Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Cultural > Modele > Mobil |   



JURNALUL FERICIRII- de N.STEINHARDT
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
„JURNALUL FERICIRII”- de N. STEINHARDT 
  
„comedia inumană” a universului concentraţionar comunist 
  
În peregrinările mele ca dascăl prin satele patriei am intrat în casa unui elev al cărui bunic venise proaspăt din închisorile comuniste. L-am găsit lângă sobă, aproape un cadavru, era speriat, cu ochii rătăciţi şi refuza să vorbească. Atât mi-a zis : „Eu am stat în celulă cu Steinhardt!” Vorbea încet şi se uita în toate părţile. „N-am voie să spun mai multe, am jurat că-mi pun lacăt la gură, dacă află ăia iar mă bagă la închisoare.” Nu după mult timp am aflat că a murit. 
  
Povestea lui mi-a revenit aflând cine este N. Stainhardt, acel evreu care a îmbrăcat haina lui Hristos şi a scris cartea poate cea mai citită din ultimii 20 de ani, „Jurnalul Fericirii”. 
  
Episodul trecerii la religia ortodoxă dă naştere cărţii „Jurnalul fericirii”,care reprezintă, după propria-i mărturie, testamentul lui literar. Redactat la începutul anilor '70, această primă variantă - circa 570 de pagini dactilografiate - este confiscată de Securitate în 1972 şi îi va fi restituită în1975, după numeroase intervenţii pe lângă Uniunea Scriitorilor . Între timp, autorul finalizează a doua variantă, mai amplă, de 760 pagini dactilografiate. "Jurnalul fericirii"este confiscat a doua oară în 1984. Redactând în tot acest timp mai multe versiuni, acestea au fost scoase pe ascuns din ţară, două dintre ele ajungând în posesia Monicăi Lovinescu şi a lui Virgil Ierunca, la Paris. Cartea circulase în samizdat printre intelectualii epocii. Monica Lovinescu o difuzează în serial la microfonul postului de radio Europa Liberă între anii 1988 şi 1989. Temându-se de noi intervenţii din partea Securităţii, N. Steinhardt face apel la prietenul său mai tânăr, Virgil Ciomoş, pentru a-i salva manuscrisele. Acesta publică Jurnalul în1991, iar în 1992 cartea primeşte premiul pentru cea mai bună carte a anului. În cei douăzeci şi trei de ani care au trecut de la apariţie, cartea a fost publicară în aproape 11 ediţii în ţară şi şapte ediţii în străinătate, fiind considerată cea mai bună carte a primului sfert de veac din acest secol. 
  
N. Steinhardt a activat în literatura română încă din perioada „trăiriştilor”, dar adevărata operă a lui a fost publicată după căderea regimului comunist, „Jurnalul fericirii”, fiind o carte tulburătoare, rodul unui spirit cuceritor, de o moralitate model pentru timpurile noastre, într-o societate încă bolnavă. 
  
„Jurnalul fericirii” nu poate fi încadrat într-o formă literară. „Creion şi hârtie nici gând să fi avut la închisoare. Ar fi aşadar nesincer să încerc a susţine că „jurnalul” acesta a fost ţinut cronologic ; e scris apres coup , în temeiul unor amintiri proaspete şi vii. De vreme ce nu l-am putut însera în durată în mod real, mi s-au perindat imaginile, aducerile aminte, cugetele în acel puhoi de impresii căruia ne place a-i da numele de conştiinţă ; e un risc pe care trebuie să-l accept.” (N. Steinhardt). Eugen Simion îl numeşte „ o confesiune apropiată ca formă epică de ceea ce în secolul al XIX-lea se numea memorial.” Am putea numi acest Jurnal „ romanul unei trăiri”, memorialul unei epoci tragice, în care se împletesc aspecte filozofice cu aspecte religioase, aspecte de moralitate cu rudimente animalice de brute, aspecte culturale cu episoade din marii învăţaţi ai lumii cu citate din ei, care toate pun în lumină o epocă pe care Marin Preda ar fi numit-o „era ticăloşilor”. 
  
De ce „Jurnalul fericirii” ? Cum poate cineva să fie fericit în condiţiile în care este constrâns să treacă zilnic prin nenumărate umilinţe, să se supună unor torţionari malefici, luciferi ai închisorilor comuniste ? Cine ar putea socoti vreodată prin câte furci caudine a trecut N. Steinhardt împreună cu o parte dintre cei mai iluştri intelectuali ai acelor vremi : Constantin Noica, Vasile Voiculescu, Dinu Pillat, Nicolae Balotă, Vladimir Străinu, Al. O. Teodoreanu, Virgil Nemoianu, Marieta Sadova, Sergiu Al. George, Alexandru Paleologu şi alţii, toţi reprezentanţi ai marii culturi, demni de admiraţia şi respectul posterităţii. 
  
Fericirea lui Steinhardt rezidă în capacitatea lui uimitoare de a cuceri libertatea interioară, folosindu-se de instrumentele spiritului dintre cele mai diferite cum ar fi credinţa creştină altoită pe propria sa gândire şi înţelegere a lucrurilor, o cultură vastă, o mecanică fină a ideilor, gustul pentru paradox, cu citate din Biblie, Martin Luther, Salvator Dali, Thomas Morus, Kirkegaard, Dostoievski, Cervantes şi alţii. 
  
La el „Celula se transformă neîntrerupt în castel, castelul regelui Arthur de la Camelot, castelul cu lebede al regelui nebun Ludovic al II-lea, în cârciuma lui Don Qujote transformată şi ea în castel, în salonul prinţului de Conti la ora când se serveşte le Thea l'anglaise , în grădina Semiramidei, în Taj Mahal, în portic la Susa şi la Ecbatano, în serai la Bagdad şi la Samarcand; iar deţinuţii, slabi şi galbeni, murdari şi zdrenţuiţi în tot atâtea portrete de La Tur, Perronneau şi Van Loo care au pictat figurile cele mai inteligente, mai graţioase şi mai blânde ce pot fi, culmi ale delicateţei unei civilizaţii mai mult decât rafinate. Prin bucurie, zice Simone Weil,Frumiseţea lumii pătrunde în suflet. Prin durere ea pătrunde în corp.”(N.Steinhardt) 
  
„Lumea-zice el- e creaţia lui Dumnezeu., dar lumea contaminată prin păcat şi intrată în complicitate cu diavolul, lumea aceasta – care nu mai e cea originară – lumea pe care Satana i-o oferă şi i-o aşterne la picioare lui Hristos, ca fiind a lui şi având dreptul s-o dea cui voieşte, întrucât nu e decât o imagine secundară, deformată, de viată – şi care-i iluzie, pe care ţăranii şi târgoveţii o văd, o cred cârciumă, dar Don Quijote o ştie că e castel - e lumea lui. 
  
Operaţia de curăţire nu cere aşadar o recreaţie, ci numai o exorcizare, o dezvrăjire. Dovadă e contactul cu toate capodoperele artei care şi ele izbutesc a descânta, a stabili legătura directă cu dumnezeirea. Vălul vrăjit atunci dispare şi lumea – tot aceeaşi fiind, dar preschimbată, scuturată de farmece – redevine creaţia dintâi şi dă senzaţia fericirii. Domnul, de altfel, în convorbirea cu Nicodim nu cere omului o nouă naştere trupească, deci o altă facere,şi numai să realizeze o spirituală metanoie instantanee, care-i absolută. 
  
Tot pe aici pe undeva stau şi fulgerătoarele cuvinte ale lui von Jawlensky: arta e nostalgia lui Dumnezeu.” 
  
Memoria fericită i-a prilejuit dorita „figură a fericirii”. „Am intrat în închisoare orb (cu vagi străfulgerări autogene ale beznei, care despică întunericul fără a-l risipi); (nebotezat) şi ies cu ochii deschişi (botezat); am intrat răsfăţat, râzgâiat, ies vindecat de fasoane, nazuri, ifose; am intrat nemulţumit, ies cunoscând fericirea; am intrat nervos, supărat, sensibil la fleacuri, ies nepăsător; soarele şi viaţa îmi spuneau puţin, acum ştiu să gust felioara de pâine cât de mică; ies admirând mai presus de orice curajul, demnitatea, onoarea, eroismul; ies împăcat cu cei cărora le-am greşit, cu prietenii şi duşmanii mei, ba şi cu mine însumi.” 
  
El a uitat şi a iertat, aşa cum l-a învăţat Hristos. Citândul pe Dostoievski precum că „Libertatea, iată formula omului” sau pe Thomas Morus cum că „Libertatea e o noţiune pedantă şi burgheză”, el precizează că libertatea e obârşia „memoriei fericite”, un fel de libertate interioară pe care nu ne-o poate lua nimeni.Ca şi Dostoievski, el pune în ecuaţie libertatea cu credinţa, ambii formându-se în acelaşi spaţiu creştin ortodox. Înainte de a scrie jurnalul el se eliberase „de patimi”, devenise „nou”,- „ies vindecat”-, îşi câştigă libertatea de-a uita răutăţile, de-a deveni „fericit”. El nu vorbeşte despre ororile sistemului comunist ci despre reacţia celor ce au suferit, atât în interiorul închisorilor cât şi în afara lor. 
  
Privind „Jurnalul ... ” din perspectiva documentară, mi se pare că cea mai importantă parte este cea închinată legăturii cu „lotul mistico-legionar”. Aşa cum rezultă din una din denumirile date acestui grup: „lotul Noica-Pilat”, din care făceau parte cei mai reprezentativi oameni de cultură ai vremii, grupul care„uneltea împotriva securităţii statului”, Steinhardt relatează amănunte din timpul anchetelor, prezentând metodele folosite de securitate, starea fizică de-a dreptul jalnică în care se aflau cei arestaţi, dar şi cea psihică, dominată de spaimă, de incertitudine. „Ceea ce mă îngrozeşte şi mă deprimă dincolo de orice putinţă de a mă exprima este înfăţişarea fizică a lui Dinu (Pilat) şi ţinuta lui. Înfăţişarea: slab, gălbejit, neras, îmbrăcat în ţoale ponosite, care nu stau, ci atârnă pe el. ( ... ) Ţinuta: stafia aceasta slăbănoagă şi jerpelită, de îndată ce a fost introdusă în cameră şi aşezată de gardian cu faţa la masa de lucru a ofiţerului anchetator şi de cum i s-a vorbit, a şi luat poziţia de drepţi.” Sau alt episod: „În sala de şedinţe, dând impresia de pustietate, uriaşă, ne aşează în boxă, tot pe bănci- ca la şcoală-, suntem mulţi foşti elevi ai liceului Spiru Haret- acum unul lângă altul înghesuiţi. Ne plasează pe rând cum intrăm: mă pomenesc între Noica şi la dreapta, Vladimir Străinu, Pillat, Sandu L. şi câţiva pentru mine necunoscuţi ocupă banca întâi: coautorii complotului înfăţişat judecăţii şi pe care-i văd şi astăzi prima oară. Cele patru femei(Anca dr. Ionescu, Marietta Sadova, Trixi şi Simina Caracas) sunt în fundul boxei ... Primul grup este al nostru, al deţinuţilor din boxă, douăzeci şi cinci la număr, îngrămădiţi pe bănci, privind drept înainte (iarăşi nu avem voie să ne uităm altundeva, şi mai ales unul la altul), înconjuraţi-asemenea orbitelor electronice din periferia nucleului atomic- de un cerc de ostaşi în termen, toţi echipaţi ca pe front, cu puşti mitraliere automate pe care le ţin îndreptate asupra-ne, dându-şi silinţa să se holbeze fioros ... ” 
  
Sunt relatări tulburătoare din timpul cercetării şi al detenţiei cărora cu greu le-ai putea da crezare, un fel de „ drum al robilor” spre moarte. 
  
Desigur că nu mi-am propus să analizez această operă interesantă care iese din tiparele literaturii. Sunt puţin cei ce s-au aventurat să-i deslege misterele literare. Ea rămâne totuşi un document zguduitor al secolului trecut despre universul concentraţionist comunist. 
  
„Jurnalul Fericirii” este o carte fără echivalent în cultura română, o carte al cărui destin abia începe, zice I. Simuţ. Jurnalul relevă o bogăţie de semnificaţii şi înţelesuri ce trezeşte în cititor bucuria infinită de a trăi savurând viaţa plină de paradoxuri, antinomii, armonii şi contradicţii, care toate ne cuceresc prin sinceritatea autorului, Nicolae Delarohia, un Mucenic al neamului. 
  
Prof. ION IONESCU- BUCOVU 
  
 
  
Referinţă Bibliografică:
JURNALUL FERICIRII- de N.STEINHARDT / Ion Ionescu Bucovu : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 1000, Anul III, 26 septembrie 2013, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2013 Ion Ionescu Bucovu : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Ion Ionescu Bucovu
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!