Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Orizont > Selectii > Mobil |   


Autor: Romeo Tarhon         Publicat în: Ediţia nr. 515 din 29 mai 2012        Toate Articolele Autorului

LANSARE DE CARTE LA BOOKFEST 2012: Şi îngerii au îngeri păzitori, Romeo Tarhon, poeme
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
MĂSURA DE NECTAR A POEZIEI  
 
Recenzie la volumul "ŞI ÎNGERII AU ÎNGERI PĂZITORI”,  
 
ROMEO TARHON, Editura Naţiunea, Bucureşti, 2012  
 
CEZARINA ADAMESCU  
 
23 mai 2012  
 
Este ştiut că poezia se poate transmite prin toate căile posibile, omeneşti şi neomeneşti. Ea poate fi scrisă pe frunze, pe azur, pe nisip, pe foi de hârtie, pe plasmă, pe nori şi chiar pe firul de iarbă sau pe zăpadă. Ea are căi freatice de comunicare şi comuniune electivă, care nu pot fi aflate decât cu ansa iubirii. Şi dacă nimereşti (după căutări îndelungi) izvorul freatic, te scalzi şi te răcoreşti în apa ei vie, până devii neprihănit şi-ţi cresc aripile pentru zborul continuu.  
 
Căile pe care le-a descoperit Romeo Tarhon în volumul, atât de inspirat numit: “Şi îngerii au îngeri păzitori”, se întâlnesc şi se împletesc precum vasele comunicante care menţin apa la acelaşi nivel, indiferent de mărimea, forma şi capacitatea lor. E un mister aici, care nu se distaină.  
 
Şi aşa şi trebuie să fie. Inefabilul nu poate fi atins, nici frământat cu mâna ori picioarele, precum aluatul de pâine sau lutul de casă.  
 
Poezia propusă de Romeo Tarhon are darul de a mişca până şi pietrele. Mută munţii, la fel ca şi bobul de credinţă. Şi fierul asudă şi arborele îţi face semne din frunze când e atins de ea. Natura umană intră în rezonanţă cu natura cosmică. Omul se îndumnezeieşte. Îşi confecţionează aripi şi încearcă zborul suprem. E un tumult care nu poate fi stăvilit. Cine se molipseşte de Poezie devine rob şi supus acestui jug dulce. Cei care au prins acest microb, se recunosc de departe. După strălucirea din ochi, după bătăile inimii. Ea va curge prin vene, la fel ca maladia iubirii, în inimile copiilor de la 7 la 70 de ani, cum sună un refren franţuzesc. Şi pentru această stare de graţie nu există remediu. Nici sedative. Pentru că ai ucide, o dată cu sentimentul, toate urmele de frumuseţe.  
 
Pe de altă parte, arta are capacitatea de a sensibiliza, de a produce mutaţii în conştiinţă, de a pătrunde în profunzimile sufletului omenesc, de a îmbunătăţi şi a edifica omul, înălţându-l pe culmile cele mai înalte ale demnităţii.  
 
În pofida a ceea ce se întâmplă azi în cercurile literare şi în şcolile şi generaţiile de literaţi, Poezia se ridică şi ne ridică mai presus de noi înşine. Călătorind pe aripile ei, omul se poate lăsa în voia visului şi a închipuirii.  
 
Natura umană a autorului nu poate fi separată în totalitate de opera sa. Cele două se întrepătrund şi se îmbină. Rareori, pot fi disociate.  
 
Selecţia volumului de faţă, tocmai acest lucru vădeşte.  
 
O poezie frumoasă, care se apropie de sublim, aşa cum este şi sufletul autorului. Cine scrie despre îngeri, despre iubire, despre frumuseţe şi adevăr, acela nu poate avea decât un suflet pe măsură.  
 
Chiar dacă autorul a disociat poemele, în două mari categorii, cele pentru poemul “Rugă fără sfârşit” şi altele – libere de tematică, frumuseţea lor este aceeaşi. Sâmburul de inefabil încolţeşte din toate la fel, pentru că autorul este egal cu sine însuşi.  
 
O poezie suavă, de o gingăşie aparte şi în acelaşi timp, adânc înfiptă în cotidian, cu rădăcini în glia străbună, care respiră un aer de patriotism autentic, o poezie în acelaşi timp angajată şi liberă de constrângeri. O poezie plăcută, misterioasă, tainică, inefabilă. Cum poate fi inefabilă sămânţa semănată-n pământul de suflet? Iată că e.  
 
Poezia poate orice. Şi are o mie de înţelesuri. Cu cât pătrunzi mai adânc în ea, cu atât vei afla mai multe nuanţe şi accente.  
 
Eu n-aş disocia cele două categorii de versuri din acest volum. Ele se completează în chip fericit şi se rotunjesc în acelaşi întreg.  
 
Un poet reprezintă ochii şi urechile obştii, conştiinţa ei. El e un tribun şi un apostol venit să aducă vestea cea bună. El strigă, uneori în deşert, până vocea i se face tulnic.  
 
Scriind, devenim, aşa cum spune autorul, copiii lui Dumnezeu, “crescuţi în puf de versuri”. (Şi îngerii au îngeri păzitori).  
 
Iată ce menire sublimă are Poezia: de a ne purta pe aripi, de a ne face leagăn şi culcuş în “puf de versuri!” Chiar dacă uneori umblăm pe jăratec.  
 
Un poet pasional, arzând de dorinţa de a fi iubit, devorat în iubire, mistuit de doruri necunoscute, tulburat şi tulburător, uneori prea visceral, alteori prea eteric (extremele se atrag) acesta este Romeo Tarhon în volumul de faţă.  
 
Astfel de trăiri pasionale în vers, pot seduce şi pot speria în aceeaşi măsură. Dezlănţuirea simţurilor este iminentă, dar ea are ca temei iubirea necondiţionată, iubirea liberă de orice constrângeri. Dar iată că, după oboseala pricinuită de dragostea neîntreruptă, intervine calmul, luciditatea, tihna, dorinţa de înălţare, de a ridica o coloană pe care poetul doreşte s-o înalţe “vers după vers”, această lucrare având ca scop: “Şi-n vârf, la Cer, vom înălţa icoana / Iubirii-n al iubirii univers” (Rugă fără sfârşit – 2).  
 
Ideea este că, până şi îngerii se închină tainic în faţa oricărui creator.  
 
Romeo Tarhon, în sprijinul poemelor sale aduce un întreg bagaj de figuri de stil cunoscute, dar şi unele invenţii lingvistice proprii, care dau substanţă şi esenţă poeziilor. Ex. “Degere focul răimea”; “Visul împlumbat în vise”; ş.a.  
 
Ca procedee stilistice, autorul foloseşte: metafora, repetiţia, oximoronul: Ex. “Sunt aripi de-nălţare şi cădere / În lunga noastră scurtă viaţă ... ” (Rugă fără sfîrşit – 5).  
 
“Sunt rupt în două ca o trestie la mal” – spune poetul, în lupta dintre pământesc şi ceresc, eterna dispută a omului. Faptul că participă la ridicarea unui edificiu spiritual care nu se va dărâma în timp, îl îndreptăţeşte să se socotească un zidar, un meşter care adaugă cărămizi coloanei infinite a Poeziei: “Sunt ca şi voi şi lîngă voi zidar / De ziduri mari ce nu s-au mai zidit / Pentru cupolă, cruce şi altar / Înaltului POEM FĂRĂ SFÂRŞIT ... // Sunt ca şi voi, un Om care zideşte / Din versuri o coloană nesfârşită / Cu fiecare strofă-n inimi creşte / Columna ce din inimi e clădită” (Rugă fără sfîrşit – 4).  
 
Autorul foloseşte repetiţia pentru a obţine un efect mai puternic şi a rezona mai mult în sufletul cititorului. Ex.: “o clipă din timpul timpului din ceruri”; “de rătăcirea ta în rătăciri rebele”; “apa locului de apă”; “piară piatra pietruită”; “Sub verde voal în vălul verde moare”; “modul peste modul înalţ spre cer modulele-n convoi”;” în timpul unui timp fără de timp”; “sunt poate, doar, o umbră a umbrei ce o caut”; “când sângele lunii ucide a rănii grea rană”; „şi inima-mi de piatră din piatră să o scoţi”; „Din negurile negurilor nesfârşite”; „Tronai etern peste un timp fără de timp”; „Inelul de inele, ecou după ecou ... ” ş.a. Aceste versuri repetate, devin o incantaţie suavă cântată sub balcon şi acompaniată de lira unui trubadur veşnic îndrăgostit. Şi vai, dacă n-ar fi aşa!  
 
Aceste mici artificii, inversările studiate de verb şi jocurile de cuvinte dau savoare şi farmec versurilor. De altfel, spiritul ludic este prezent pretutindeni.  
 
Poetul se recunoaşte un “cioplitor de versuri”, un meşter artizan în lemn, în piatră, în orice alt material care să redea frumuseţea cuvântului. Eu aş spune că e un şlefuitor de diamante, un meşter de bijuterii sufleteşti de atârnat pe dinăuntru. De asemenea, el vede Poezia ca pe “iubita iubiţilor ce mor” – “cea mai dragă, perversă şi frumoasă/ amantă”, căreia îi face toate hatârurile, numai să nu-l părăsească. E aici un joc de aparenţe şi perplexităţi, precum cel al unui cuplu de îndrăgostiţi care se cheamă şi se resping, se hârjonesc şi se supără, se aprind şi se răcesc, dar nu pot trăi unul fără celălalt.  
 
Fie că sunt sculptate în rana pietrei, fie cântate „cu lacrimi suave de vioară”, versurile de dragoste degajă sensibilitatea şi gingăşia omului veşnic îndrăgostit de...dragoste. De dragoste şi de cuvânt bun şi înălţător. Un tril nesfârşit cântat de pasărea măiastră, ascunsă în cuib sufletesc, dar care are rezonanţe în întinderea pădurii, cuprinzând toată făptura, fie cuvântătoare, fie necuvântătoare. Însăşi natura intră în rezonanţă cu acest cântec prelung de chemare a perechii ideale.  
 
Iată însă că, nu numai cântece de amor meşteşugeşte poetul, dar şi de adâncă simţire românească. El îi creează o aură sacră patriei şi o socoteşte icoană. Snopul de lumină pe care-l împrăştie Cuvântul, devine imagine sonoră, o columnă nesfârşită pe care îngerii urcă, înălţând versul la rang de liturghie. „Lumină şi scânteie” este acest cântec prelung, cu refrenul fredonat la unison de sute de voci lacome de sublim, flămânde şi însetate de spiritualitate, un „imn marilor speranţe din suflet şi din gând”. (A patriei icoană). Ce poate fi mai minunat şi mai înălţător? Pe aceste aripi de lumină poate zbura orice muritor şi nu va mai simţi povara anilor, nici a măruntelor tribulaţiuni cotidiene.  
 
Iată câteva versuri de o frumuseţe negrăită, ci doar simţită şi adânc împlântată în suflet: „Hram pentru Neam vă este şi Glia milenară, / Altarul din săruturi pe-a ţării gură caldă, / Eternul edificiu ce nu va să mai piară, / Lumina din lumină ce pururi o să ardă, // A patriei icoană ce nu o să mai doară. / Ruga iubirii voastre e bocet în cetate, / Ofrandă pentru ţară din versuri ce jelesc / Mormântul neputinţei când soră lângă frate / Abia mai plâng atunci când se-nfrăţesc, / Nemaidoinindu-şi dorul în graiul românesc” (A patriei icoană).  
 
E uimitor, însă, cum coexistă şi se împacă destul de bine, poezia patriotică, cea de dragoste şi cea socială în palmaresul lui Romeo Tarhon. Şi cum, limbajul, uneori frust al poemelor de dragoste, cu mult prea pasionale şi viscerale, se mulează perfect pe structura sufletească a cititorului sensibil şi eventual pudibond. Faptul că limbajul nu şochează este un merit al autorului, de a preface în vers, tot ceea ce atinge, la fel cum odinioară, Regele Midas prefăcea în aur toate lucrurile atinse. Frumuseţea cuvântului te seduce şi te răpeşte, înainte de a apuca să faci un gest de respingere. Şi aceasta este o artă de mânuire a cuvântului.  
 
Nici dimensiunea spirituală nu e neglijată. Şi aici versurile devin cântec sublim îngânat de mâinile copiilor surdo-muţi: „Sunt parte de lumină din lumină lină / şi parte vie de trup mort, reîntrupat... / Cel ce din moarte va să vie viu, să vină! / Hristos a înviat. A înviat cu-adevărat! // Sunt uneori copilul alor mei, de-atunci / Când raiul casei părinteşti îmi era rai /Încă de când iubeam târâş, pe brânci... / Ce dor îmi e de-al amintirilor alai...!// Sunt parte din păcatul lumii păcătoase / şi parte moartă de trup viu şi blestemat.../ Pre moarte calc în giulgiul meu de oase... / Adevărat a înviat. Hristos a înviat...!” (Rugă fără sfârşit – 16). Cine are urechi de auzit şi de ascultat Poezia, s-o asculte cu luare aminte, pentru că, anevoie se va mai întâlni cu asemenea frumuseţi. Şi rămânând mut de atâta sublim, să înceapă să strige şi să cânte...  
 
Ar trebui să fac menţiuni şi să citez la nesfârşit din poemele lui Romeo Tarhon, dacă nu m-ar încorseta spaţiul...E necesară o analiză temeinică şi la obiect. Şi de fiecare dată s-ar găsi nuanţe şi înţelesuri noi, pentru că poezia are, ca şi diamantul, o mie de chipuri care se arată ca nişte străfulgerări de blitz dar îţi pot pătrunde însă, în inimă.  
 
Poezia este pentru autor, ca şi pentru noi toţi, prilej de căutare, de întâmpinare a celuilalt, de comuniune şi de lucrare-mpreună şi acest lucru o dovedeşte din plin proiectul iniţiat de Romeo Tarhon, de a aduna, a tezauriza cuvinte smulse din inimile şi de pe buzele creatorilor şi a le aşeza în rând, piesă cu piesă, ca într-un nesfîrşit puzzle.  
 
Şi căutându-ţi versul, nu poţi să nu-ţi arunci privirea spre celălalt. Priviri furişe, priviri îndrăzneţe, priviri sfioase, până când te instalezi în cuvânt şi ţi-l tragi mănuşă, recunoscându-te în el, ca în oglindă. Este meritul iniţiatorului de a fi unit în chip virtual atâţia poeţi, cum nici una din Antologiile lumii nu ar reuşi. Nu e de mirare, de vreme de poetul spune: „Sunt din Cuvânt născut şi din Cuvânt / Iubirii jertfa de cuvânt i-o întrupez / Din lemnul crucii ce în trup o-mplânt, / Cuvântul răstignit şi mort să-l înviez...// Sunt lângă voi ridicători de nesfârşit poem / şi-n prag de sfântă românească sărbătoare/ Pentru a ţării Rugă cu dragoste vă chem / Noi cânturi să-nălţăm din inimi, fiecare.” (Rugă fără sfîrşit – 21).  
 
Că acest proiect gigant a rezonat şi şi-a găsit ecou în inimile sutelor de autori, demonstrează, o dată în plus, nevoia de Poezie a omului, ceea ce este cu adevărat remarcabil. Şi încă un merit al poeziei lui Romeo Tarhon: nici o imagine nu este obişnuită, nici un loc comun în versuri, el fiind cu totul original în tot ce scrie: „Sunt palma mâinii tale, precum o lebădă pe apă, / Habar nu ai că liniile-mi frânte ale vieţii mi se scurg / Adânc în carne şi în visele-mi sub pleoape / Cu lacrimi de vioară mă ucid, în inimă îmi curg...” (Rugă fără sfîrşit – 27).  
 
Romeo Tarhon se consideră doar „un sol al graiului străbun”: „Sunt doar un sol al graiului străbun / Pe care îl versific uneori în fugă / Învrednicit de Dumnezeu cel Bun / Ce mă inspiră pentru Nesfârşita Rugă”. (Rugă fără sfîrşit – 27). La templul Rugii – slujitor precum la Altarul Cuvântului Sacru.  
 
Acesta este poetul şi românul de bună întemeiere şi mireasmă, Romeo Tarhon care trăieşte pentru frumos, pentru adevăr, pentru neam, pentru ţară...  
 
Aşa cum singur se defineşte: „Sunt un creştin rămas aici, în ţară,/  
 
Să fiu cu ţara răstignit pe cruce, / Vândut pe-un colţ de pâine dulce,/  
 
Cu cât mai neagră-i şi amară”. (Rugă fără sfîrşit – 21). El este conştient de imensa responsabilitate de a sluji Cuvântul şi nu vrea să se dezmintă. Pe baricadele Cuvântului, poetul apără Poezia şi Ţara – care se confundă în viziunea sa – până la ultima suflare de vers, într-o construcţie grandioasă.  
 
Şi până la urmă, românul Romeo Tarhon îşi esenţializează întreaga creaţie într-o strofă care nu mai are nevoie de comentarii: „Sunt bun român şi-n limba strămoşească / Ce-şi plânge-n doine jalea şi-n durere / Îţi strig cât pot din piept, lume sihastră: / Tot ce e românesc şi sfânt nu piere!” (Rugă fără sfârşit – 35).  
 
Indiferent ce stil ar aborda, indiferent de subspecia literară, Romeo Tarhon se dovedeşte a fi un condei încercat, un poet sensibil şi luptător în aceeaşi măsură, care-şi dăruieşte prinosul în Numele Sfânt al Poeziei şi al culturii române, ceea ce e admirabil.  
 
 
 
 
 
Referinţă Bibliografică:
LANSARE DE CARTE LA BOOKFEST 2012: Şi îngerii au îngeri păzitori, Romeo Tarhon, poeme / Romeo Tarhon : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 515, Anul II, 29 mai 2012, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2012 Romeo Tarhon : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Romeo Tarhon
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!