Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Manuscris > Jurnal > Mobil |   


Autor: Helene Pflitsch         Publicat în: Ediţia nr. 735 din 04 ianuarie 2013        Toate Articolele Autorului

Lacrima din ocean (Jurnal de călătorie)
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!

 

 

Capitolul 1  

Întâlnire cu Sri Lanka  

- La iarnă vom fi trei luni în Sri Lanka, mi-a spus într-o zi.  

L-am privit neîncrezătoare. Perspectiva de a sta trei luni într-o ţară buddhistă era de domeniul fanatsticului pentru mine, deşi nu găseam o explicaţie logică la nimic ce mi se întâmplase în ultimul an. Apoi nu ştiam nimic de Sri Lanka, nici măcar nu îmi aminteam să fi auzit vreodată de ea.  

- E o insulă în Oceanul Indian, la sud de India, m-a informat Klaus, puţin contrariat că nu ştiam acest lucru, nu pentru că îi demonstram de slabele mele cunoştinţe despre statele lumii, ci pentru că el nu concepea ca cineva să nu cunoască Sri Lanka.Vorbea despre Sri Lanka ca despre o iubită, avea cuvinte numai la superlativ, mergea în fiecare an s-o vadă şi asta se întâmpla de peste treizeci de ani. Mi-a pus în braţe un teanc de prospecte, reviste şi mici cărţi ca să fac cunoştinţă cu iubita lui, iar eu ruşinată de neştiinţă caut să-mi umplu laguna. Mă deştept repede când dau cu ochii de vechiul nume al ţării, da, am fost la ora de geografie când ni s-a vorbit de Insula Celyon, beau cu plăcere ceaiul ce îi poartă numele, am auzit şi de tamili şi m-au impresionat imaginile cu prăpădul făcut de tzunamii în 2004, deşi Indonezia îmi rămase mai mult în minte legat de acesta.  

Devin la rândul meu încântată, nu neapărat pentru imaginile văzute şi cele citite, mi s-a întâmplat de nenumărate ori ca realitatea să mă dezamăgească, dar ochii sclipitori ai lui Klaus şi nărăbdarea lui de a sosi mai repede decembrie mă molipsesc şi pe mine.  

Rămân totuşi prudentă şi cu picioarele adânc înfipte în pământ, nu îndrăznesc să îmi fac planuri, prea de atâtea ori mi s-au năruit. Nici măcar viza pe paşaportul meu nu mă clinteşte, pentru că, da, peste 30 zile ai nevoie de viză turistică (valabilă 90 de zile), iar noi, românii, o putem obţine de la Consulatul srilankez din Polonia sau Germania şi costă 38 euro, cu 4 euro mai mult decât pentru germani (probabil românii sunt mai bogaţi, găseşte Klaus motivaţia).  

Plecăm din Germania într-o sâmbătă, la mijocul lui decembrie, încărcaţi cu geamantane grele în care avem o mulţime de unelte pentru pescuit, cadou pentru prietenii lui Klaus, dar şi tot felul de oale şi tigăi, pentru că ”acolo găseşti doar din aluminiu”, îmi explică Klaus. Cu greu mai strecor printre ele câte un tricou sau un pantalon, Klaus îmi elimină multe din obiecte, fie ele de îmbrăcăminte fie de altă natură, îmi repetă încontiunuu ”De asta nu ai nevoie, de asta nu ai nevoie”, dar mă roagă să mă străduiesc să găsesc loc pentru pachetele de ţigări şi pentru o muţime de flacoane cu soluţie împotriva ţânţarilor.  

- Găsim şi acolo, uleiul de citrice, dar are un miros care mie nu îmi place , mă lămureşte el.  

Nu înţeleg eu ce şi cum, mă conformez, puţin supărată că mi-a scos sandalele cu toc şi halatul de baie.  

Ca să ajungem la aeroportul din Frankfurt trebuie să călătorim cu trenul. Trăiesc deja de ceva vreme în Germania dar nu am călătorit niciodată cu trenul şi nici nu am fost pe un peron. Mă îngrozeşte gândul de-a urca atâtea bagaje în tren, în final cu toate eliminările am rămas fiecare cu câte un geamantan de 23 kilograme şi un bagaj de mână care depăşea cele şapte kilograme regulamentare. Nu pot pleca la drum fără leptop, cameră de filmat, aparat de fotografiat, câteva cărţi să-mi ţină de urât pe plajă şi în timpul călătoriei, dar şi dicţionarul român-german, unul considerabil, germana mea de începător nu mă lasă să renunţ la el, deci, risc cu kilogramele în plus.  

Primul tren în care călătorim aproximativ o jumătate de oră este un personal. Urc cu uşurinţă, peronul este la nivelul vagonului. Încerc să adulmec, să simt mirosul acela înţepător pe care îl cunoşteam în trenurile noastre, dar mă întâmpină o curăţenie desăvârşită, scaune în ordine, nescrise, netăiate şi panou care îmi anunţă staţia următoare. Am plecat de ceva ani din Romania, cu siguranţă s-au schimbat aceste lucruri şi la noi ( sau nu?).  

De la Koln străbatem cei 200 kilometri cu un tren rapid, cam într-o oră. Cu siguranţă nici la călătoriile cu trenul nemţii nu sunt mai prejos ca la cele de pe autostrăzi, orice descriere este de prisos.  

Ne predăm bagajele la cală, cântarul de acasă nu a corespuns cu cel al aeroportului, avem cu două kilograme în plus pentru care ar trebui să pătim 40 euro, dar chiar şi doamna simpatică de la ghişeu ne sfătuieşte să luăm cele două kilograme în bagajele de mână, nu ni le va pune pe cântar. De unde să ştie ea că valizele noastre sunt pline de scule de pescuit, oale şi tigăi şi nu avem ce să luăm la noi? Hotărâm să scoatem din pachetele de ţigări, le vârâm prin toate buzunarele, le încarc peste leptop, nu reuşim să facem două kilograme, dar doamna a fost mulţumită că ne-a văzut muncind de zor şi ne-a trecut bagajele.  

Îl rog pe Klaus să se ţină aproape de mine, încă nu mă descurc prea bine în germană şi bănuiesc că mă vor întreba de ţigările vârâte peste tot. Fără să ştiu cum, se întrepune între noi o altă persoană, trebuie să scot leptopul din geantă, pachetele cu ţigări se revarsă peste tot, ca şi cum ar fi un râu supărat, cei de acolo zâmbesc, cred că mă întreabă cum de reuşesc să fumez atât de mult, trec, îl caut din priviri pe Klaus, aş avea nevoie de ajutor să îmi rearanjez bagajele, dar se luptă şi el cu ale lui, pachetele lui de ţigări fiind la fel de obraznice ca ale mele.  

Ajungem în avion, Klaus zâmbeşte mulţumit, eu încă mă mai întreb dacă voi ajunge la destinaţia stabilită, mai trebuie să trecem peste munţi şi mări, Sri Lanka este încă un vis.  

Zburăm peste România în plină noapte, Carpaţii sunt acoperiţi de zăpadă, simt o strângere de inimă, mă gândesc la Crăciun cu zăpadă în ţara mea, regret, zbor spre Sri Lanka, dar acolo jos e familia mea.  

Dubai. Avem escală. Nefiresc, nu ni se dă voie să părăsim avionul.  

Klaus simte nevoia unei ţigări iar mie mi-ar fi păcut să-mi dezmorţesc picioarele, îmi pare rău, îmi va lipsi din colecţia de fotografii cea cu aeroportul din Dubai.  

Zorile se arată când suntem deasupra Indiei iar răsăritul, acolo sus, printre nori este magnific.  

Lacrima din ocean sau Insula de smarald, cum citisem undeva, începe să prindă contur printre norii de puf albi pe un cer incredibil de albastru, iar verdele smaraldului îmi încântă privirea.  

 

Cobor pe pământ singalez la mijlocul lui decembrie.  

Suntem întâmpinaţi de primii singalezi, lucrătorii aeroportului BANDARANAYKE-Colombo: bărbaţi mici de statură, cu pielea închisă la culoare, îmbrăcaţi în pantaloni negrii şi cămăşi albe şi femei îmbrăcate în sari roz. Citisem undeva, că femeile îmbracă aceste rochii doar în zilele de sărbătoare. Îmi spun: "Iată, sosirea mea aici e o sărbătoare! " şi mă simt onorată că au îmbrăcat pentru mine minunatele sari.  

Rămând însă descumpănită: în locul unei statui de-a lui Buddha, aşa cum mă aşteptam, în faţa ochilor mi se desfăşoară scena naşterii lui Isus alături de un multicolor brad de Crăciun (artificial, desigur). Îmi revin repede şi pun totul pe seama ospitalităţii, peste câteva zile este totuşi cea mai mare sărbătoare Creştină, iar cei care urmează îndemnurile lui Buddha trebuie să acorde respectul cuvenit.  

După ce trecem de brazi şi arcade împodobite cu globuri multicolore ne întâmpină şi statuia lui Buddha, dându-ne parcă binecuvântarea şi urându-ne zile şi nopţi liniştite printre ai lui.  

Ne recuperăm bagajele, trecem de punctul vamal şi ne îndreptăm spre ieşire, unde ne aşteaptă gazdele noastre.  

În drumul spre ieşire, personalul responsabil cu paza şi ordinea în aeroport mi se pare mai numeros ca însuşi călătorii. Din când în când suntem abordaţi, recomandându-ne un taxi. Dincolo de cordonul de separere o mulţime care aşteaptă nerăbdăori, agitaţi, fac semne, strigă, se îmbrâncesc să ajungă în faţă, mă întreb dacă o dată cu noi soseşte şi vre-un Vip, pentru că nu pot altfel să îmi explic scena din faţa mea.  

Printre mulţimea şi larma asurzitoare, ce mă duce cu gândul laglasul păsărilor din Delta noastră, îl zărim pe JAYARATHNA, gazda, care ne face semne cu un minunat buchet de flori.  

Îmi oferă stângaci buchetul cu flori multicolore şi mă îmbrăţişează prieteneşte, ca şi cum ne-am cunoaşte de o viaţă.  

Un alt bărbat singalez care îl însoţeşte, se apropie de noi împreună cu un alt oaspete "recuperat" din mulţimea gălăgioasă, îmi întinde mâna şi mă salută cu "Bună ziua!". Îl privesc întrebătoare şi încântată în acelaşi timp. Mă lămureşte fericit că a dorit să-mi facă o bucurie şi a învăţat salutul de pe internet. Recunosc că a reuşit, în jurul meu se vorbeşte doar germana.  

Ieşim din sala de aşteptare şi dăm de o altă mulţime asurzitoare, bărbaţi, femei şi copii, toţi aşteaptă ceva, sigur undeva în spatele nostru îşi va face apariţia vreun VIP.  

Klaus râde de mine, nu soseşte nici un VIP, aşa e aici, fiecare are speranţe că va găsi pe cineva ca să îl transporte la vreun hotel sau să îşi dorească o cazare. Sau pur şi simplu vin să privească.  

Urcăm în microbuzul care ne aşteaptă şi intrăm în ceea ce am numit eu "o lume nebună, nebună!".  

Prima imagine este aceea a unei staţii de taximetre, plină cu tuktukuri colorate. Şoferii acestora roiesc pe lângă călătorii sosiţi negociind preţurile în singaleză, engleză, germană...  

Se circulă pe partea stângă. Mintea mea preocupată cu imaginile ce se desfăşoară cu repeziciune uită asta şi... scot primul strigăt de disperare văzând autobuzul care se îndreptă vijelios spre noi.  

Este doar începutul unei călătorii pe care nu mi-am imaginat-o că se va termina cu bine. Deşi sunt obişnuită cu aglomeraţia oraşelor ceea ce m-a întimpinat aici nu pot descrie în cuvinte.  

Nu am putut şi nu reuşesc încă să îmi explic, cum pe aceeaşi bandă şi în acelaşi timp pot circula un biciclist, un motociclist, un tuktuk şi un camion sau un autobuz, sau mai ştiu eu ce alt fel de maşină. Nu pot să îmi dau seama în ce an se găseşte ţara asta, pe lângă maşini luxoase, de ultimă generaţie, în speţă mărci japoneze, văd camioane şi autobuze care îmi amintesc de Romania anilor ´70. Parcă s-au adus aici toate autobuzele noaste obosite, într-o rână, sau toare camioanele ce lăsau în spatele lor un nor gros de fum negru. Şi printre ele, pietoni deloc grăbiţi, sau pur şi simplu o vacă sau un câine apar pe neaşteptate.  

Sărăcia acestei ţări mă izbeşte în primele momente neplăcut, pentru că ea este însoţită de dezordine şi mizerie. Prietenul meu îmi citeşte aceasta pe faţă şi îmi spune:  

- Ţi-am spus că aici este o altfel de LUME. Aici vii şi nu te mai reîntorci niciodată, sau revii şi revii...  

Nu îl mai aud. Spectacolul ce se desfăşoară în faţa mea pune stăpânire pe mine şi încet, încet, mă prinde în vraja lui. O vrajă care fascinează, care mă face curioasă şi care mă încântă cu fiecare clipă care trece. Uit şi de bugii care mi s-au lipit de picioare, şi de faptul că mi le simt grele, de plumb şi nu mai reuşesc să îmi încalţ pantofii ce mi i-am descălţat pentru o clipă, uit de oboseala călătoriei lungi, parcă nici nu mi-e mai sete, singurul lucrul pe care mi-l doresc este să observ, să observ, să observ.  

Oprim să ne astâmpărăm setea. Este un mic local ce l-aş asemui cu o cofetărie de cartier de la noi. Fără să am vreo speranţă, întreb dacă nu este o toaletă. Însoţitorul nostru se informează şi îmi indică drumul. Toaleta se află în partea laterală a cofetăriei şi este separată de mică terasă printr-un zid. Vreau să intru, dar un bărbat mă opreşte în timp ce îmi vorbeşte într-o limbă ce nu o înţeleg. Bănuiesc că toaleta este ocupată şi asta doreşte să-mi explice prin gesturi şi vorbe. După câteva minute de după zid îşi face apariţia un al doilea bărbat cu o găleată şi o mătură în mână. La fel ca şi primul îmi spune ceva, nu le înţeleg vorbele, dar din mimica lor îmi dau seama că îşi cer scuze pentru condiţiile pe care mi le pot oferii şi că nu au făcut altceva decât să cureţe locul, pentru ca eu, un străin de ţara lor, să găsesc totul curat. Iar gestul m-a impresionat.  

Ne continuăm drumul şi intrăm pe autostrada nefinalizată încă (nu este un lucru nou pentru mine). De-o parte şi de alta a autostrăzii se desfăşoară peisajul verde al Sri Lankăi.  

Din viteza maşinii fac cunoştinţă cu plantaţii de orez, de cocotieri şi palmieri, arbori de cauciuc, zăresc un templu hindus, mi se spune că este părăsit.  

După o călătorie de aproximativ o oră jumătate ajungem la destinaţie, unde soţia şi fiica lui Jayra (aşa i-am prescurtat numele gazdei noastre) ne întâmpină la poarta casei.  

Casa, de un alb strălucitor, cu terase largi şi ferestre mari se află la vreo trei sute de metri de plaja Bentota. Lângă poartă mare de inox un copac îşi pleacă aproape până la pământ crengile încărcate de flori liliachii.  

Un copac mare, mi se spune că este un mango, se află în partea dreaptă a casei, umbrind cu crengile lui una din camerele de oaspeţi de la parter. Sub el, în ghivece, o mulţime de alte flori. Un copăcel încărcat cu flori albe ne râde bucuros, iar un trandafir roz, pe care îl am şi în curtea casei din România parcă îmi spune:"Vezi, trăiesc şi eu pe aici! "  

Pe partea opusă a străzii înguste, o mulţime de flori galbene se ridică spre soare ca şi cum ar vrea să ajungă din urmă cocotierii mai înalţi decât casa. Iar acolo sus, zăresc nucile galbene de cocos, gata, gata să pornească în plonjon spre pământ.  

Păsărele mici pe gard, prin crengile copacilor sau pe cablurile de curent îşi cântă trilulilu, fericite de razele strălucitoare ale soarelui. Cerul este de un albastru copleşitor, fără urmă de nori. În partea stângă a casei, o construcţie portocalie îi atrage atenţia prietenului meu. Nu era aici în anul trecut. Mi se spune că acolo a fost o şcoală, se mai văd zidurile ei, care a fost dezafectată după Ţsunamii din decembrie 2004. În faţa ei s-a construit un "hotel şcoala" încă nefuncţionabil, dar în următoarele zile am văzut băieţi care lustruiau, vopseau, aranjau (că doar aşa se învaţă meserie!).  

La parterul casei se află dormitoarele familiei, bucătăria şi două camere de oaspeţi, dotate fiecare cu baie şi ventilatoare mari. Patul mare este protejat de plasă împotriva ţânţarilor, plasă care de altfel se găseşte şi la geamurile mari.  

Tot la parter se află o cameră mare în care se serveşte masa, există telefonul şi legătura la internet, precum şi un televizor, la care, poţi urmării ştirile şi interminabile seriale tip telenovele, asta bine-nţeles dacă şti singaleza.  

Casa este împrejmuită de o terasă, unde serile poţi savura o delicioasă băutură făcută din fructe exotice de mâinile pricepute ale frumoasei singaleze, Nuşika. Sau pur şi simplu te poţi răcori cu o bere "Lion", care dacă o bei într-un timp scurt este la fel de delicioasă ca berea din oraşul meu natal Cluj, "Ursus".  

O scară de inox duce la etajul casei unde se află un apartament mare şi cea de-a treia cameră de oaspeţi.  

Un copac pe care nu îl cunosc îşi întinde crengile spre terasa de la etaj, crengi, în care frunze mari acoperă nişte fructe de culoarea verde de mărimea unui pepene galben. Mi se spune că este un copac Jack şi ca fructele lui pot ajunge chiar la douăzeci de kilograme. Ele pot avea gusturi diferite de la copac la copac. Unele sunt dulci şi aromate (eu una nu mă satur mâncând aceste fructe, atât sunt de gustoase), iar altele pot avea gust de cartofi.  

În curtea şcolii, în apropierea gardului care delimitează proprietatea, un alt copac interesant îşi înalţă coroana spre cer. Este un Tamarin, a căror fructe dulci acrişoare sunt învelite într-o custră maronie.  

Ne abandonăm bagajele în cameră lăsând pentru mai târziu aranjatul lor, îmbrăcăm pantaloni scurţi şi tricou subţire, bem ceaiul negru, de Ceylon, puţin pişcător din cauza plantei adăugate în el, "care face bine la stomac", fac abstracţie de picioarele umflate din cauza lungii călătorii cu trenuri, avioane şi maşini şi străbat cei trei sute de metri până la plaja Bentota, ca să îmi răcoresc trupul în apa Oceanului Indian.  

La ceas de seară, fac cunoştinţă cu valurile înspumate ale Oceanului Indian.  

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 
















 

 
Referinţă Bibliografică:
Lacrima din ocean (Jurnal de călătorie) / Helene Pflitsch : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 735, Anul III, 04 ianuarie 2013, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2013 Helene Pflitsch : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Helene Pflitsch
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!