Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Orizont > Reportaj > Mobil |   



Las Vegas-ul cu păcatele lui...Şi noi!?
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
După o „luptă” silnicoasă şi plictisitoare cu „pereţii casei” - cărora le-am fost sfetnic şi paznic credincios câteva săptămâni bune, iată-mă antamat de pronie cu trei zile de răsfăţ, ba chiar patru, pe care nu mi le-aş fi îngăduit niciodată cu de la sine putere. Nici o ursitoare bună şi de un optimism robust - dac-or fi şi din astea, n-ar fi catadixit „să bată” umilele mele rătăciri prin lume şi cu acest topos paradisiac sau diabolic – depinde cum îl iei, nu cred în ruptul capului c-ar fi putut prezice, la naşterea pruncului care-am fost, un loc pe care-ai mei, în secret, mi-l pregătiseră „să dejug” în America anului ieşirii mele la pensie... Ar fi totuşi, să recunosc, o distanţă de o viaţă, fără ca statutul meu social să fi fost influenţat covârşitor, poate cel moral şi profesional, de natură să zicem a schimbării ariei de preocupări şi a orizonturilor sub care acestea se produc altfel decât conştient, pentru membrii actuali sau mai ales viitori ai modestei mele ginte. Încolo, Dumnezeu peste tot, acelaşi soare şi pământ, alţi oameni cu acelaşi sânge sau cu un sânge venind din alte încrengături sanguinare, alte rădăcini etnice, culturale şi lingvistice, aparţinând altor spaţii geografice, pentru o parte din ei. Înainte de a pleca, singurul motou asupra căruia stăruise mintea mea şi pe care încercam să-l descifrez în fel şi chip era cel reţinut şi citit nu ştiu unde şi care este moto-ul oraşului Las Vegas: „Ce se întâmplă în Las Vegas, rămâne în Vegas!”. Am aşadar „dezlegare” de la logica respectivă că neîntâmplându-se nimic - pentrru cei din afara, nu poate să rămână în acel loc decât tot nimic şi că deci pot povesti fără să încalc norma zicerii, câte ceva ce-am crezut eu de cuviinţă că se poate spune despre acest tărâm de poveste, halucinant, straniu şi fabulos. Întotdeauna pleci la drum pentru un anumit motiv, cu obiective, principii, pregătiri pentru compromisuri, resurse morale, volitive şi financiare în măsură să-ţi apropii ce ţi-ai propus. Eu nu plecam cu nimic din toate acestea, doar să văd, să mă minunez şi mai ales cu un „bagaj inerţial” de care nu mă puteam elibera: prejudecăţile şi miile de secvenţe amalgamate ale cărţilor, revistelor şi filmelor dedicate acestui miracol din deşertul Nevada... 
  
Distanţa de la San Francisco la Las Vegas este de 577 mile, nu ştiu dacă în linie dreaptă acoperită de zborul peste Sierra Nevada sau pe şosea, însă am făcut-o din Frisco în vreo oră şi jumătate, un zbor cu ceva „zgâlţâieli” după depăşirea munţilor şi la începutul survolării zonei deşertice, cu un avion A 320 al companiei United Airlens cu peste 200 de pasageri la bord...După un dute-vino pe aeroportul internaţional din San Francisco, crezând într-o vizibilă neoarânduială şi după întoarcerea din Las Vegas mi-am dat seama de „matematica” organizării serviciilor aeroportuare pentru pasagerii de orice clasă, de orice nivel al pungii, tratamente egale la servicii egale şi necesare, transport la terminale, ordine şi respect la păşirea în avion, rezervarea pentru fiecare companie pe care o foloseşti a anumitor facilităţi, cazare, parcare, mijloace de transport distincte pentru pasagerii care folosesc exclusiv avioanele companiei, rute - aceleaşi până la un anumit loc şi apoi diferite, cu staţii de preluare către sau dinspre aeroport sau pentru ieşirea din incintă, cu gratuitatea acestora – incluzăndu-le pe toate în preţul biletului, oportunităţi de acces la serviciile din afara „zonei de zbor”, etc.  
  
Dacă anticipam într-o măsură aproximativă „nodozităţile” şi flexibilităţile scoarţei terestre pe porţiunea ce separă ţărmul Pacificului – la mijloc cu relieful Californiei centrale şi de sud şi într-o mai mică măsură colţul sud-vestic al statului Nevada unde trebuia să ajungem – de Las Vegas, ce urma să mi se înfăţişeze ochilor depăşeşte orice aşteptare. Cervantes spunea undeva, că sunt lucruri în viaţă în care trebuie să crezi pentru a le putea vedea, eu cu strucura mea pesimistă eram în continuare Toma necredinciosul, aidoma ţăranului lui Preda care văzând cu ochii lui girafa la grădina zoologică a afirmat, în simplitatea şi candoarea lui, că aşa ceva nu există ...  
  
De la înălţimea de zece mii de metri se disting spinările domoale sau colţuroase dar ninse ale culmilor Munţilor Sierra Nevada – în timp ce la poalele lor şi pe Central Valey totul pare încă văratic, văile, puţinele lacuri care par o salbă deşirată şi a cărei pânză de apă este ca o năframă strălucind cu intermitenţe în soarele după amiezii, aruncată pentru a nu ne urmări vijelia şi scamele norilor de sub noi, vântul aprig care aducea sub aripile aeronavei viforniţe arctice, vântoase adulmecând şi supunând zborul unor înzecite eforturi pentru a plana şi rămâne pe orizontală, de câteva ori liniştea din interior fiind întreruptă de solicitările piloţilor de a ne avertiza liniştindu-ne totodată asupra “unor dese goluri de aer”, verificarea centurilor de siguranţă. Jos se profilează poteci şerpuitoare, pe coaste spre piscuri cu siguranţă semeţe, o panglică uriaşă care “sfredeleşte sau ocoleşte” munţii pe o porţiune de câteva zeci de mile - este bazinul şi fluviul californian San Joaquin, care-şi adună izvoarele dintr-un perimetru vast la sud de Sierra şi de Parcul Naţional Yosemite sau dinspre cel situat mai la vale, de Giant National Monument Sequoia, după ce observasem multă vreme albia paralelă cu a altui mare râu californianTuolumne, în care acesta se varsă în apropiere la sud-vest de San Francisco, pentru ca împreună să se întâlnească cu celălalt mare fluviu al Californiei care vine din nord, Sacramento, vărsându-se amândouă în Golful San Francisco, “poartă-n poartă” cu marele ocean.  
  
Cu avionul nostru aproape să se întâmple ca şi cu un vehicul terestru, care traversează traseul indiferent de forma de relief sau mediu – ceva de natura Lem-ului primilor astronauţi americani selenari sau ale “Lunohod-ului” sovietic la începutul competiţiei pentru “cucerirea Lunii” şi care fusese construit pentru a merge pe orice fel de teren, oricât de accidentat, numai că în cazul nostru zborul părea a pierde din înălţime printr-o scădere a presiunii atmosferice, dac-o fi având vreo legătură(!) - care separă zborul oarecum lin de deasupra spinărilor montane înalte, de zona joasă de relief colinar, câmpie sau deşert, mai întâi a văilor Eureka şi Morţii şi apoi ale platoului deşertic al Nevadei, de fapt o prelungire în Nevada a deşertului Mojave, poate chestie de “gravitaţie” sau poate nu, experţii în materie “ştiu pentru ce” ...  
  
La ţâşnirea dintre tăriile munţilor şi înseninările azurii ale cupolei celeste avionul parcă a scos un muget demult reţinut, ceva ca un bang sonic dar mai înfundat şi l-a împrăştiat reverberat peste întinderea alburiu-maronie a deşertului ce începuse să se întindă dintr-o dată la poalele abrupte a Munţilor Sierra Nevada, în extremitatea lor sud-estică şi a culmei Spring Montain, ce se întinde paralel cu primii dar pe partea opusă, în ţinutul Nevada.  
  
Nu ne dumirisem îndeajuns că au şi apărut urmele unei aşezări aparent obişnuite cum fusese Fresno ceva mai înainte, Visalia mai jos şi undeva în depărtare abia configurându-se Bakersfield – o fi localitatea cu vestitul său dog din filmele vechi ale Hollywood-ului de nu prea departe de ea!? şi, pentru ca surpriza să nu se lase aşteptată, ne-am trezit tam nesam: turnuri înalte şi argintii îşi dibuiau ieşirea înspre înalt, ceaţa se ridica lăsând despuiate trupurile zvelte ale unor profile geometrice inedite, la început mai rar şi apoi unul căte unul dispuse pe o parte şi pe alta a unei singure artere rutiere, apoi un posibil centru, un fel de răspântie cu o redispunere a acestora ca în jocurile cu “ochean şi figure geometrice multicolore” ale copilăriei, de mă minunam şi-mi făceam cruce, atunci cu deosebire dar şi acum, jos, când o să aterizăm şi o să trecem pe lângă aceste simetrii diabolice sau dumnezeieşti de nici nu ştii unde să le încadrezi!  
  
Undeva, la marginea vestică a aşezării se developau din ce în ce mai clar maşinile “bătând” ca într-o cavalcadă deşertul, chiar oamenii de la volan parcă îşi trâmbiţau comodităţile vitezei, trotuare nu existau, semn că este o autostradă. Era într-adevăr autostrada pe care o voi vedea atât de aproape de la geamurile camerei hotelului, interstatală A 15 ce vine de la San Diego, trece prin Los Angeles şi merge dincolo în nord, spre Salt Lake City şi mai departe pe teritoriul Canadei vecine.  
  
După ce autorităţile aeroportului din Frisco, ne “dezbrăcaseră” aproape complet, deculţându-ne până şi de ciorapi, cureaua de la pantaloni, chipiu, pălărie, şapcă sau alt “acoperiş” şi trecuţi cu supunere printr-o “ramă” a unei uşi imaginare care înregistra orice “urmă nepermisă şi duşmănoasă”- cum aminteam într-un capitol anterior al cărţii, la ieşirea din aeroportul internaţional McCarran din Las Vegas parcă eram dintr-o dată liberi, puteam să facem ca toţi dracii acomodându-ne fără nici un răgaz mediului, se înţelege că glumesc, eram bucuros şi pentru că recuperasem după ce în grabă uitasem – în coşul în care îmi depusesem “efectele” la controlul vamal – ceasul şi de la care îmi luasem deja adio, când ginerele meu mai inspirat s-a dus la unul din funcţionarii vamali care era în partea de ieşire spre terminal a “frontierei” şi ceasul meu fusese deja predat spre a face încă o dată norocos pe un greu tratabil, chiar incurabil uituc ...  
  
La ieşirea din aeroport ne-am şi încolonat în aşteptarea autobuzului care să ne ducă în partea cealaltă o oraşului, unde se afla hotelul “Circus-Circus”, mă aşteptam la nişte maşini luxoase însă avea formatul camionului românesc “Steagul Roşu 101” de odinioară, cu capota şi bordul prelungit în faţă, un fel de “Zil” sau “Molotov” ruseşti din anii “glorioasei” supuneri faţă de “străluminatul” vecin de la Răsărit, toată de culoare albă şi curată fără dubii, cu şoferul care-ţi lua bagajul şi-l aşeza conştiincios în spate, dădea bilete la maşină, cum o fac azi la noi ghişeele din autogări, el era şi casierul şi conducătorul şi hamalul cu bagajul şi observam c-o face cu plăcere, deloc nervos la “indicaţiile” pasagerilor să-l pună în dreapta sau stânga, mai jos sau mai sus, avea fără nici-o discuţie o filozofie a lui proprie în ce priveşte împărţirea spaţiului maşinii, pentru care nu dădea socoteală, schiţa doar din cap şi aproape că fluiera în loc să-şi ceară cine ştie ce scuze, se mişca domol şi-a mai aşteptat câteva minute până a luat-o din loc. În maşină m-am aşezat cu Elena în spatele lui, scotea tacticos la desele stopuri, dintr-o geantă compartimentată pics şi hârtie şi făcea nu ştiu ce însemnări, necunoscute pentru noi dar lămuritoare pentru el, undeva erau un anunţ că n-ai voie să depăşeşti linia albă din spatele driverului iar altul deasupra intrării pe interval despre bacşiş, cum că “bacşişul acordat şoferului este de apreciat!” ...  
  
La noi, într-o ţară care luptă cu acesta din urmă sub numeroasele şi consistentele lui înfăţişări “hidoase”de la Ţepeş încoace şi poate cu mult înainte şi cine ştie cât după noi, un asemenea anunţ ar fi fost “îndepărtat” imediat şi s-ar fi lăsat şi cu cine ştie ce sancţiuni pentru şofer sau administraţia autobazei pentru incalificabilă şi condamnabilă “ofensă” adusă moralei care ne guvernează ...  
  
Călătorii stau civilizat la coadă şi sunt distribuiţi către maşini sau autobuze de un “dispecer-navigant” care dă şi explicaţiile de care ai nevoie, atât pentru cei pentru care “buzunarul” nu prea-i ajută dar şi pentru cei a căror speranţă este legată “de aşteptarea limuzinei la scară”, am numărat peste opt asemenea maşini lungi albe şi negre şi-n “pleaznă” mă autoironizam că n-o s-o mai las pe prima să treacă, am aşteptat destul şi e timpul să-mi reiau locul cât mai repede pe sofele moi de intri pân'la genunchi şi cu un pahar în faţă bolborosindu-şi gheaţa cu cine ştie ce amestec de Johny Wallker sau Jeff Daniel's de Tenneessee pe tejgheaua aurită a băruleţului dinăuntru, dincolo de culoarea neagră şi discretă a geamurilor ...  
  
Bag samă că nici după “9 ani” de Americă bătătorită n-am prea scăpat de gândirea mea tributară vechilor sechele şi lozinci egalitarist-comuniste, adică ce-aş fi vrut? – un loc la masa bogaţilor aşa fără nici un merit, te-ai trezit peste noapte din depărtări şi locuri păşuniste şi cu miros puternic de smoală pentru unul din cele două “apartamente” în care ne este sortit păcătoşilor care “cârtim” să ne ducem “viaţa de dincolo”, ori ai trăit nemijlocit şi mult timp pe alt picior decât cel cu care păşiseşi întâiaşi oară în viaţă!? De câte ori puneam “placa” asta de-atâtea ori imaginile văzute şi care marcau “cruda realitate” – crudă folosit aici cu înţelesul ei pofticios de prospeţime a acţiunii, naturală şi frumoasă şi nu condamnabilă, ofensatoare ori regretabilă.  
  
Dintr-un alt “puţ al gândirii” răzbătea la suprafaţa cortexului pus în legătură cu “conştiinţa realităţii”, că Las Vegasul ar fi un moment “închinat” norocului şi decadenţei, ascuns în deşert de ochii ultraconservatorilor şi habotnicilor, că aici mai mult decăt în orice altă parte din America şi din lume îţi este permis totul: să fumezi, să bei pe stradă, să porţi armele la vedere, prostituţia e legală şi se vinde cu/ca popcornul la fiecare colţ de stradă. Cineva spunea că Vegasul este locul în care marxiştii ar muri de inimă rea ori s-ar converti la capitalism! Acest lucru pare să fie adevărat, numai subsemnatul cunoscând câteva cazuri chiar la el în sat de câte crengi mai groase de copaci ar fi rămas neocupate, dar ăstea ar fi pe adevărat “atârnate” fără a se fi preferat în nici un caz varianta cealaltă a vieţuirii ...  
  
Stând în spatele şoferului nu reuşeam să văd decât lateralele bulevardului principal numit, cum altfel, “Las Vegas”- şi în care primul indicator arăta “Las Vegas University”, cu clădirile aferente şi campusul ceva mai departe şi apoi minunile pentru care orice privire este mărită şi mirată într-un sens mirific, defilau pe lângă maşină – ca şi cum ar fi fost la paradă şi noi călătorii ditamai “prezidiul” – construcţii majestuoase cu publicitate directă pe panourile alăturate aproape tot cât ele de înalte, faţade biciuite de neoane cu reclame din tot spectrul vieţii de huzur pe care ţi-ai fi dorit-o vreodată, dar acum ştii sigur că există - dacă până atunci mai aveai vreo îndoială, nu ştiai ce să priveşti mai întâi pentru că dacă te uitai dreapta îţi părea rău că ai pierdut nu ştiu ce în partea cealaltă, sau că ai văzut târziu liniile trenului suspendat cu un ecartament de-ar putea fi instalat şi-ntr-un salon mai mare al unei case de ţară şi chiar trenuleţul suspendat de formă aerodinamică şi de culoare neagră ce se strecoară pe o bună parte din principala arteră a oraşului.  
  
E ca o zvârlugă sau poate ca o lişiţă neagră din bălţile Dunării, poartă pasagerii care se urcă din staţii aflate direct la nivelul cazinourilor câtorva hoteluri de mare rafinament arhietectural, maşina opreşte la stopuri din minut în minut, se circulă bară la bară dar nu se claxonează în nici un caz, nervii şoferilor sunt întinşi la maximum din cauza aşteptărilor îndelungate, al nostru tacticos mai apelează la servietă, hârtie şi plaivas, de un calm răvăşitor de te scoate din papuci sau te calmează, ne-o impunem pe-a doua, lăsatul serii este din ce în ce mai pronunţat iar luminile îţi crează un ambient liniştitor, de somnolenţă în fază incipientă. 
  
Se vede din depărtare pe dreapta “Circus-Circus”, ceva mai în spatele lui “Stratospfere” şi undeva în dreapta peste bulevard “Sahara”, spre fundalul zării se zăresc munţii golaşi şi sterpi ce străjuiesc oraşul dinspre nord-est, Spring Mountains, parcă sunt tăiaţi grosolan în râpe şi stânci arămii-humoase de calcar şi dizgraţioase, deşertul se poate vedea rar doar în perimetrul de şantier al construcţiilor de tot felul şi numai când bate vântul, cu deosebire pe o porţiune ceva mai largă până la poalele stâncilor încolo totul este asfaltat, până şi pomişorii ornamentali sunt sădiţi în glastre solide, adevărate hârdaie din lemn masiv cu cercuri duble şi late de fier, cu excepţia palmierilor înalţi şi cu trunchiuri groase al căror loc a fost ales încă înainte de ridicarea din temelii a urbei şi care fac, cu ce a construit omul, un loc părelnic armonios, o îmbinare ai zice firească dintre util şi plăcut.  
  
Aici parcă, graniţa dintre cele două faţete ale vieţii diurne a individului, utilul şi frumosul se cam şterg, nu mai ştii când se sfârşeşte una şi unde începe cealaltă, depinde de ce-ai venit, cu ce stare de spirit şi mai ales cu ce “firfirici”, pentru a parafraza cuvântul atât de afurisit în medii “lumpenproletare”, scos de fiecare dată însoţit de-un oftat de gura unui regretat prieten atunci când nevoile şi lipsurile îl covârşeau.  
  
Ceva geografie şi istorie a locurilor pe care le străbatem ar îmbogăţi cunoştinţele celui ce citeşte aceste însemnări şi poate fiecare la rândul lui va avea o posibilitate sau alta să le vadă, niciodată nu se ştie de unde vine norocul, şansa, chemarea ... destinului! O anumită ordine ... didactică se impune de la sine: statul Nevada pe teritoriul căruia se află oraşul Las Vegas îşi găseşte originea numelui său derivând din termenul spaniol “snow-capped”, în pronunţia triburilor locale de odinioară de “neh-Va-duh” şi care desemnează noţiunea de “pajişti”(!?) ...  
  
 
  
 
  
Referinţă Bibliografică:
Las Vegas-ul cu păcatele lui...Şi noi!? / George Nicolae Podişor : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 181, Anul I, 30 iunie 2011, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2011 George Nicolae Podişor : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de George Nicolae Podişor
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!