Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

RECOMANDĂ PAGINA

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Manuscris > Jurnal > Mobil |   


Autor: Helene Pflitsch         Publicat în: Ediţia nr. 771 din 09 februarie 2013        Toate Articolele Autorului

LACRIMA DIN OCEAN (jurnal de călătorie) Cap. 5
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!

COLŢ DE RAI

Să te răcoreşti în apă de munte, după zile de soare puternic, a fost o provocare pe care nu am putut s-o refuz. Aşa că, ne-am îmbarcat în tuktukul lui Lashante, asta după ce ne-am pregătit ca tot românul (dau tonul deşi sunt în minoritate) coşul pentru picnic şi am pornit la drum.
Am trecut mai întâi prin câteva sate, cu străzi forfotind de lume, strecurându-ne cu abilitatea unui şarpe printre mulţimea automobilelor de tot felul. Un tânăr pedala de zor în spatele nostru, parcă ar fi fost la un concurs. S-a ţinut aşa, mai bine de cinci kilometrii, deşi panta era destul de abruptă şi viteză considerabilă, probabil ar mai fi continuat dacă nu am fi schimbat direcţia de mers. I-am răsplătit efortul cu aplauze, pe care nu sunt convinsă că le-a văzut, preocupat să urmărească şoseaua ce se pierdea sub roţile bicicletei.
Primul popas l-am făcut la o plantaţie cu copaci de cauciuc şi am văzut pentru întâia oară, pe viu, modul de colectare al cauciucului. Trunchiurile copacilor erau brăzdate de canale înguste şi adânci, parcă cineva s-a străduit să deseneze pe scoarţa lor. Prin ele se prelinge lichidul cleios într-un vas făcut dintr-o coajă de nucă de cocos fixată pe trunchiul copacului.
Lashante mi-a dat toate informaţiile necesare, parcă ar fi avut la el o carte din care îmi citea. Am reţinut doar esenţialul: exploatarea unei astfel de plantaţii începe după cinci–şase ani şi durează vreo douăzeci, lemnul copacului este de esenţă tare şi se foloseşte la confecţionarea mobilei, iar seva lui este toxică. Plantaţia la care ne-am oprit avea mulţi arbori încă tineri, neajunşi la anii de exploatare, cum de altfel existau şi alţii care aşteptau tăcuţi transformarea lor în mobilă. Era îngrijită, curată, chiar am avut impresia că am păşit într-un laborator verde.
Se găsea la baza unei coline în vârful căreia se vedea o casă. Câţiva copii ne-au privit preţ de câteva clipe după care au alergat spre ea. Nu după mult timp o femeie a coborât în grabă colina, s-a oprit nu departe de noi şi a început să sfredelească scoarţa unui copac.
Am vrut să mă apropii de ea, dar Lashante m-a atenţionat că trebuie să am şi ceva bănuţi dacă vreau să o privesc muncind şi să o fotografiez. Cu acest scop şi-a lăsat treburile neterminate în casă şi a alergat într-un suflet, jos, lângă noi. În decursul timpului m-am mai întâlnit cu acest fenomen, uneori eram chiar acostată şi mi se spunea preţul pentru a filma sau fotografia o reprezentaţie de mai ştiu eu ce.
Drumul până la cascadă nu a fost deloc monoton, o mulţime de ”curiozităţi” ne-au oprit din loc în loc. Cu cât urcam mai sus cu atât verdele devenea mai crud, fără însă să dăm de răcoarea munţilor, aşa cum m-aş fi aşteptat. Soarele ardea cu aceeaşi putere.
Plantaţiile de palmieri au urmat celor de cauciuc, apoi culturi de orez, piper şi scorţişoară. Pe marginea şoselei, câteva rânduri de ananas ne-au făcut din nou să ne oprim, iar un varan a ieşit şi el alene la plimbare şi pentru că obosise şi-a găsit loc de popas în mijlocul ei.
Am parcat tuktukul în curtea unui localnic iar câinele acestuia ne-a însoţit o parte de drum, ca şi cum ar fi vrut să se asigure că nu ne rătăcim.
Imediat ce am trecut un mic podeţ de bârne am dat de o mică plantaţie de ceai, unde două femei recoltau frunzele verzi. Mi-au permis să le fotografiez fără să îmi ceară bani, ba ne-a şi salutat prietenoase cu mâna.
La Cascadă, lume multă: tineri de diferite vârste îşi răcoreau trupurile sărind în apa limpede, de sus de pe stânci. Alţii, în grup, cântau acompaniindu-şi vocile cu bătăi de tobă. Nu lipseau nici câţiva turişti însoţiţi de ghizii lor dar şi de sticle de votcă.
Din păcate fiind o perioadă lungă fără ploi cascada propriu-zisă, nu era decât un firicel de apă.
O mulţime de peşti se vedeau în apa cristalină a râului, iar locul a fost într-adevăr foarte frumos şi bun de făcut un picnic pe cinste.
La întoarcere, proprietarul casei unde parcasem tuktukul, ne-a aşteptat cu Manjuk, o mâncare singaleză făcută dintr-o rădăcină ce are gust de cartof, alături de sos de tomate cu chilli. Un pahar de apă a completat delicioasa masă. Pentru că, aşa cum am mai spus, singalezii mănâncă fără să se folosească de tacâmuri, în locul lor am găsit bolul cu apă unde să ne putem spăla, în care gazda noastră nu a uitat să adauge o jumătate de lămâie verde.
Mâncarea a fost interesantă, gust plăcut iar chilli nu s-a dezminţit, a făcut foc în gurile noastre. Dar, vorba lui Jara:” este sănătate curată.”
Drumul de întoarcere nu ne-a scutit de surprize, ne-am întâlnit până şi cu un elefant îndreptându-se spre nu ştiu ce templu, nu vă neliniştiţi, era însoţit şi blând ca un mieluşel. Cel puţin aşa arăta.
Stelele nopţii care aici umplu cerul dintr-o suflare, întotdeauna am impresia că sunt mai multe şi mai aproape de mine, ne-au găsit adunaţi în jurul mesei aşteptând bunătăţile Dipei şi ale Nuschikăi şi făcându-ne planuri pentru zilele care urmau să vină.
Lashante m-a asigurat că o plimbare cu barca îmi va oferi noi surprize, aşa că am decis să trec peste frica de apă şi să mă gândesc la o nouă aventură.
Prima plimbare cu barca a fost pe râul Bentota, care se varsă în ocean nu departe de Casă El Kamino.
O plimbare de aproximativ şase ore costă cam opt mii de rupi, iar în barcă pot să fie până la zece persoane. Este foarte important însă, ca cel ce conduce barca să fie un bun cunoscător al locurilor şi bun cârmaci.
Din fericire am avut parte de asta.
Maria, o nemţoaică rezidentă în Sri Lanka are o superbă locuinţă chiar pe malul râului şi bine-nţeles o barcă cu un căpitan bun, Nadescha.
Am format un grup şi împreună cu Căpitanul Nadescha am plecat să descoperim frumuseţile ascunse şi neascunse ale râului. În primele patru ore ne-am bucurat pe deplin de peisajul superb ce s-a desfăşurat în faţa noastră care a fost animat de mulţimea păsărilor cu pene frumos colorate pe care le întrecea doar frumuseţea florilor de lotus. Nadescha a ştiut locul ascuns al unui crocodil, ne-a dus într-acolo şi l-am putut vedea împreună cu cei doi pui ai lui.
După ceva timp am început să îl bănuiesc pe Nadescha că a risipit cu ceva timp înainte de sosirea noastră pe ici pe colo o pasăre, un peşte sau vreun alt animal pentru că, din când în când ne anunţa ce putem vedea în stânga sau în dreapta, sau îşi îndrepta barca spre mal exact în locul unde apărea ca din senin o vieţuitoare. Mi-a întărit ipoteza alţi turişti întâlniţi în drum care ne mărturiseau că nu au văzut mare lucru. Nadescha le zâmbea şi îi sfătuia să reţină numele lui. Ştia el de ce. Eu nu pot decât să îl susţin.
Am poposit la un restaurant de pe mal, să ne dezmorţim picioarele şi să luăm micul dejun. Ca să fim siguri că ne întâlnim cu toate zburătoarele ne-am început călătoria de dimineaţă, amânându-l.
Restaurantul, din păcate, nu mai funcţiona, lipsa turiştilor l-a obligat pe patron să se restrângă şi să îl conserve în aşteptarea unor vremuri mai bune. Dar ne-a putut oferi cu plăcere un ceai foarte bun şi mese curate pe care ne-am deşertat mâncarea din coşuri. Împrejmuirile restaurantului sunt de vis, iar eu veşnic în căutare de flori am găsit bine-nţeles ceva care m-a atras în mod special. M-am întors acasă cu încă un mic lăstar de care Jara şi Dipa vor trebui să aibă grijă după plecarea mea.
Dar aventura adevărată a fost cea de-a doua parte a călătoriei, pe un braţ al râului în care lianele fac un adevărat tunel şi unde, într-adevăr, doar un cârmaci bun se încumetă să-l străbată. Inima mi s-a făcut cât a unui puric şi chiar dacă ceilalţi se dădeau viteji, feţele lor trădau altceva.
Ne-am revenit imediat ce am văzut întinderea râului şi ca să scăpăm de presiunea acumulată, am râs cu gurile până la urechi de eşecul unui tânăr ce încerca să facă surf.
Am trecut pe lângă terasa Nebula, de care v-am vorbit, făcând bezele chelnerilor de acolo care deja au ajuns să ne cunoască, însă berea rece ”Lion” am savurat-o cu plăcere în superba grădină a Mariei şi a soţului ei, ocazie cu care i-am cercetat camerele ce erau aproape finalizate în aşteptarea turiştilor din Europa. Cu siguranţă aceştia vor găsi în pensiunea lor un ambient plăcut şi vor fi îndrumaţi să îşi petreacă un concediu mai mult decât reuşit pe aceste meleaguri de vis.
Plimbarea pe Bentota mi-a dat curaj în bărci şi căpitanii lor, aşa că după ceva timp, când Sunhante, despre care vă voi vorbi cu altă ocazia, mi-a şoptit despre existenţa unui alt râu unde voi fi încântată de ce voi vedea, nu am mai stat pe gânduri şi ne-am îndreptat într-acolo chiar dacă a trebuit să ne sculăm la ora patru dimineaţa.
Călătoria până la locul de îmbarcare am făcut-o de data asta cu tuktukul condus de Sunhante în mare grabă pentru că, trebuia să ajungem pe râu o dată cu ivirea zorilor.
Dar, iată-ne ajunşi.
O mulţime de bărci cu motor aşteptau clienţii, iar posesorii lor pur şi simplu ne-au asaltat. Sunhante căuta pe cineva anume şi având deja o experienţă ştiam importanţa acestei căutări. Omul căutat a răsărit după ceva timp, exact la timp ca Sunhante să nu îşi piardă calmul ce de altfel îl caracterizează şi să nu ne îmbarce în baca altuia. De data aceasta am fost doar eu şi Klaus, preţul a fost mai mare cu vreo două mii de rupii fără să punem la socoteală şi plata dată lui Sunhante şi alte costuri care s-au ivit, dar totul a meritat, cu prisosinţă.
Râul Madu este presărat cu şaizeci şi patru de insule, unele doar de câţiva metrii pătraţi iar altele suficient de mari ca să adăpostească un întreg sat. Pe una dintre s-a dezvoltat cu adevărat o comunitate de aproximativ două sute de familii iar insula este legată de uscat printr-un pod îngust. Satul este racordat la reţeaua electrică şi funcţionează chiar şi o grădiniţă.
Toate aceste insule indiferent de mărime sunt acoperite de vegetaţie, în general plantaţii de palmieri şi arbori de cauciuc, dar şi scorţişoară sau piper şi dau un farmec aparte râului ce curge liniştit la vale.
Păsările au fost însă reginele spectacolului la care am participat o dată cu revărsarea zorilor. Li s-au alăturat fluturii de diferite culori şi dimensiuni, peştii care îşi scoteau capetele parcă să se asigure că a răsărit încă o dată soarele, dar şi maimuţele care ne-au însoţit cu strigătele lor, atenţionându-ne că suntem pe teritoriul lor.
Râul este populat cu creveţi de apă dulce şi stăvilarele făcute pentru recoltarea lor se ridică din loc în loc din apa ce pare încremenită. Fiind încă destul de devreme am reuşit să întâlnim doi culegători întârziaţi care ne-au explicat procedeul şi chiar ne-au făcut o mică demonstraţie, bine-nţeles în schimbul unei sume de bani. De remarcat însă că nu ne-au cerut să le plătim bunăvoinţa, propunerea a venit din partea noastră.
Cu tot eforul lor, singurul lucru pe care l-am înţeles a fost că, recoltarea se face noaptea şi folosesc nişte torţe aprinse ca să-şi lumineze drumul. Cum pot coborî în adâncul râului cu torţele alea aprinse a rămas pentru mine un mister. Dar cum nu pot pricepe multe alte lucruri ce se întâmplă în lumea aceasta, vă las pe voi să-l descoperiţi din explicaţiile altcuiva.
Munca nu este deloc uşoară, chiar primejdioasă, trebuie să fi antrenat să îţi poţi ţine respiraţia ceva vreme, acolo, în adâncurile întunecate. Recolta şi preţul primit pe ea nu acoperă nici pe departe efortul şi pericolul.
Crocodilii au fost aici în număr mai mare, nu a fost nevoie să îi căutăm prea mult, cum de altfel nu au lipsit de la apel nici varanii.
În apă, peştii jele (meduză) dansează un dans graţios doar de ei ştiut.
Ici colo, câte un copac îşi apleacă crengile spre râul liniştit sub greutatea florilor de un colorit ireal, sau poate vor doar să-l răsplătească cu o mângâiere drăgăstoasă.
Vraja ne-a cuprins şi ne-am scufundat în ea, am fi plutit ore în şir doar bucurându-ne de culoare şi linişte.
Sunt atâtea Raiuri pe Pământ, trebuie doar să ne lăsăm simţurile libere ca să le putem percepem, iar aici, cu siguranţă se află unul dintre ele.
Undeva, în dreapta noastră un drapel flutura vesel că ne vede şi ne îndemna să acostăm în micul port ce-l păzea.
Prezenţa unei alte bărci ne dovedeşte că altcineva a fost mai harnic decât noi. Sunhante ne spulberă ipotezele: cu siguranţă barca aceea nu a făcut întreg traseul nostru, cu siguranţă nu a trecut pe la culegătorii de creveţi şi nici prin tunelul de liane, nu aşa întortocheat ca cel de pe Bentota, dar care ne-a dat aceleaşi emoţii.
Am urcat mica alee formată din câteva trepte săpate în pământ şi mărginită de ananaşi. În spatele lor se înălţa un arbore cu fructe interesante şi aveam să aflu că este arborele de bumbac. Câteva fire de piper şi scorţişoară îi ţineau de urât.
O casă de lut, galbenă, ce părea mai mult ca fiind un adăpost de animale părăsit, acoperită cu tablă, de pereţii căruia erau atârnate trei mari tablouri cu scene din viaţa lui Buddha, degradate şi ele de timpurile peste care trecuseră, ne aştepta. Casa se continua cu un pavilion acoperit cu plăci făcute din frunze de palmier.
Cel care locuia acolo tocmai îşi lua la revedere de la grupul a căror barcă o văzusem jos şi aşa, am avut răgazul să fac de la fereastra deschisă câteva fotografi cu interiorului casei.
După plecarea grupului am fost întâmpinaţi cu veselie de proprietarul care vorbea, cred, toate limbile pământului, mai puţin româneşte, dar spre bucuria mea a ştiut că ţara de unde vin se află undeva la Marea Neagră lângă ruşi.
Ne-am înţeles să vorbim în germană, el, foarte categoric, ne-a arătat banca unde trebuia să ne aşezăm şi ne-a transformat în adevăraţi spectatori, fără să fim avertizaţi ce ne aşteaptă. Cu o iuţeală ce nu ne-a lăsat timp de dezmeticire, s-a aşezat pe scoarţa din faţa noastră şi a început primul act al reprezentaţiei. Abia atunci am văzut că avea în mână o nuia pe care o luase, aşa cum ne-a spus apoi, dintr-una din tufele de lângă casă. Cu explicaţi foarte detailate ne-a arătat procesul de pregătire a scorţişoarei. Şi-a terminat reprezentaţia, a pus la uscat beţişoarele bune, a aruncat ”să fie îngrăşământ” ceea ce nu era bun şi de nici unde au răsărit în mâna lui pacheţele cu beţişoare numai bune pentru prăjitura de duminică. Preţul: o mie de rupii pacheţelul.
Credeam că totul s-a terminat aici şi ne putem întoarce la barca noastră, dar gazda ne-a poftit din nou să luăm loc. De data asta a luat de lângă palmierul din apropiere o frunză şi a început să împletească făcând într-un timp record o plasă deasă pe care nu o străbate nici măcar ploaia. M-am lăudat că pot aşa să împletesc şi eu şi nu mi s-a părut că acest lucru merită aplauzele pe care el le aştepta. Fără vorbă multă, fără să mă contrazică, m-a invitat să îmi arăt perspicacitatea. Mi-a cam pierit graiul când nu m-am priceput să încep, iar la sfârşit nu puteam să acopăr mare lucru cu ea, picăturile de ploaie având spaţii numeroase pe unde să străbată. Dar omul m-a felicitat pentru sârguinţă, ba chiar mi-a propus să-i rămân în bătătură, asigurându-mă că acolo voi ajunge cu siguranţă suta de ani (el se apropia de nouăzeci deşi nu îşi arăta anii). Secretul: mâncarea sănătoasă, fără televizor, radio, telefon sau internet şi multă, multă meditaţie. Pentru că ”viaţa nu este dată să trăieşti acumulând averi ci să te poţi bucura de ceea ce îţi oferă Soarele, Pământul şi Apa”. Cred totuşi că printre ele intra şi vizita, din când în când, a unui turist care să asigure banii necesari cumpărării orezului. Nu am văzut nici un fir de orez pe insulă, dar bolul de pe masă era plin.
Pentru că i-am refuzat oferta, deşi tentaţia de-a rămâne acolo a existat, a vrut totuşi să mă răsplătească cu ceva şi ne-a mai făcut un număr din spectacolul său, arătându/ne cum se împletesc funiile din ”păr” de nucă de cocos.
Credeam că am ajuns la sfârşitul surprizelor de pe râu, că urma o călătorie în care să mai revedem o dată peisajul, dar nu a fost deloc aşa. Pe o altă insulă am vizitat un mic templu unde ni s-a permis să vedem bucătăria (puţine temple au bucătărie proprie) şi dormitoarele băieţilor, templu având o şcoală pentru băieţi. Tot aici există una dintre primele cărţi în care au fost scrise învăţăturile lui Buddha. La ieşire am semnat în cartea de oaspeţi, scriind şi suma de bani pe care am donat-o (ni s-a cerut în mod expres acest lucru) şi am avut mândria să fiu prima care scrie ”România”, cu speranţa că nu voi fi şi ultima, pentru că locurile chiar merită văzute.
Suhnate însă a lăsat surpriza maximă la sfârşit. Şi-a zis el, că după atâtea ore de văzut una alta încordaţi pe scaunele, confortabile de altfel ale bărcii, avem nevoie de ceva relaxant. Ne-am oprit într-un loc unde erau amenajate câteva bazine cu peşti de diferite culori şi mărimi. Pe mine m-au îndemnat să-mi vâr picioarele în cel cu peşti negrii iar pe Klaus în altul alăturat cu peşti roşii şi am avut parte de un masaj nemaipomenit dar şi de multe râsete. Iar cireaşa de pe tort a fost micul pui de crocodil care s-a odihnit la soare pe creştetul pleşuv al lui Klaus. Bine-nţeles că masajul nu a fost gratis, dar a meritat, iar distracţia a fost maximă. Dacă pui la socoteală şi plata pe care am făcut-o, mai mult din milă, fătucii- nu mai mare de vreo treisprezece ani - care a vâslit până lângă noi ca să îmi pună în braţe un pui de maimuţă, nu a fost o aventură chiar ieftină, dar aş repeta oricând traseul şi cu siguranţă încântarea ar fi aceeaşi. Apoi, există varianta să îţi găseşti tovarăşi de călătorie iar lucrurile devin chiar acceptabile.
La întoarcere am poposit câteva minute la casa părintească a lui Suhnante aflând o poveste impresionată căruia o să-i rezerv alte rânduri şi am descoperit o plajă de o frumuseţe cutremurătoare.
Pentru a nu ştiu câtea oară m-am întrebat de ce sunt atât de pustii aceste locuri, de ce turiştii lipsesc, deşi nu am convingerea că prin prezenţa lor nu vor răpi câte ceva farmecului.
Tot pe acest traseu mi-a atras atenţi o plantaţie de cocotieri ce ajungeau până la nori, atât de înalţi erau. Acolo sus, nişte funii groase îi lega între ei. Suhnante mi-a explicat că este un procedeu folosit frecvent. După ce culegătorul se urcă în primul palmier pentru a desprinde nucile, nu trebuie să repete acţiunea cu celălalt, care nu este de loc uşoară şi chiar periculoasă, ci trec de la un copac la altul ajutându-se de aceste frânghii. Cât este de uşor să străbaţi distanţa de cinci – şase metri pe o funie de ”păr” de cocos, din nou depăşeşte puterea mea de înţelegere. Din păcate nu am asistat la o astfel de demonstraţie, doar în cocotierul vecinului am văzut pe cel care s-a urcat cu o îndemânare şi rapiditate de necrezut. Parcă văzându-l înclinam să cred că suntem urmaşii maimuţelor.
Aşa s-a terminat o zi încărcată, dar care nu a fost ultima care m-a încântat pe parcursul şederii mele în această Lacrimă a Oceanului Indian, Sri Lanka.

Imagini la
 

https://www.youtube.com/watch?v=1VSUjEJmwbI  



Referinţă Bibliografică:
LACRIMA DIN OCEAN (jurnal de călătorie) Cap. 5 / Helene Pflitsch : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 771, Anul III, 09 februarie 2013, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2013 Helene Pflitsch : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Helene Pflitsch
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!