Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Orizont > Interviuri > Mobil |   


Autor: Nicholas Buda         Publicat în: Ediţia nr. 64 din 05 martie 2011        Toate Articolele Autorului

Jurnalistul Nicholas Buda întreaba, editorul Grigore L. Culian raspunde
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!

 

Ziarul - aparent o banală prezenţă a cuvântului tipărit pe care ne-am obişnuit să-l vedem zilnic la standurile de presă, pe mesele din cafenele sau, accidental, în lăzile de gunoi - este, de fapt, rezultatul unui amplu proces de colectare, analiză, formatare şi expunere a informaţiei. Câţi dintre cei care citesc aceste rânduri ştiu care e angrenajul din spatele unui ziar şi ce eforturi se fac pentru ca pe colile imaculate de hârtie să se nască ştirile de peste zi, articolele de opinie, comentariile politice sau anunţurile minuscule de matrimoniale? Răspunsul vine de la unul dintre cei mai pasionaţi editori de ziar din Comunitatea Româno-Americană de la New York, d-l Grigore L. Culian. Pe la jumătatea lunii august a acestui an, am fost invitat la sediul redacţiei ziarului “New York Magazin”, pentru o documentare la faţa locului, unde am avut ocazia să văd cum se naşte un ziar. L-am surprins pe d-l Culian - fondatorul şi editorul ziarului - într-unul dintre puţinele sale momente de confesie spontană şi iată ce a ieşit din această discuţie sinceră... 
  
Nicholas Buda: În spatele fiecărui ziar există o istorie, în spatele acestei istorii se află un ideal, în spatele fiecărui ideal se ascunde un om şi spatele fiecărui om există o pasiune. De unde începe istoria ziarului “New York Magazin”, d-le Grigore L. Culian? 
Grigore L. Culian: Dragul meu coleg, eşti un ziarist mai tânăr şi trebuie să ştii că fiecare ziar îşi are istoria lui şi nicio publicaţie nu seamănă cu alta. Am să-ţi vorbesc, aşadar, despre istoria mea şi mi se pare un fapt inedit să împărtăşesc cuiva doar o parte din aceste momente şi am să încep cu felul în care am pornit acest ziar în aprilie 1997. După cum probabil ştii, în România am fost muzician profesionist, atestat cu cea mai înaltă categorie - solist instrumentist 1. Am cântat vocal şi la bass, este 21 de ani, în trupe vestite, “Romanticii” fiind doar una dintre ele, dar începutul a fost cu “Hiperion”. Aveam numai 16 ani şi am fondat această trupă împreună cu doi buni prieteni ai mei din anii liceului: Cristi Teodorescu (chitară solo-vocal) şi Lulu Stan (percuţie). Eu cântam la bass şi vocal, piesele le compuneam singuri şi cele mai multe erau pe versuri de Eminescu, poetul la modă pe atunci, care a rămas la fel de actual şi azi pentru toţi românii adevăraţi. 
  
Am păstrat unele dintre compoziţiile mele din acea perioadă şi le cânt şi azi cu plăcere. Ajuns în America, unde am cerut azil politic în februarie 1989, a fost mai greu să găsesc de lucru cu muzica, fapt care m-a determinant să-mi reevaluez potenţialul şi să caut un drum nou, ziaristica fiind prima opţiune. Aşa am început o meserie nouă şi un ziar nou! În viaţa mea au existat însă şi semne - şi eu cred semne - care te conduc într-o anumită direcţie. Primul semn a fost faptul că eu şi fiica mea, Andreea, am lucrat, din 1995 până în 1997, la “Micro Magazin”, cel mai vechi ziar românesc din New York, fondat de Marius Ligi, un jurnalist profesionist. După moartea d-lui Ligi, ziarul a fost preluat de către fiica acestuia, Cătălina Ligi, care ne-a angajat pe mine şi pe Andreea, pe atunci încă elevă la 
liceu, fiica mea lucrând numai în vacanţe. Eu făceam de toate: redactare, administraţie, răspunsuri la scrisori, distribuţie, fotografie, reportaj etc. Aş zice că acest prim semn m-a încurajat să fac ziarul meu de mai târziu, plus că acolo l-am cunoscut pe George Roşianu, un ziarist cu mare experienţă, care se apropie de frumoasa vârstă de 90 de ani şi cu care am rămas prieten şi azi. Din nefericire, Cătălina Ligi a murit prea devreme, la 46 de ani, iar ziarul “Micro Magazin” a dispărut, fiindcă, din punct de vedere legal, nu putea fi preluat de nimeni. Atunci am hotărât, împreună cu fiica mea, să pornim la drum în această aventură. Un alt semn a fost faptul că Andreea m-a încurajat să fac acest pas şi 
fără imboldul ei nu aş fi avut curaj să pornesc la drum. Apoi, în 1997, cu puţin înainte de Sfintele Paşti, m-am întâlnit cu Mircea M. Ionescu, unul dintre cei mai buni jurnalişti de presă sportivă şi scriitor, care dorea să se repatrieze. Mircea m-a întrebat dacă aş dori să colaborăm, în sensul de a prelua ziarul său de sport, care apărea la New York şi se numea “Lumea Noastră - Lumea Sporturilor”. Cum Mircea pleca în ţară, am ajuns foarte repede la o înţelegere, dar nu uita că asta se întâmpla în Noaptea de Înviere! El a plecat în România, de unde îmi trimitea electronic opt pagini de sport, gata redactate, să le pun ca supliment sportiv în ziarul pe care l-am fondat. Aceste semne m-au determinat să pun bazele unui nou ziar, mai ales că, după experienţa de la “Micro Magazin”, această muncă îmi plăcea. Aşa am pornit la drum şi am angajat - chiar de la primul număr - un tânăr inginer, care unoştea bine computerul. Se numea Ovidiu Horvat şi mi-a rămas prieten. 
  
El m-a ajutat să intru într-o lume nouă, cea a computerelor. Ovidiu a lucrat mai bine de un an la ziar, dar eu eram curios să văd ce se întâmplă după primul număr. {ansa a făcut să vând peste 800 de ziare la prima ediţie, dar asta nu s-a datorat talentului meu de ziarist sau calităţii ziarului, ci doar faptului că eram cunoscut în Comunitatea Românească din New York de pe vremea când cântam. Oamenii ştiau că lucrasem la “Micro Magazin” şi am pornit cu dreptul. Când am văzut că am încasat din vânzări banii pentru tipărirea ziarului, plus reclamele comandate de prietenii mei, am încropit un buget, fiind hotărât să continui. De fapt, începusem ziarul fără niciun ban! Am cumpărat un computer şi un printer pe un credit card al soţiei, am reuşit să plătesc tipografia şi salariul lui Ovidiu, iar mie nu mi-a rămas mai nimic, ceea ce s-a întâmplat şi în următorii doi ani. Dacă mai rămânea ceva, erau sume foarte mici, dar am avut familia lângă mine, care m-a susţinut tot timpul. Aşa s-a scris istoria de început a ziarului “New York Magazin”. După aceea am înţeles că trebuie să învăţ meseria de editor, cu alte cuvinte, să mă pregătesc profesional. 
  
Am urmat cursuri de Publishing Management, contra cost, evident, la marele cotidian “The New York Times”, unde am avut ocazia să discut cu cei mai buni editori din lume. Aceşti oameni sunt foarte modeşti şi poţi vorbi cu ei aşa cum discutăm noi acum. Aveau o atitudine deschisă şi prietenoasă, erau gata să te ajute şi nu am regretat niciun penny din banii pe care i-am cheltuit atunci. De la ei am învăţat ce este politica editorială sau tehnica interviului, dar şi alte lucruri importante pentru meseria de jurnalist. 
  
Nicholas Buda: Existau şi alte ziare româneşti la New York în aceea perioadă? Nu v-a fost frică de o eventuală concurenţă, căreia trebuia să-i faceţi faţă? 
Grigore L. Culian: Da, existau şi alte ziare, dar nu mi-a fost teamă de concurenţă. Era un ziar mult mai vechi, “Lumea Liberă Românească”, un fel de port-drapel al presei Exilului la vremea aceea, un ziar politic, de opinie, aşa cum a devenit, ulterior, “New York Magazin”. Mai existau alte câteva ziare şi reviste, unele apăreau săptămânal, altele lunar, cum era excelenta revistă “Foaie”, a regretatului Romeo Stana, sau “Mioriţa Noastră”, scoasă de Elisabeth Păunescu. Eu nu consideram aceste publicaţii ca fiind concurente, fiindcă fiecare ziar are personalitatea lui. Am structurat această publicaţie aşa cum am crezut că e bine, ideile au fost ale mele şi “New York Magazin” nu semăna cu alte ziare... 
  
Nicholas Buda: Deci, fondatorul unui ziar îşi pune amprenta pesonalităţii sale asupra publicaţiei. Iată un indicativ care păstrează nealterată individualitatea, câtă vreme editorul se manifestă ca parte activă şi coordonatoare. 
Grigore L. Culian: Ziarul se confundă cu editorul, e ideea lui, el e cel care crează structura. Una e să iei ştiri de pe Internet, să le “greblezi”, cum se spune în presă, apoi să le arunci în paginile ziarului, fără să aibă o logică legătură între ele, alta e să faci un ziar organizat şi bine structurat. E bine să existe o logică a desfăşurării ziarului şi a lecturii. Aici, în presa românească din Exil (îmi place să folosesc acest termen fiindcă Diaspora are o semnificaţie destul de neclară, Exilul fiind format din cei care au plecat forţat din România - eu mă consider un exilat!), ziarul “New York Magazin” şi-a găsit în scurtă vreme locul firesc în cadrul Exilului Românesc şi al Comunităţii Române din New York. 
  
Nicholas Buda: Cât de greu v-a fost să aduceţi ziarul “New York Magazin” la forma şi ţinuta actuală? De unde vă vin articolele, care este ghidajul după care se face selecţia materialelor publicate sau mai exact care este politica editorială a ziarului şi nu în ultimul rând care a fost preţul acestei strădanii, zidite pe jertfa de zi cu zi a ziaristului care îşi face din pasiune un fel de “raison d’etre”? 
Grigore L. Culian: Este o întrebare bună, la care mă aşteptam. Sunt foarte puţini cei care înţeleg ce însemnă, de fapt, politica editorială şi modul în care se alcătuieşte un ziar. Aici vreau să fac referire strict la presa Exilului, unde ziarele sunt aproape 100% independente, iar fiecare ziar e o oglindă a editorului. Eu am structurat ziarul pe rubrici: politică din România, panoramic american, unde public ştiri din ţara în care trăim, horoscop, divertisment, politică externă şi, desigur, 5 sau 6 pagini de opinii. Eu i-am dat ziarului acest format şi el cuprinde articole primite de la corespondenţi din ţară sau din America. Unii dintre ei s-au ataşat de acest ziar, fiindcă şi-au regăsit felul de a gândi politic în această publicaţie. Aici aş da un exemplu, fără să fiu tendenţios: Corneliu Vadim Tudor nu va scrie niciodată la “România Liberă”. Toţi editorialiştii care scriu sau au scris la “New York Magazin” - Gabriel Pleşea, Liviu Cangeopol, Valerian Stan, Victor Nicolae sau Eduard Ovidiu Ohanesian - au urmărit în timp politica editorială consecventă, au realizat că le place acest ziar, m-au contactat şi au devenit colaboratorii mei apropiaţi. Eu i-am primit cu braţele deschise, nu i-am cenzurat şi nu voi face asta niciodată. M-am simţit chiar onorat când o mână de intelectuali au apelat la mine pentru a-şi publica opiniile. Dacă vrei să ai credibilitate, trebuie să fii consecvent în politica editorială. Eu am făcut şI greşeli, mai ales că lucrez singur şi nu am cu cine mă sfătui, dar cred că am fost sufficient de credibil pentru a convinge cititorii că sunt de bună credinţă şi că intenţia mea este aceea de a mă situa cât mai aproape de adevăr şi de a-i informa cât mai corect. 
  
Nicholas Buda: Vis-a-vis de opiniile şi articolele independente publicate în ziarul dvs., delimitez conturul unei filosofii a cuvântului scris, care transpare din paginile publicaţiei. Dacă într-adevăr sunteţi de acord cu mine şi cu acest concept, care ar fi filosofia cuvântului scris al ziarului “New York Magazin”? 
Grigore L. Culian: Prioritatea mea şi a ziarului “New York Magazin” este Limba Română. Avem datoria, ca români, să ne apărăm limba şi acest lucru implică multe alte probleme cu substrat socio-cultural. Mi-am dorit ca acest ziar să aibă o ţinută elegantă, am evitat obscenităţile şi limbajul suburban, la care unii editori mai apelează pentru a-şi creşte vânzările, fapte care au contribuit la atragerea unor corespondenţi de calitate. 
  
Pe de altă parte, fiecare editor de ziar are crezul său. Sigur că nu poţi fi obiectiv în totalitate, iar eu ştiu asta din propria experienţă, pentru simplul motiv că am şi eu opţiuni politice. Numai că, atunci când critici, trebuie să o faci cu argumente credibile şi să stăpâneşti bine Limba română, altfel, mai bine nu scrii. I se poate întâmpla oricui să greşească, dar important este să nu o faci cu rea credinţă şi cu rea intenţie. Poţi favoriza un partid politic sau un politician, la un moment dat, dar, atâta timp cât o faci crezând în ideile partidului sau politicianului respectiv, fără să fii plătit pentru asta, consider că faci un lucru corect şi ai credibilitate editorială. Eu sunt considerat un editorialist foarte dur, poate prea dur cu politicienii români. Nu mi-a “scăpat” nimeni. Nici Ion Iliescu, nici Emil Constantinescu, nici Adrian Năstase, nici Traian Băsescu, fiindcă că eu cred că presa trebuie să fie întotdeauna în opoziţie. Aceasta este crezul meu editorial şi îl argumentez cu simpla constatare că toţi jurnaliştii care au favorizat pe cineva în schimbul banilor, mai devreme sau mai târziu, au eşuat. Un editor trebuie să fie mereu critic faţă de Putere, fiindcă, semnalând lipsurile, poţi forţa revenirea la normalitate. Tăcerea sau osanalele înseamnă obedienţă în schimbul unor facilităţi materiale şi nu ajută la nimic. Acest fel 
de a gândi mi l-am însuşit aici, în America, de când fac aceast ziar. Aici e secretul forţei presei americane, care, nu uitaţi, a reuşit să-l determine să demisioneze pe preşedintele Richard Nixon (vezi afacerea “Watergate”), iar pe preşedintele Bill Clinton l-a adus în faţa Congresului SUA şi l-a umilit, atunci când a greşit (vezi scandalul Monica Lewinski). În ambele cazuri, o presă tăcută sau obedientă ar fi lovit în interesele cetăţenilor. 
  
Nicholas Buda: Ce se întâmplă dacă, spre exemplu, un preşedinte al României sau un guvern al României face treburi bune pentru ţară. Care ar trebui să fie reacţia presei? Una critică sau una pozitivă, care să susţină moral schimbările în bine? 
Grigore L. Culian: După părerea mea, deşi s-ar putea să greşesc, în momentul în care un preşedinte, un partid politic sau o persoană dintr-un partid politic fac un lucru bun pentru ţară, nu trebuie lăudaţi. Aceasta e slujba lor, de aceea au fost aleşi, sunt la putere şi beneficiază de foarte multe privilegii. Sigur că e corect jurnalistic să semnalezi şi faptele bune, dar fără să faci din asta o regulă şi să fii recompensat financiar pentru a scrie frumos despre cineva. Eu, spre exemplu, nu am pretenţia să fiu lăudat atunci când fac ceva bun pentru comunitatea noastră, fiindcă asemenea abordare mă poate rupe de realitate. Cred că servilismul este nociv în general, însă, atunci când el pătrunde în presă, poate deveni chiar letal într-o democraţie fragilă cum e România. Revenind la întrebare, lucrurile bune din politică trebuie semnalate doar în măsura în care ele îi încurajează şi pe alţii să facă ceva bun pentru ţara lor, spre deosebire de oamenii de ştiinţă, sportivii, artiştii sau alţi oameni de mare valoare, neimplicaţi în jocul politic, care trebuie sprijiniţi permanent de presă, aceştia putând deveni modele pentru generaţiile viitoare. 
  
Nicholas Buda: Să revenim din nou la politica editorială, fiindcă filosofia unui ziar şi politica lui editorială se reflectă în modul în care este semnalat un lucru bun sau se critică, uneori vehement, un regim politic sau un preşedinte de ţară. 
Grigore L. Culian: Pentru că vorbim deschis, am să vă dau un exemplu. În 1997, când fostul preşedinte Emil Constantinescu a deschis, practic, drumul intrării României în NATO, iniţiind acel parteneriat strategic cu SUA, care a fost primul şi cel mai important pas în această direcţie. Deşi România a fost respinsă, preşedintele Constantinescu a făcut ceva foarte important pentru ţară, iar presa românească din America l-a sprijinit în acest demers, dar nu l-a lăudat niciodată. Eu am scris mai multe editoriale pe această temă, în care am spus că ideea a fost foarte bună, fără să omit părţile negative din activitatea preşedintelui Emil Constantinescu. Nu l-am lăudat, însă, niciodată, deşi poate că merita. Ca şi cetăţean român, încerc să sprijin România aşa cum pot, fără să cer ceva în schimb. 
  
Nicholas Buda: Pe prima pagina a ziarului “New York Magazin” se află un motto: “Oamenii care renunţă la liberate pentru securitate le pierd pe amândouă” (Benjamin Franklin). Care este mesajul acestui motto şi cum trebuie el înţeles de către cititori? 
Grigore L. Culian: Eu am ales acest motto pentru că mi s-a părut semnificativ, mesajul fiind valabil şi astăzi. Când Benjamin Franklin a rostit acele cuvinte, se gândea, probabil, la generaţiile viitoare de americani. Din păcate, oamenii renunţă astăzi mult prea uşor la anumite libertăţi individuale, în ideea că astfel îşi vor asigura securitatea. Eu am să îi contrazic şi am să păstrez mereu în memorie acest motto. Cred în acele cuvinte spuse de unul dintre fondatorii acestei naţiuni, iar realitatea de azi le confirmă. 
  
Nicholas Buda: Este dovada consecvenţei cu care un editor îşi păstrează crezul? 
Grigore L. Culian: Cred în acest motto şi în semnificaţia lui, aşa cum cred în ceea ce scriu, chiar dacă uneori o fac foarte dur. Eu nu îmi critic ţara, eu critic oameni şi o fac din convingere. Pentru a traduce mai bine cuvintele lui Benjamin Franklin, am să le spun ziariştilor că, atunci când vor renunţa la libertatea de exprimare pentru a fi păziţi de tancuri şi soldaţi, vor pierde tot. De aceea cred că Benjamin Franklin avea dreptate. 
  
Nicholas Buda: Ce ar trebui să ştie membrii Comunităţii Româneşti din New York şi din întreg continentul american atunci când văd în vitrina unui chioşc de ziare o publicaţie în limba română? Este cunoscut faptul că mulţi dintre ei nu cumpără ziarele româneşti şi mai degrabă le citesc dacă se dau pe gratis, fără să se gândească nicio clipă la cine a suportat cheltuielile de redactare, tipărire sau difuzare. Credeţi că e nevoie de o strategie de marketing prin care să se sensibilizeze opinia publică româno-americană? 
Grigore L. Culian: Primul lucru pe care doresc să-l mărturisesc este acela că nu cunosc niciun editor de ziar românesc din America îmbogăţit din aceasta meserie. Ziarele româneşti de pe acest continent supravieţuiesc cu mare greutate. Profitul este practic inexistent şi, dacă apuci să petreci o mică vacanţă, eşti un editor norocos. Îmi vin în minte vorbele regretatului scriitor Laurenţiu Ulici, când şi-a lansat la New York cartea “Nobel contra Nobel”: “Grigore, dragă, voi şi când scrieţi prostii în ziare faceţi un serviciu uriaş Limbii Române şi ţării în care v-aţi născut!”. Mă gândesc adesea la aceste cuvinte. Aşa cum vezi, redacţia mea este modestă, dar eu practic meseria de ziarist cu pasiune şi am făcut multe lucruri bune pentru Comunitatea Româno-Americană prin intermediul ziarului meu. Redobândirea cetăţeniei române pentru cei deposedaţi abuziv de acest drept în timpul regimului comunist sau îmbunătăţirea serviciilor consulare sunt doar două probleme pe care i le-am semnalat preşedintelui Băsescu la Bucureşti. Aş dori ca şi comunitatea să fie mai receptivă şi să susţină publicaţiile româneşti. În altă ordine de idei, aş mai aminti că am fost primul jurnalist român care a realizat un interviu cu Hillary Clinton, în 2002, când fosta Primă Doamnă candida pentru un post de senator la New York. Atunci am fost invitat, în cartierul Jamaica, din Queens, la un mic dejun, alături de alţi jurnalişti de la presa minorităţilor din zona New York. Am scris un editorial în care făceam publică discuţia avută cu d-na Clinton. Era vorba de terfelirea Limbii Române în Basarabia comunistă a anului 2002, de aderarea României la NATO etc. A fost doar o întâmplare fericită faptul că am fost invitat. Deşi era campanie electorală, d-na Clinton a venit la întâlnire însoţită de secretara de presă şi fără bodyguarzi. La final, nu a cerut nimănui să-i facă propagandă electorală, dar a aflat de la mine câte ceva despre România. Nu uitaţi că eu sunt un republican convins, dar asta nu m-a împiedicat să discut cu un lider democrat despre România şi Basarabia, mai ales că mi s-a oferit această şansă. 
  
Nicholas Buda: Care sunt speranţele pentru viitor pe care editorul şi directorul ziarului “New York Magazin” le are în acest moment? 
Grigore L. Culian: Prima mea speranţă este să fiu sănătos. Fac ziarul acesta de 14 ani, singur, săptămână de săptămână. Mă apropii de numărul 700 şi nu e prea uşor, mai ales că anii mei se adună şi mă apropii de 60. Deci, sănătatea e importantă. Dacă sunt sănătos, pot să ţin şi ziarul. Mai sper ca şi Comunitatea Românească din America să se implice în sprijinirea eforturilor noastre. Oamenii cumpără un ziar pe care îl citesc 4-5 persoane. Practic, nu există suport. Pe de altă parte, aşteptam ca guvernele României să se implice într-un proiect de promovare a tuturor ziarelor româneşti de peste hotare. În final, vreau să-i salut pe toţi românii de pretudindeni şi să-i îndem să nu mai tacă, fiindcă a tăcea înseamnă a accepta. Trebuie să protesteze dacă statul comite abuzuri. 
  
Nicholas Buda: Mulţumesc pentru amabilitatea de a-mi acorda acest interviu şi vă doresc mult succes în tot ce faceţi pentru comunitatea noastră.

Articol preluat din publicaţia New York Magazin (http://www.nymagazin.com/) 
Referinţă Bibliografică:
Jurnalistul Nicholas Buda întreaba, editorul Grigore L. Culian raspunde / Nicholas Buda : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 64, Anul I, 05 martie 2011, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2011 Nicholas Buda : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Nicholas Buda
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!