Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Orizont > Ganduri > Mobil |   


Autor: Cristea Aurora         Publicat în: Ediţia nr. 890 din 08 iunie 2013        Toate Articolele Autorului

La pescuit
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!

O viaţă searbădă, fără ţintă, cu un cotidian nefiresc, plin de certuri şi bătăi.
Matilda, cea mai mică dintre fraţi, trăia coşmarul copilăriei ei. Se întâmpla aproape în fiece seară ca tatăl ei, electrician la Administraţia Fluvială a Dunării de Jos, să vină pe şapte cărări acasă, să-şi cadorisească în primul rând nevasta şi mai apoi cei trei copii cu câte un pumn sau o palmă - în cel mai fericit caz, probabil un fel de salut drăgăstos faţă de apropiaţii care-i populau casa şi viaţa. Aşa înţelegea el iubirea: mai o înjurătură, mai un pumn bine plasat consoartei ce-l aştepta cu mâncarea caldă, ba chiar şi celui mai mare dintre copii, Marian, care începea să realizeze anormalitatea propriei familii. Probabil asta îl înfuria cel mai tare pe jupânul Gică care, în aburii alcoolului, vedea în propriul său fiu o posibilă ameninţare viitoare la adresa lui ori poate că îl considera deja suficient de mare cât să înţeleagă că în alte familii domnea pacea şi liniştea, spre deosebire de haosul ce se instaura atunci când tatăl lui venea de la serviciu.
- Fă, nenorocito, dacă nu mi-ai pregătit fasole, aşa cum ţi-am cerut ieri, o iei iar pe cocoaşă!, ameninţa el, fluturându-şi degetele boante prinse mănunchi într-un pumn gata de atac, pe care-l rotea aproape de faţa nevesti-sii. Iar voi, progeniturilor, pieriţi din faţa mea!!!, răcnea în continuare, privindu-şi proprii copii ca pe nişte străini.
Marian o târa pe Liana de-o mână şi o ascundea cu grijă sub masa din sufragerie, iar Matilda rămânea singură în cameră plângând şi ţipând cât o ţinea gura.
Furios, nea Gică se ridica de la masă şi plonja în dormitor, căutând-o din ochi pe Matilda:
- Dacă nu-ţi ţii gura, dau cu tine de pereţi!
Cu inima tremurând, soţia lui îl urma repede, făcea un pas mare curajos în faţa lui, ajungând la timp cât să acopere cu corpul său intrarea în dormitor, apoi îl implora:
- Gică, te rog! Las-o pe Matilda... Tu nu vezi cât e de mică? Nu te doare inima să dai în ea?
- Spune-i să tacă, dacă nu vrei s-o omor!
Matilda tăcea brusc, făcând ochii mari, îngrozită de faţa aceea tumefiată de băutură.
Nea Gică se întorcea bombănind, se aşeza apoi la masă, mânca până nu mai putea, mai dădea pe gât câteva guri de vodcă abandonată pe fundul vreunei sticle şi, cu capul vâjâind, se ducea în dormitorul său, se arunca îmbrăcat în pat şi dormea dus până a doua zi. Nevastă-sa îl dezbrăca şi-l lăsa să doarmă în chiloţi, fiindcă nu mai avea putere să-l mai şi schimbe în pijamale. Era mulţumită că scandalul a luat sfârşit, că „astăzi a scăpat de bătaie”, iar copiii nu au păţit nimic. Dar oare mâine? Ce va fi?
Când sforăiturile lui nea Gică începeau să se facă auzite, micii trepăduşi ieşeau din ascunzători şi, în cea mai deplină linişte, coborau afară în faţa blocului şi stăteau până seara târziu.
Când îi zăream ieşind, ştiam că iar a făcut panaramă taică-său de au fost nevoiţi să iasă din apartament. Îi cercetam pe fiecare în parte să văd o nouă vânătaie. Uneori, când mă duceam la ei, o vedeam pe tanti Angela cu amândoi ochii vineţi ori poate numai cu unul, alteori, când era mai grav, avea buza spartă sau, mai rău, câte un dinte scos, de acum rămăsese numai cu măselele şi mesteca chinuit, ca un bătrân, fiindu-mi groază să-i privesc gura ştirbă, la cei aproape treizeci de ani pe care-i avea.
Eram bună prietenă cu Liana, fata mijlocie, colege de clasă amândouă, ba chiar am stat în aceeaşi bancă până în clasa a VIII-a. O vedeam zilnic şi ştiam că începuse să mustească în ea o ură ce se amplifica cu fiecare zi care trecea, devenise tăcută, plângând fără încetare, iar şcoala era un domeniu pe care abia dacă îl descifra.
Şcoala noastră de cartier nu era dintre cele mai faimoase din oraş, dar nici nu era considerată ultima, eram undeva în clasa de mijloc, mediul unde ni-l petreceam mai toţi cei ce am crescut în epoca comunistă, un grup social care se învârtea în marea masă a mediocrităţii unde toţi eram egali ca rang, statut şi avere. Fiecare dintre noi deţineam ca viitoare moştenire, un apartament înghesuit şi incredibil de mic pe care cu un umor negru îl numeam cutie de chibrituri, un salariu (sau, în cazuri mai optimiste, două) al părinţilor noştri care era împărţit şi răsîmpărţit după nevoi, şi eram cel puţin trei-patru membri într-o familie, noi fiind generaţia tânără, născuţi forţat, de multe ori nedoriţi, asupra cărora se abăteau cele mai multe dintre frustrările predecesorilor noştri. Nu noi am cerut să venim pe lume şi nici ei nu ne-au dorit, nu eram programaţi şi iubiţi, ci eram accidente indezirabile ale femeilor chinuite să ducă o viaţă dedicată eminamente reproducerii şi creşterii unor odrasle apărute din neant, din acte de violenţă domestică dusă la extrem până aproape de viol. Asta eram. Cei mai mulţi dintre noi...
Nea Gică, un om blând şi bun când era treaz, mă primea mereu cu braţele deschise când le treceam pragul. Nu-mi era frică de el, fiindcă ştiam că eram preferata lui:
- Fata tatii, micuţă Alina, ia un loc aici lângă mine!
Şi mă lua de gât, mă pupa zgomotos şi-mi întindea o cană de compot de pe masă.
Eram ca cel de-al patrulea copil al lor, dar un copil mai privilegiat, fiindcă aşa nebun cum era, ştia să discearnă că nu avea drepturi asupra mea, aşa cum avea asupra propriilor săi copii.  

Erau căsătoriţi de cincisprezece ani, ea fiind fata mai mică a unor părinţi proveniţi de la ţară. Văzând sărăcia care le dădea târcoale, maică-sa a fost fericită când a văzut-o pe Angela că şi-a dat poalele peste cap în faţa unui băiat de la oraş ce făcea liceul la seral. A forţat-o să se mărite cu el aproape gonind-o de acasă, iar Angela, crezând că a întâlnit dragostea vieţii ei, s-a suit în patul lui nea Gică şi nu a mai plecat.
După ce a terminat liceul, nea Gică s-a angajat la A.F.D.J. ca electrician, iar tanti Angela, cu cele zece clase ale ei neterminate, a preferat să rămână acasă, să fie o întreţinută şi să-i facă lui ploduri pe bandă rulantă. Făcuse vreo zece avorturi, printre cele trei naşteri, fiindcă el, ca un animal ce era, o siluia seară de seară, sinchisindu-se prea puţin ce văicărelile ei, de suferinţa şi ruşinea ce-i acopereau viaţa. Devenise o brută, lăudându-se la serviciu cu acel comportament josnic de despot ce-şi teroriza consoarta, mândrindu-se ca un dobitoc, în limitata lui lume, cu forţa fizică în faţa unui trup firav, ştiind că nu avea sorţi de izbândă decât cu cineva inferior lui şi dovedindu-şi aşa-zisa bărbăţie cu o violenţă feroce.
De la el de la serviciu i-a fost repartizată o casă în buricul târgului, în plin centrul Galaţiului, un apartament cu trei camere, datorită numărului mare de membri din familie: cinci persoane. S-au mutat când deja cei mici erau pe la grădiniţă sau pe la şcoala primară; Matilda intra în clasa întâi, Liana era în clasa a cincea, iar Marian, cel mai mare dintre ei, trecuse în clasa a şaptea. Ne-am împrietenit repede, fiind de vârste apropiate, iar gaşca cea mare de la bloc i-a primit pe toţi trei cu braţele deschise, mai ales că Marian cobora cu borcanul de murături furat din camara maică-sii şi-l împărţea tuturor, iar Matilda, un vlăstar gingaş şi vesel, fără discernământul unui copil mai mare, reprezenta inocenţa întruchipată, veselindu-ne la fiecare apariţie.
Semănau între ei, având figuri simpatice de păpuşi orientale, cu ochii căprui şi migdalaţi, pielea albă şi părul negru ca abanosul, cu o statură medie ce aducea cu tatăl lor, mama fiind mai înaltă şi mai oacheşă, dar la fel de frumoasă. Puteai să juri că au fost uitaţi de vreun japonez pe tărâmul nostru depărtat, fiindcă toţi cei care-i vedeau îşi exprimau uimirea şi întrebau curioşi dacă sunt români.
Cu Liana plecam şi mă întorceam de la şcoală, stăteam în aceeaşi bancă şi mâncam pacheţelele împreună, la comun, ba de multe ori, împărţeam banii mei cu ea, în mod egal, fiindcă ea niciodată nu avea vreun mărunţiş scăpat de maică-sa prin buzunare, mai ales că nici nu avea de unde. Nea Gică ţinea cu dinţii de salariul lui şi-aşa destul de mic, având grijă întotdeauna să mai facă un ciubuc-două pentru gâtlejul lui mereu însetat, dându-i bani nevesti-sii cu ţârâita şi întrebând-o tot timpul ce a făcut cu ei, de parcă cinci guri se întreţineau cu aer, nu cu hrană cumpărată de la Alimentara atunci când arareori se mai găsea.
Îmi aduc aminte că maică-sa îi trimitea pe câte unul din ei la părinţii mei, cerându-ne bani cu împrumut fără să ştie soţul ei, chinuindu-se să rupă din puţinii bani pe care-i vedea, pentru ale gurii, pentru copiii ei care erau atât de mici şi în creştere toţi.
S-a întâmplat ca într-o zi de duminică, când nea Gică era liber, fiindcă pe atunci nu exista noţiunea de week-end, să bată la uşa noastră dis-de-dimineaţă şi să le ceară părinţilor mei permisiunea de a mă lua la pescuit cu copiii lui. Maică-mea cu greu s-a lăsat înduplecată, după multe insistenţe şi tot atâtea asigurări de bine, că ne vom întoarce teferi, că el îşi asumă întreaga responsabilitate şi că o să ne distrăm de minune pe apele perverse ale Dunării, plutind îmbarcaţi în cele două bărci cu motor care ne aşteptau la mal. Problema cea mai fundamentală pentru care maică-mea trăia o fobie vecină cu nebunia nu era neapărat riscul de a mă lăsa în voia avalului fluviului adânc şi rece, cât mai ales faptul că starea de normalitate a lui nea Gică era aceea de a avea sânge în alcool, privirea lui tulbure, ochii roşii de nesomn, precum şi aluviunile bahice ce abundau în bere, vin, ţuică şi nu numai, nu aveau un loc anume de depozitare, ci se împrăştiau inconştient în toată fiinţa lui, generând un miros stătut, de boască veşnic mucegăită. Era o adevărată nechibzuinţă să-şi lase unica fiică pe mâna acestui pătimaş beţivan care, totuşi, era atât de treaz în acea zi. În cor, am jurat prudenţă, seriozitate şi nu în ultimul rând responsabilitate maximă, lucru care a făcut-o pe mama să cedeze în cele din urmă, nu fără o teamă de înţeles.
Am plecat toţi patru cu voioşie către port şi acolo ne-am întâlnit cu un prieten de-al său, un individ care părea să care în spate cel puţin şase decenii de viaţă, dar despre care am auzit că nu are mai mult de cincizeci de ani. Era mic de statură, părul răzleţ şi alb încadrându-i faţa zâmbitoare, cu o barbă scurtă, neîngrijită, şi aceasta la fel de albă, cu o faţă roşie, inflamată de băuturi dinamitate ce poluau de departe atmosfera din juru-i.
- Hai, Gică!! Ai sosit? Ai trei fete? Nu aveai şi un băiat?, strigă el de la depărtare, făcându-ne semn cu mâna.
- Las-o moale, Ioane! Băiatu-i acasă. Dar vezi fătuca asta?, întrebă el, arătând spre mine atunci când ne-am apropiat. Nu-i a mea, să ştii! E o vecină, prietenă cu Liana, fiică-mea mai mare. Grijă sporită cu ea, fiindcă trebuie s-o înapoiez vie şi nevătămată lu’ mă-sa.
- Cum te cheamă, drăguţă?, întreabă nea Ion pironindu-şi privirea pe chipul meu.
- Alina, răspund cuminte.
- Uite, Alina, avem două bărci. Tu o să te sui în asta, zice el arătând cu mâna către barca lui cu motor. O să-ţi placă plimbarea noastră pe Dunăre, vei vedea!
M-am suit în barca lui, iar Liana şi Matilda m-au urmat, nea Gică urcându-se singur în cealaltă barcă şi, împreună, am pornit în marea aventură. Am traversat Dunărea, la Pisica, am întins avele şi am aşteptat tăcuţi să vină peştii în plasele noastre.
Contrar obişnuinţelor, cei doi bărbaţi, conştienţi de măreţia responsabilităţilor la care se hazardaseră, au băut apă şi doar două sticle de jumătate cu bere, fiecare, toată ziua. Apă??? În viaţa mea nu-l văzusem pe nea Gică bând apă, ca să nu mai amintesc de Liana care, efectiv nu-şi recunoştea tatăl, Matilda fiind prea mică pentru a conştientiza miracolul.
- Alina, mânca-te-ar tata, îţi place aici?, mă întreba nea Gică.
- Daaaa... îmi place, îi răspundeam râzând.
Ziua în amiaza mare, din cauza căldurii toride, ne-am retras într-un loc mai umbros şi am mâncat un grătar făcut de ei, apoi ne-am întins pe iarbă, la plajă. S-au suit în bărcile lor, una cu motor, cealaltă cu vâsle şi s-au depărtat nu prea tare, sperând să poată pescui ceva măcar atunci, la acea oră de maximă căldură, însă erau mai atenţi la noi decât la avele lor, fiindcă rămăsesem la mal.
- Hai să te învăţ ceva!, zise nea Ion când a ajuns lângă noi. Care barcă îţi place mai mult?, mă întrebă.
- Asta!, îi spun arătând către barca lui.
- Îţi place barca lui, fiindcă a lui are motor şi a mea nu, făcu nea Gică pe supăratul surâzând.
- Alina, fata tatei, uite! Ţine minte ce-ţi spun, sunt două tipuri de bărci: bărci care au fundul plat şi bărci care au fundul în formă de „V”, adică aşa, continuă nea Ion cu explicaţiile, trasând cu amândouă mâinile un „V” mare, imaginar. Dacă vreodată o să fii nevoită să alegi, s-o alegi pe aia cu fundul plat, fiindcă aia e mult mai sigură. Cealaltă are un balans prea mare şi se poate răsturna mult mai repede.
Şi, nici una, nici două, sări incredibil de sprinten în barca lui nea Gică care era mai mult în apă decât pe mal şi începu să se balanseze violent într-o parte şi într-alta cu mâinile ţinându-se de margini, ţipând către noi:
- Uite aşa!
Toată lumea a râs hohotitor, în frunte cu el.
- Ce-ai, mă, de te tot strâmbi aşa? Ai dat în mintea copiilor?, se auzi o voce puternică în spatele lui.
Nea Ion întoarse capul curios. La nici zece metri de el, mai către larg, era o barcă iar în ea, un alt prieten de-al lor.
- Ahaaa, făcu acesta înseninându-şi fruntea deodată. Aţi luat fetele cu voi?
Şi privindu-ne surâzând:
- A lu’ Gică sunteţi voi?
- Aproape toate, măi, Vasile, zise Gică. Astălaltă nu-i a mea. E a lu’ mă-sa. E o vecină, explică nea Gică, arătându-mă cu degetul.
- Haideţi, fetelor, că e după-amiză de-acum. Seara trage peştele. Haideţi toţi în bărci şi ne oprim în mijlocul Dunării. Poate nu ne întoarcem acasă chiar cu plasele goale, zise noul sosit. Eu stau de dimineaţă de la cinci şi nu am prins nimic, dar poate una din puştoaicele astea vine cu norocul după ea.
Ne-am urcat toţi în bărci şi am pornit-o în larg.
- Ţine de ea şi-i dai drumul încet în apă. Ai grijă să nu mi-o încâlceşti, că nu ştiu ce-ţi fac, zise nea Ion, întinzându-mi un capăt de plasă.
După ce i-am dat drumul în apă, am aşteptat cuminţi, cu bărcile una lângă alta, în şir indian, pe mijlocul Dunării, într-o linişte deplină. Seara se lăsa domoale peste noi, desfăcându-şi aripile uşor, întinzându-şi braţele şi acaparând cerul bucată cu bucată, întunecându-l încet, parţial. Nea Ion fuma încet, tolănit în barcă, temându-se să vorbească pentru a nu deranja peştii. Priveam către bolta cerească stropită cu mici diamante strălucitoare, iar Luna ne călăuzea binevoitoare într-o atmosferă iradiantă. Pesemne că de mică eram visătoare, fiindcă un astfel de spectacol, şi mai ales nocturn, nu m-a lăsat indiferentă niciodată şi îmi place şi acum să am relaţii strânse cu natura, s-o simt, s-o respir, în toată splendoarea ei enigmatic de mistică, să-i cuprind paradisul şi prospeţimea într-un răsfăţ inefabil. Mi-am permis luxul extatic de a cocheta cu spaţiul acela al liniştii aducător de speranţă, m-am supus deliberat suavei dimensiuni graţie căreia înveşniceam momentul şi m-am trezit purtând în mine ludicul arzător adolescentin cu care mă mândream atât.
Mi-am coborât încet privirea şi am îndrăznit să sparg tăcerea:
- Mai stăm mult?
Aducându-şi dintr-o dată aminte de copilul străin pe care-l luase din propria casă, nea Gică se precipită şi strigă:
- Hei, băieţi! Scoatem plasele! Acum! Repede!
Se întinse peste marginea bărcii şi începuse să tragă. Din ce în ce mai greu. Fiecare îşi scotea ava la iveală, trăgând cu speranţă şi bucurie greutatea ce se ghicea dincolo de luciul apei.
Ne-am umplut bărcile cu obleţi, spre fericirea pescarilor răbdători, şi ne-am îndreptat în viteză către mal, către portul din care plecasem dimineaţă. La ţărm s-au împărţit echitabil cele trezeci de kilograme de peşte, apoi am luat-o la pas alergător către casă.
- Am crezut că v-aţi înecat!, spuse tanti Angela precipitată atunci când a dat cu ochii de noi. Bine că sunteţi toţi întregi şi teferi!
Şi ne-a numărat din priviri.
Ai mei erau disperaţi şi erau la ea în casă, aşteptându-ne împreună.
Nea Gică, cu o privire de câine bătut, băigui:
- Vă rog să mă iertaţi. Eu am fost de vină că s-a întârziat aşa de mult. Am tot amânat plecarea, fiindcă am aşteptat să tragă ceva. Din fericire, a tras.
Am venit acasă cu câteva kilograme bune de peşte şi mi s-a promis solemn că este pentru ultima oară când voi mai fi lăsată slobodă, de capul meu, în vreo astfel de aventură. Am ridicat ochii către ceas. Indica ameninţător orele douăzeci şi trei.  

 

mai 2013  

Referinţă Bibliografică:
La pescuit / Cristea Aurora : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 890, Anul III, 08 iunie 2013, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2013 Cristea Aurora : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Cristea Aurora
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!