Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Literatura > Spiritual > Mobil |   


Autor: Lavinia Iancu         Publicat în: Ediţia nr. 920 din 08 iulie 2013        Toate Articolele Autorului

Lavinia IANCU - TAINA SCRISULUI (48) – O MODALITATE DE A-MI EXPRIMA GÂNDURILE
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
Scrisul pentru mine, a fost deseori o modalitate de a-mi etala gândurile, sentimentele, durerile şi desigur ofurile. Poate din lipsa curajului de a mă exprima verbal! Nici eu nu ştiu! Nu pot spune însă că meteahna a scrisului mi se trage din copilărie. Aceasta deprindere a apărut la maturitate când am descoperit şi taina cititului... Ei ce să facem, unii se maturizează mai greu.  
 
Dar... să începem cu începutul. Trebuie să vă spun că lucrurile nu au stat tocmai aşa de la începutul drumului meu pe acest pământ. În şcoala am fost un elev mediocru şi atunci când îmi făceam temele de casă mereu simţeam nevoia să fiu corectată de părinţi. Şi pentru că în primii mei ani de şcoală mai adia (încă) influenţa comunistă în şcoli, nu era uşor să ieşi în evidenţă ori să fii ajutat de către învăţătoare dacă nu erai suficient de ager ori nu deţineai o imaginaţie bogată. Şi sinceră să fiu, ca să o spun pe şleau, simţeam că învăţătoare mea nu mă plăcea mai deloc - din păcate pentru mine, un copil naiv la acea vreme – şi nu se sfia să o arate de câte ori avea ocazia (din motive cunoscute numai de dânsa de altfel) aşa că mi-a fost greu să apreciez şcoala, scrisul ori cititul la acea vreme, fapt pentru care am considerat că joaca era mult mai importantă...!  
 
Şi ca să mă credeţi pe cuvânt când spun că nu aveam nimic în comun cu taina scrisului, după patru ani de şcoală normală, părinţii mei, oameni deosebiţi, şi-au dat seama că au de-a face cu un copil „graţios şi jucăuş” şi m-au mutat la Liceul de Artă din oraş începând cu clasa a cincea. Punct! Acolo era altfel, eram în mediul meu, aveam chemare! Am învăţat destul de repede să descopăr tainele dansului clasic, adică ce înseamnă să fii o mică balerină. Şi cum eram singura clasă cu acest profil din tot judeţul, atenţia ori aşteptările „unora” erau destul de mari când era vorba de măiestrie artistică. Se ştia că cei de la liceele cu profil special, cum ar fi Liceul de Artă ori Liceul Sportiv, nu aveau accentul pus pe orele de cultură generală ci pe cele de profil. În cazul meu: baletul, istoria baletului, ritmica, improvizaţia, pianul, educaţia fizică... Şi astfel găsisem un motiv în plus să ne culcăm pe o ureche şi să nu ne folosim de tot potenţialul intelectual, ghidându-ne după vorbă românului „las' că merge şi aşa”.  
 
Nu am cum să răspund la întrebarea de ce nu am excelat în ale scrisului, sau de ce compunerile mi se păreau o corvoadă. Nu prea mă pot lăuda cu vreo mare realizare literară din timpul liceului. Compunerile au fost o necesitate, nu o plăcere la vremea respectivă, aşa că le facem cu chiu cu vai pentru că erau obligatorii. Dar... mereu am avut suportul şi ajutorul părinţilor şi al bunicii, ba chiar şi al fratelui meu care este cu cinci ani mai în vârstă decât mine. Nu exista o temă de casă care să nu fie verificată de „ai mei” şi mamă-mamă ce teamă îmi era că vor găsi ceva in neregulă şi mă vor pune să o refac. Mai ales că eram veşnic supravegheată de părinţii mei, care posedă o cultură generală „fenomenală”, amândoi terminând cu note mari facultatea de filologie şi pe deasupra mai şi citeau... non-stop! Ce mai, mâncau literatură pe pâine! Aşa că vă puteţi închipui prin ce emoţii treceam eu, micuţa balerină, mai ales că realizam cât de „tută” eram faţă de ei. Şi cum să nu râd copios acum când îmi aduc aminte de acele momente dramatice în care prima rundă de corectură era făcută de fratele meu - care şi el era un copil inteligent şi mult mai deştept decât mine. Şi pe deasupra mai avea şi un mare dar de la Univers... Avea o capacitate de reţinere foarte mare şi foarte rapidă. Ori eu, nici una din aceste daruri nu le deţineam! Nu degeaba eram „aia mică şi prostuţă”!!! Şi ca să revin la corectura fratelui, îmi aduc aminte de momente în care se plângea părinţilor că nu vreau să îi arăt tema de casă, ori că scriu prea mic şi nu înţelege scrisul... Sincer, îl sabotam şi eu cum puteam! Cei care au fraţi sau surori ştiu ce însemnă o oarecare râca şi rivalitate între aceştia, aşa că nici la noi în familie nu era o excepţie. Dar totuşi, cu toţi gardienii educaţionali care mă înconjurau, aveam mereu temele făcute la timp.  
 
Colac peste pupăză, în clasa mea, majoritatea colegelor erau foarte sârguincioase şi creative în ale scrisului! Cu toate astea tot nu s-a prins prea mult „scris” de mine nici măcar în anii de liceu care au urmat. Totuşi profesorul meu de română era foarte înţelegător, fiind fascinat mai mult de frumuseţea mea interioară şi de sensibilitatea mea (aşa l-am auzit spunându-le părinţilor! sic!) aşa că nu mă forţa prea tare să îmi dezvolt o aptitudine pe care oricum nu o aveam la acea vreme şi sincer, nici nu mă prea interesa. Pot spune că am avut profesori foarte permisivi în timpul liceului, cel puţin, mulţi din ei. Plus că pe vremea aceea exista din plin respectul elevilor faţă de profesori, iar noi nu eram copii răi... Nu spun că am fost sfinţi, dar în comparaţie cu vremurile pe care le trăim astăzi eram nişte copii buni, chiar şi în anii de liceu. Asta o pot spune sigur, deoarece o confirmă şi foştii noştri profesori, dragii de ei!  
 
În toţi aceşti ani, în care am avut cam aceiaşi profesori, au fost însă câţiva care mi-au intrat la suflet şi au rămas acolo până în ziua de azi. Cea care mi-a marcat câţiva ani din perioada liceului a fost draga mea profesoară de limba franceză, doamna Lucia Vereş. Dumneaei a văzut în mine „un potenţial imens, un diamante neşlefuit”, după cum ii plăcea să zică! Şi cred că a reuşit să scoată din mine „realizări bune” la materia predată de dânsa. Era, ceea ce îmi spuneau mereu părinţii, un pedagog adevărat, de un calm şi răbdare ieşite din comun. Pe lângă toate acestea poseda o eleganţă şi un bun gust deosebit. Aşa că dacă ar fi să numesc un profesor care a contribuit la evoluţia mea, cu siguranţă doamna profesoară Lucia Vereş ar merita medalia de aur!  
 
Am uitat însă să menţionez că fiind într-o clasă cu profil special de balet - şi asta din clasa a cincea până în a douăsprezecea – colegele mele erau toate de gen feminin, fapt care ne-a ajutat, zic eu astăzi, să ne păstrăm o oarecare inocenţă şi puritate pentru o perioadă mult mult mai lungă decât elevii din clasele mixte. Cu alte cuvinte, nu am fost atât de emancipate precum fetele care erau zilnic în contact cu colegii băieţi. Abia spre sfârşitul liceului am descoperit ce înseamnă să ai fluturaşi în stomac când vezi un băiat care îţi place şi toate trăirile care vin odată cu sentimentul de a iubi la vârsta respectivă. Aşa au început scrisorile de dragoste şi poeziile, pentru că pe vremea acea se mai practicau. Era modalitatea cea mai frumoasă, ieftină şi la îndemână, pentru a-ţi exprima sentimentele faţă de persoana iubită. Şi astfel am început să înţeleg puţin câte puţin taina scrisului şi a iubirii!  
 
După terminarea liceului am bâjbâit pe drumul incertitudinii şi al nehotărârii deoarece părinţii nu mi-au permis să aleg ce facultate doream. Mi-au sugestionat că ar fi indicat pentru viitorul meu să aleg o meserie... ceea ce pe mine m-a făcut să fiu şi mai nehotărâtă. Mi-au sugerat un colegiu şi nu o facultate... ca şi cum la noi în Romanica... titulatura nu era mai importantă decât experienţa în sine! Asta m-a pus pe gânduri... timp în care am cochetat puţintel cu televiziunea. Mi-am încercat norocul la un post TV din capitală, pentru că mi se oferise un contract de către acesta în urma unui concurs de frumuseţe la care participasem. Însă după câteva luni de singurătate în jungla capitalei m-am lăsat păgubaşă realizând că Bucureştiul nu e pentru o fată de provincie care pe deasupra mai e şi timidă, naivă şi sensibilă! Am înţeles că dacă nu ai pe nimeni care să te susţină, eşti mâncat de viu (vorba vine!), iar dacă vrei să ai, trebuie să te cobori şi să faci anumite compromisuri...  
 
Aşa că după un an de „hoinăreală pe malul Dâmboviţei” am revenit pe meleagurile bihorene cu gândul de a da la facultatea de Ştiinţe Politice din oraşul de pe Criş. Şi asta în ciuda insistentelor părinţilor care mă sfătuiau din nou să aleg „Colegiul de Cosmetică”. Totuşi nu i-am ascultat fiind influenţată de „minunea educaţională” a două din fostele mele colege de liceu (şi prietene) care erau deja în primul an de studiu la respectiva facultate. Acestea m-au luat cu ele la câteva din cursurile pe care le aveau, cursuri care mi s-au părut foarte interesante. Cel mai fascinat a fost cel al domnului profesor Ioan Mircea Paşcu care pe vremea aceea era şi Ministrul Apărării. Mi-au plăcut toate materiile predate de Domnia Sa deoarece erau atrăgătoare şi credeam că le înţeleg. Desigur că îmi plăceau şi alte materii precum „Drepturile Omului” sau „Dreptul Constituţional”. Dar ghinionul a fost (spun acum ghinion, pentru că atunci nu îl vedeam încă! Abia după al doilea an de studiu am realizat că a fost un ghinion!) că am participat atunci, înainte de a lua decizia să dau la facultatea respectivă, la cele mai interesante materii predate. Mă gândesc acum, şi o spun sincer, că dacă participăm la cele mai puţin interesante cursuri cu siguranţă nu ajungeam studentă la „Politice”. Mai ales că din anul doi am realizat că politica e o prostituată (să nu zic altfel!). Scuzaţi limbajul, dar aşa e! Nu m-am lăsat totuşi de facultate, deoarece plătind studiile, nu îmi puteam permite luxul să le întrerup la mijloc de drum, cu atât mai mult cu cât urăsc să încep un lucru şi să nu-l duc la bun sfârşit, calitate (ori defect ar spune alţii) dobândită de la părinţii mei, în special insuflată de tata.  
 
Aşa că mă reîntorc la tematica acestui eseu şi declar că atunci când nu faci ceea ce îţi place, sau nici măcar nu ştii ce îţi place... (în cazul nostru!) scrisul şi compunerile literare neavând un teren favorabil... nu se dezvoltă! Şi după cum vă spuneam, la facultate având de plătit o taxa, trebuia să şi muncesc deoarece nu puteam să îmi las familia să plătească ei pentru toţi cei patru ani de studiu. Mai ales că nici nu îmi plăcea ceea ce fac. Ştiam că nu mă voi alege cu mare lucru după terminare şi nu vroiam reproşuri. Mi-am încercat din nou norocul la o televiziune locală din Oradea, unde de altfel nu mi-au trebuit mai mult de opt luni să-mi dau seama că nu era de mine această muncă! Nu îmi plăcea programul dezorganizat, mediul de lucru, lipsa de transparentă şi faptul că încă mă luptam cu timiditatea. Aşa că de la postura de a fi prezentator tv am ajuns asistent emisie, reporter, asistent redacţie şi câte şi mai câte... Apropo, am uitat să menţionez că după ce am lăsat baltă Bucureştiul am ales să muncesc pentru postul local al televiziunii la care lucrasem în capitală, însă şi acolo m-am lovit de exact aceleaşi atitudini competitive... Şi astfel am renunţat destul de rapid şi definitiv (cred!) în a-mi construi un viitor în mass-media. Am mai continuat totuşi să muncesc pentru ca să mă pot susţine şi să îi mai eliberez pe ai mei de corvoada vieţii ca platnici pentru copilul student.  
 
În timpul şi după terminarea facultăţii taina scrisului tot nu a înflorit! Am avut o perioadă lungă de stagnare în care multe alte lucruri au fost mai importante. Însă a venit şi un moment în care am fost încercată de Dumnezeu în diferite feluri şi poate unii au simţit ce înseamnă să renaşti din propria cenuşă şi să simţi că a avut loc o schimbare majoră în interiorul tău. Unii îi spun iluminare, alţii îi spun pur şi simplu schimbare... Ei nu ştiu cum să o numesc, dar cert este că am trăit şi încă trăiesc un proces foarte interesant, poate de maturizare... care unora le vine firesc şi normal. Eu îl simt la fiecare pas, la fiecare eveniment. E ca un vals uneori, unde niciodată paşii nu sunt doar înainte... Uneori sunt în cerc... dar ideea de bază, drumul, este în sus! Şi astfel am hotărât să îmi trăiesc maturitatea într-un mod diferit, în singurătate, rupându-mi cordonul ombilical. Am plecat peste mări şi ţări în descoperirea sinelui şi am ajuns în Marea Britanie, mai exact în Londra. Şi, deşi, nu am dat de capăt procesului, simt că schimbarea şi plecarea m-a ajutat enorm de mult. Aşa că trăind şi simţind diferit am ajuns să îmi pun ideile pe hârtie (electronică ce-i drept, că doar ne-am modernizat!) şi am început să desluşesc încet-încet TAINA SCRISULUI. Acolo sunt imortalizate gândurile mele de emigrant, durerile şi bucuriile de zi cu zi, sentimentele, trăirile... Aşa a luat naştere „Jurnalul (meu) Londonez” care acum din păcate s-a poticnit puţin, din lipsă de timp... liber! Totuşi, promit că în curând am să-l reiau... În acest Jurnal am descris cum am putut eu mai bine experienţele mele trăite pe meleaguri britanice, fie ele pozitive, ori rele, că Doamne... multe au mai fost! Însă nu le pot pune pe toate pe hârtie deoarece nu chiar toate se pot povesti. Pot spune doar că... dacă cineva crede că traiul în străinătate (mai ales de unul singur) e un trai uşor, se înşeală! E drept că pentru fiecare individ motivaţia este diferită.  
 
Aşteptările şi dorinţele fiecărui emigrant sunt altele! Aş putea spune că e o experienţă unică care merită trăită parţial de toţi tinerii pentru o cunoaştere mai bună a vieţii, şi de ce nu, pentru a deveni mai înţelegători, mai toleranţi, mai umili, mai modeşti... mai BUNI. Şi... pentru a demonstra lumii că românii adevăraţi nu sunt cei care fură sau care fac infracţiuni, ci cei ca Angela Ghiorghiu, Alina Cojocaru, Neagu Djuvara, Henri Coandă, Mircea Eliade, Eugen Ionescu, Constantin Brâncuşi, Nadia Comăneci, Ion Ţiriac... şi câţi or mai fi Doamne răspândiţi în afara perimetrului naţional!? Aceştia sunt exemple demne de luat în seamă. Ei reprezintă România noastră frumoasă! Ei sunt românii de care trebuie să fim mândrii şi despre care sunt sigură că străinii vorbesc la superlativ. Numele acestora trebuie să erupă din literele care duc faima scrisului... Pentru ca România să nu mai fie pentru nimeni o taină şi o enigmă! Să arătăm adevărata faţă a României culte, bune, valoroase, deştepte şi frumoase.  
 
Lavina IANCU  
Londra  
8 iulie 2013  
 
 
 
Referinţă Bibliografică:
Lavinia IANCU - TAINA SCRISULUI (48) – O MODALITATE DE A-MI EXPRIMA GÂNDURILE / Lavinia Iancu : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 920, Anul III, 08 iulie 2013, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2013 Lavinia Iancu : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Lavinia Iancu
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!