de aceea, pentru mine, izvorul izvorăşte, de aceea, pentru mine, viaţa se trăieşte”.  
  
Prof. Ion C. HIRU  
  
 
  
Referinţă Bibliografică:
LECŢIA de PATRIOTISM / Ion C. Hiru : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 493, Anul II, 07 mai 2012, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2012 Ion C. Hiru : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Ion C. Hiru
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!