Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Literatura > Naratiune > Mobil |   



Lagărul
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!






LAGĂRUL

Turda ajunsese în iunie 1940 oraş de frontieră. În august 1943, după „trădarea” României, nemţii şi ungurii l-au ocupat şi au început să-şi facă de cap în stilul cuceritorilor dintotdeauna. În primul rând au devastat casele. Nemţii şi-au făcut de lucru prin cămările de alimente, iar ungurii au atacat dulapurile cu lenjerie. Toate cămăşile lui Lampi s-au dus pe apa sâmbetei. Dar nu acesta a fost răul cel mai mare. Ne-au scos din pivniţă, unde ne ascunserăm, şi ne-au dus într-un lagăr improvizat pe malul Arieşului. Lampi era şi el acasă, se întorsese imediat după schimbarea regimului de la Bucureşti, obţinuse cu greu o permisie pentru câteva zile ca să-şi vadă familia. Ca inginer chimist rămăsese în ţară, unitatea lui era cantonată undeva în zona rafinăriilor din Valea Prahovei. Nu ne văzuserăm de mult timp, Tavi, care avea deja peste un an şi jumătate, aproape să nu-l mai recunoască. Eram şi însărcinată cu Adina în lună mare.
Ofensiva germano-maghiară ne luase prin surprindere. N-aveam suficiente alimente în casă, ne trebuiau pâine şi hrană proaspătă pentru copil. În cele din urmă, am ieşit eu, cu burta mare fiind speram să nu mi se întâmple nimic. Am întâlnit grupuri de soldaţi pe stradă, unii arătau hohotind spre burta mea făcând gesturi obscene, câţiva s-au apropiat îngrijorător de mult, am înţeles că voiau să le arăt hârtiile, poate vreun permis de liberă trecere, ceva, de care nu ştiam. Nu m-am pierdut cu firea şi le-am vorbit în germană, atât cât m-am priceput, deşi erau unguri, şi ei s-au retras derutaţi. Mai târziu, n-aveau să mai fie impresionaţi de acest truc, fiindcă şi alţii l-au folosit. Important era că adusesem acasă o pâine, o sticlă de lapte şi câteva ouă. Dar eram pierită de groază, fiindcă în faţa bisericii văzusem doi popi spânzuraţi de crengile copacilor. Tot acolo, statuia memorandistului Raţiu zăcea la pământ, răsturnată de pe soclu. Nimic nu mă făcuse să-mi dau mai bine seama de pericolul care ne ameninţa decât imaginea statuii năruite a unui personaj venerat de întreg oraşul.
Lampi şedea ca pe ace, ar fi vrut să ne scoată de acolo şi nu ştia cum. Înainte de mobilizare el îşi demontase VW-ul şi îl ascunsese într-o magazie, îl bătea gândul să-l reasambleze şi să forţeze cu el ieşirea din oraş. Dar asta ar fi cerut timp, plus că riscurile unei plecări printre inamici erau imense. Nu-şi mai punea problema întoarcerii lui la termen în unitate, ci cum să ne salvăm de acolo.

Theodora citea, întocmai ca în urmă cu câţiva ani, din jurnalul bunicii ei, pe care mi-l încredinţase când cu plecarea definitivă din O.M. Aşa cum îi mărturisisem cu câteva zile înainte, în timp ce călătoream spre Ceanu Mare, nu fusesem în stare să înţeleg prea mare lucru din textul Alexandrei Milea, scris în limba franceză cu o grafie pentru mine aproape ilizibilă. După nişte puţin fructuoase încercări, pusesem manuscrisul deoparte şi aproape uitasem de el. Mai ales că informaţiile despre monsieur G., care mă interesaseră în primul rând, le primisem deja prin intermediul Theodorei şi apoi prin viu grai de la monsieur G. însuşi. Dar iată că Theodora adusese discuţia despre Echim. De unde să fi avut eu habar că Alexandra Milea scrisese despre Echim? Poate că atunci m-aş fi încăpăţânat totuşi să-i desluşesc scrisul.
Musafira mea şedea sprijinită de tăblia patului, sub o icoană imensă a Maicii Domnului, fixată de pat, nu de perete. Icoana era lucrată preponderent în albastru şi argintiu. Fecioara avea un chip adolescentin, nu-şi purta pruncul în braţe, iar mâinile şi le ţinea deschise, cu palmele în sus, într-un gest de adoraţie asemănător celui al zeităţilor hinduse.
Îmbrăcată într-o bluză de pijama dintr-ale mele, căreia îi suflecase mânecile, alesese una roşie cu o monogramă mare pe piept, nepurtată de mine de multă vreme fiindcă îmi rămăsese strâmtă, Theodora citea la lumina unei lămpi de noptieră vechi, cu glob alb în loc de abajur. O arsese soarele şi era rumenă la faţă.
Îmi era teamă că te voi găsi însurat, îmi mărturisise ea pe neaşteptate, cu ocazia unei întreruperi a lecturii.
Teamă?... o întrebasem eu, neştiind ce sens să dau cuvântului. Teamă că nu vei avea unde trage în timpul vizitei tale? Dar ştii prea bine că…
Nu, nu, nu, îşi scuturase ea capul, risipindu-şi părul desfăcut pe umeri, teama mea avea un cu totul alt temei. Cred că-ţi dai seama că, dacă nu eram mânată de patima pentru teatru, nu m-aş fi dat plecată niciodată de lângă tine!... Poate nu crezi, dar când te-am smuls din mâna Olimpiei, eram ferm hotărâtă, în entuziasmul meu, să îţi rămân mereu alături.
Pe Olimpia am îndepărtat-o eu, obiectasem.
Am îndepărtat-o eu, mă îngânase Theodora. Uite că poţi crede asta!...

Apoi au început să bombardeze anglo-americanii. Au atacat în mai multe valuri, fără să ţină seama de starea populaţiei civile. Casa noastră nu a fost lovită în plin, dar pereţii ei vechi şi şubrezi s-au năruit sub suflul exploziilor. Ieşirea noastră din pivniţă s-a blocat cu zidărie şi moloz. Mai târziu ne-am dat seama că, de fapt, ţintele avioanelor fuseseră instalaţiile industriale şi de cale ferată. Se iscaseră focuri mari din pricina scurgerilor de gaz metan. După alte vreo două zile de încercări zadarnice de a ne debloca dinăuntru, am hotărât, sub impulsul momentului, să riscăm totuşi, şi am început să strigăm prin geamlâcul pivniţei: Hilfe!... Segítség!...
Am fost ajutaţi să ieşim, apoi am fost întrebaţi cine eram şi aşa mai departe, pe ocupanţi îi interesa mai ales dacă nu suntem refugiaţi din partea cedată a Ardealului, după represaliile şi deportările de acolo, o mulţime de evrei, buni vorbitori de maghiară şi germană, se refugiase peste graniţă. Curând, cineva dintre însoţitorii în civil ai militarilor l-a recunoscut pe Lampi, ăsta-i inginer la Solvay, a băgat de seamă. Aha! au spus honvezii, apoi au urmat alte întrebări: Ce căuta el acolo? Cum de nu era înrolat? Sunt bolnav de plămâni, le-a răspuns Lampi, am fost de mult demobilizat din această cauză. Aha! iarăşi. O să vedem noi. După care ne-au dat ordin să-i urmăm. Lampi a luat copilul în braţe, după emoţiile trăite în pivniţa blocată şi după ieşirea la aer curat, Tavi îi adormise curând cu capul pe umăr, iar eu am încercat să iau din casa dărâmată ceva haine sau merinde. Din cămara mea de alimente nu mai rămăsese nimic, zadarnic am încercat să îndepărtez poliţele prăbuşite pentru a mai afla câte ceva, iar Lampi striga să mă întorc căci puteam să cad, voise să vină după mine, dar pe el honvezii îl ţinuseră din scurt. Nem! Nem lehet!... îşi săltaseră ei imediat armele de pe umăr.
În cele din urmă ne duseseră în lagăr. Împrejmuiseră în grabă cu vălătuci de sârmă ghimpată un spaţiu viran la marginea oraşului, aproape de Arieş, amplasaseră câteva corturi şi începuseră să adune acolo arestaţi, mai ales familii de intelectuali, unele bine cunoscute nouă. Fiindcă ne interziseseră să comunicăm între noi, ne-am mulţumit să ne vorbim din ochi, întrebându-ne îngrijoraţi ce aveau ocupanţii de gând.

Hm! făcuse la un moment dat Theodora, ce scenă reuşită de film ar putea fi asta. Numai că piaţa e saturată deja de filme despre război. Ştii cum este în America, totul se calculează prin prisma şanselor cotării la box-office, de la tema aleasă, până la distribuţie. Nu se scapă niciun amănunt. Orice greşeală costă milioane. Apropo de distribuţie. La început m-am supărat pe Naschitz că nu-mi dă încă un rol mai acătării. N-a sosit deocamdată timpul tău, îmi tot explica el. Caut să-ţi construiesc o imagine, să-ţi găsesc o nişă în care să fii de neînlocuit, să fii socotită interpretul ideal al unui anume tip de personaj. Aşa e în America. Dacă te lansez înainte de vreme pe piaţă, îţi fac un mare rău. Am ajuns cu timpul să-l înţeleg. S-a certat cu impresarul meu care căuta să mă bage în ograda altora în ideea că aş putea câştiga mai mult. El implicit, fireşte.
Mai trăieşti cu Naschitz? am întrebat-o atunci sec.
Nu, mi-a răspuns ea, pe cel mai firesc ton cu putinţă. Are el altele acum. Dar am rămas prieteni la cataramă.
Uite ce înseamnă să fii o bună actriţă, îmi spusesem în gând, văzându-i reacţia la întrebarea mea, pe care o voisem surprinzătoare.
Iar ea a zâmbit, lăsându-mă să înţeleg că ştia mereu ce îmi trecea prin cap.

Atunci a apărut Echim. Era un individ nu mult deosebit de cerşetorii pe care-i vedeai uneori la colţ de stradă, jerpelit, slab, cu barba prematur încărunţită. Părea că nimerise acolo din întâmplare, după cum căuta cu privirea pierdută în stânga şi în dreapta. Descoperindu-ne în cele din urmă printre numeroşii oameni adunaţi în spaţiul acela restrâns, se apropiase de noi cu chipul luminat de satisfacţia celor ce recunosc nişte cunoştinţe vechi. Bună ziua! ne spusese cu glas cântat, scoţându-şi pălăria decolorată de soare din cap. Crezusem că e vorba de o confuzie şi nu-i răspunseserăm. De altfel, nu voiam să suportăm consecinţe din pricina faptului că discutam cu un individ dubios ce încălca dispoziţiile paznicilor noştri. Bună ziua! îşi repetase el spusele, venindu-ne mai aproape. Eu îs Echim…
Echim? îl întrebase atunci Lampi. Mă ierţi, dar nu cunosc niciun Echim. Şi vezi că ne iau ăştia la ochi că discutăm aici fără voia lor…
Dar eu vă cunosc, domnu’ inginer. Şi pe doamna, săru’ mâinile, se înclinase nou-venitul în faţa mea. Iar pe ăştia lăsaţi-i în plata Domnului, că n-au ei ochi pentru a ne vedea pe noi!
Cuvintele lui mi s-au părut mai mult decât bizare, mai ales că doi honvezi tocmai trecuseră prin dreptul nostru, fluturându-şi penele de cocoş ale caschetelor în bătaia vântului. Nu li se părea câtuşi de puţin ciudat că discutam cu un individ, a cărui prezenţă, oarecum insolită printre atâţia oameni de cu totul altă condiţie socială, nici nu o băgaseră în seamă.
O fi vreunul dintre muncitorii lui Lampi, mi-am spus atunci, a trecut ceva timp de când s-a despărţit de ei, n-are cum să-i ţină minte pe toţi. De altfel, şi Lampi amuţise cu fruntea încreţită, punându-şi poate în aceiaşi termeni problema.
Domnu’ inginer, i s-a adresat atunci din nou cel care îşi spunea Echim, peste vreo două ore or să bombardeze iară oraşul…
Cine? îl întrebase, încă preocupat, după aparenţe, de ceea rumega în gând, bărbatu-meu.
Păi cine, doară? Păsările de fier, cum scrie la Biblie.
Dumnezeule, mă gândisem, omul acesta nu e normal, ne pierdem vremea cu un idiot!
Da? îl auzisem, spre surprinderea mea, pe Lampi continuând discuţia, peste două ore spui? Atunci ar trebui să se audă deja sirenele de alarmă.
O să le auziţi cât de curând, domnu’ inginer. Uitaţi ce vă rog, de cum s-o da alarma, cocoşii ăştia s-or trage la adăposturi. Nu-şi pun ei pielea pentru dumneavoastră…Unul n-o să mai rămână pe afară…
Bine, şi noi?... am intervenit, gândindu-mă în primul rând la copil, fireşte.
Pe dumneavoastră o să vă îndemne, în ăl mai bun caz, să vă ciuciuliţi la pământ ş-apoi Dumnezeu cu mila!... Cum v-o fi norocul!... Pe care oricum n-o să-l aveţi, dacă rămâneţi aici.
Amuţiserăm atât eu, cât şi bărbatu-meu. Tocmai cu asta ne băteam capul înaintea ivirii lui Echim. După toate câte le vedeam, ocupanţii ne puseseră gând rău. Crezusem iniţial că ne socoteau evrei. Dar nu era aşa. Aproape toată elita intelectuală a oraşului, găsită la domiciliu, fusese adunată acolo. Cei ce făceau arestările erau călăuziţi exact la cine voiau să ajungă! Pe preoţii găsiţi îi spânzuraseră deja în faţa bisericii!...
Ai vreo idee?... îl întrebase atunci Lampi pe Echim cu prudenţă.
Echim îşi dezvelise în loc de răspuns dinţii rari şi galbeni.
Noi suntem doar uneltele Ălui de Sus, domnule inginer…, rostise el sentenţios, fără grabă.
Bine, îl luase puţin Lampi peste picior auzindu-i vorbele, şi ce te povăţuieşte Ăl de Sus că ar fi înţelept să facem în situaţia noastră.
Echim nu se simţise deloc luat în derâdere, dimpotrivă.
Uitaţi ce vă rog, repetase el, coborând cu gravitate vocea. Cum o şterg cocoşii la adăpost, ne tragem şi noi tiptil către Arieş, şi prin portiţa aceea, prin care oamenii sunt duşi pe rând să-şi facă nevoile, coborâm la mal. De acolo, nu aveţi decât să vă ţineţi după mine şi toate s-or potrivi apoi, mulţumită Ălui de Sus, cum trebuie!...
Ce spui!... se îngrozise Lampi, aproape şoptind, în speranţa că eu nu îl voi auzi. Ce spui!... Asta se cheamă evadare şi în război se pedepseşte cu împuşcarea pe loc!
Domnu’ inginer, venise răspunsul lui Echim, când s-o isca iadul pe pământ, cocoşii numai de evadarea voastră n-o să poarte grijă!
În acel moment, aproape simultan, sirenele din oraş îşi începuseră prelungul vaier prevestitor de moarte.

(Fragment din romanul Întoarcerea din larg)





 

Referinţă Bibliografică:
Lagărul / Dan Floriţa Seracin : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 228, Anul I, 16 august 2011, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2011 Dan Floriţa Seracin : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Dan Floriţa Seracin
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!