Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Manuscris > Jurnal > Mobil |   


Autor: Ioan Nicoară         Publicat în: Ediţia nr. 118 din 28 aprilie 2011        Toate Articolele Autorului

JURNAL DE CĂLĂTORIE AMERICAN (2) - O VIZITĂ LA CHICAGO
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
Sfârşit de decembrie 1992. Cu un avion al companiei „America West”, am sosit la Chicago, în vizită la băiatul meu, care s-a mutat aici din iunie, cu familia lui. M-au aşteptat la aeroport, nora-mea cu cei doi nepoţi şi cuscra... Samuel fusese în cursă, cu track-ul (TIR-ul) pe care lucra. Seara a trecut pe-casa vreo doua ore. Dimineata la şapte trebuia sa fie  la „La Crosse”. Am plecat cu el spre a-i mai ţine de vorbă şi spre a vedea locuri noi. În „La Crosse” am sosit în făcutul zilei. Localitatea se află în vestul statului Wisconsin, pe malul stâng al fluviului Mississippi, despărţind aici cele două state. Minnesota este statul cu cea mai scăzută  temperatură din SUA şi cu cele mai multe lacuri. Aproximativ douăzeci şi două de mii. În săptămana în care am stat la ei, am umblat cu el în „cursă”, mai tot timpul. Am prins zile cu ploaie, cu zăpadă şi cu soare... Zile geroase sau mai blânde.
 
Cu mai bine de un an în urmă,mai ajunsesem pe la Chicago vre-o trei zile,dar atunci stătusem la o verişoarăîn Des Plaines, o suburbia în nord-vestul oraşului.De data asta m-a dus băiatul să văd oraşul mai în amănunţime.Am călătorit cu trenurile locale.Acestea înlocuiesc reţeaua de tramvaie şi sunt mai mult suspendate,ori subteran.Prin centru am nimerit într-o zi friguroasă.La un moment dat, o sticlă venită poate din…nori,s-a spart de ciment,nu departe de noi,încât n-au mai rămas decât ţăndări din ea.Dacă o asemenea sticlă,te nimereşte,atunci nu-ţi maidătimp să-ţi…scrii testamentul.Cine oare „acolo sus” face aceste lucrurinecugetate?
 
Am văzut cele două blocuri cilindrice,numite „Marina City”, a căror prime cincisprezeceetaje sunt rezervate parcării automobilelor.Fiecare bloc este ca un oraş, cu magazine proprii,piscine,ateliere,săli de sport.Etajele nu le-am mai putut număra, ele pierzându-se sus în nori.E drept ca şi norii erau mai jos.Ne-am plimbat cumaşina pe sub aceste blocuri,pe unde există adevărate străzi subterane,pe sub carecirculătrenurile.Gara principalădin Chicago este la etajul doiîn subteran.Se pare căChicago este oraşul cu cele mai multe străzi şi căi ferate subterane din SUA.Populaţia oraşului într-un recesamant din 1975 era de3.099.391 locuitori.Aşezat la extremitatea sud-vestica a lacului Michigan,clima e foarte instabilă, iernile friguroase,iar verile fierbinţi şi cu multă umiditate, greu de suportat.În schimb,primăverile şi toamnele sunt placute.
 
Arhitectura tradiţională,specifică,rămâne foarte cunoscută,încât clădirilor inalte din SUA,li se mai spune că sunt construite în „stilul Chicago”.Între1891-93,s-a construit aici  clădirea „Burham and Root’s Monadnock Building”,care la vremea aceia era cea mai mare clădire din lume.Până nu demult,primatul îl deţinea „Sears Tower”,cu cele 110 etaje ale sale,dar acum se pare că i-a luat-o înainte o altă clădire (tot aici în Chicago),care după spusele băiatului meu,ar avea 117 etaje.
 
Chicago are multe parcuri şi statui.Aici este şi o statuie a lui Pablo Picasso.Industria  excelează, fiind foarte bine pusă la punc. Construcţii de maşini,vagoane,tipografii,confecţii şi alte concerne industriale.Oraşul este inima „piaţeide grâu”şi un mare centru financiar.Date fiind zăcămintele de fier din zona „Lake Superior”,Chicago s-a dezvoltat şi ca un centru metalurgic.Până la sfârşitul secolului trecut şi începutul  prezentului... au venit aici mulţi imigranţi,între care şi mii de romani,lucrând în oţelarii.Uniiau făcut ceva bani şi s-au întors acasă,la 1918, la reantregirea României,dar cei mai mulţi au rămas.Astăzi înţeleg din surse neoficiale ,că în Chicago ar fi circa 50.000 de români.Ai mei mi-au zis că ar fi fost convocaţi toţi românii şi li s-a cerut să contribuie fiecare cu 75 cenţi pe lună,pentru a avea încă o emisiune radio în limba romană.Există deja o orăde emisie,dumineca dimineaţa între 8;30 şi 9;30,pe undele FM 103,4,dar recent au mai făcut o jumătate de oră şi sâmbătă după amiază,de la 15:00la 15:30.La această emisiune,au acces pe rând,săptămânal,cele 4 bisericiromaneşti:  ortodoxă,baptistă,penticostală şi adventista,aşa că fiecărora le vine rândul odată pe lună.Voi face aici o paranteză cu referirela emigranţii români,de pe la sfârşitul secolului 1800.Un tânăr ţăran de prin zonaClujului a scris o poezie... cu vorbele lui simple.N-a mai apucat să întoarcă în satul lui să-şi cumpere pământ,el murind prin oţelăriile din Chicago,după câte am auzit.
 
Doina românului american
(autor necunoscut)
 
Când eram în sat la mine
Măicuţă mă ţinè bine
Cu toţi fraţii lângă mine.
Acasă n-aveam dolaru’
Dar aveam boii şi caru’
Şi aşa-mi petrecèm amaru’
Tot cu boii şi cu caru’...
Dar când am crescut mai mare
Am trecut o apă care
Şi m-am străinat prè tare.
Auzit-am o minciună
C-America-iţarăbună,
Ţarăbună şi bogată
Şi de bani îndestulată.
Că banu’ cunumăr mare
Momeşte pe orişicare.
Cum m-am lăcomit şi eu...
Şi-amplecat din satul meu
Şi-am vinit p-un anpă doi
Să-mi fac bani să plec ’napoi...
Autrecut anii la rând
Lucrând şi dolari făcând,
Darde-am strâns câţivadolari,
I-am cheltuit pe…spiţari*.
Oceanule apa-ţi rèce,
Dar-ar Dumnezeu să-ţi sèce,
De-ai fi fost săcat demult
Eu nu te-aş mai fi trecut.
Şi nici nu te trecè nime,
Să fie străin ca mine.
Că străinu-ica şi spinu’,
Mai amar caşi veninu’.
Rău îiDoamne prin străini,
Ca şi pomul printre spini.
Spinu’creşte’n lung şi-n lat
Pomul rămâne uscat
Bate vântul şi-l usucă,
Spinul creşte şi-l astupă.
America,mult departe,
Ţarăde străinătate,
Dolaru’cât îi de mare,
Îl plătim cu grè sudoare
Mii şi sute de voinici,
Îşi sting zilele-n făbrici.
Frunzuliţă de secară
A vini o vreme iară
Şi ne-om înturna în ţară
Că nu-i raiu’ pă pământ
Numa unde te-ai născut...
De-ar fi trăznit Dumnezău
Oblu’n muntele Braşău,
Talpa leagănului meu
Să n-o mai legene nime...
Om fără norocca mine!
-------------------------------
*spiţari(de la spiţerie) - farmacişti
 
Referitor la alte naţionalităţi,să menţionez că Chicago este mult mai „internaţional”decât Phoenix-ul unde locuiesc. După Varşovia,este al doilea oraş...cu cea mai mare populaţie poloneză! Am fost prin oraş.Pe strada Milwaukee,spre exemplu,sunt magazine,hoteluri,restaurante... cu inscripţii în poloneză şi engleză.Ceva asemănător cu strada Lawrence,unde inscripţiile sunt în coreeană şi în engleză.Aici este şi aşa-zisul „Corean Town”, precum în centrul oraşului este „China Town”.
 
Aş fi vrut să găsesc ziare europene,dar n-am dat de ele.Am intrat într-un magazine cu cărţi,discuri şi casete,majoritatea în spaniolă,dar ziare din alte ţărinu aveau.Aproape de locuinţa băiatului, pe Irving Park,este un magazine sârbescnumit „Beograd”.Aici e o vânzătoare românca şi una sârboaică.De aici am cumpărat un „Micro Magazin”, ziar în limba română editat la New York de Marius Ligi.Aveau şi câteva reviste şi cărţi sârbeşti.Am cumpărat şi uncârnatde porc,dar parcă nuavea gustul celui de-acasă dinApuseni.Am fost şi la un magazine german,cu specialităţi fine: brânzeturi,salamuri,tobă de porc,băuturi rafinate,ciocolată, biscuiţi... toate importate din Germania sau din Austria.Se vorbea acologermană ca pe Mariahilferstrasse! Am trecut şipe strada Foster, la domnul Carol,care are un restaurant românesc şi de unde am cumpărat ziarul „Lumea Liberă Românească”.Nu prea mă încântă ziarele româneşti... din exil.Sunt mai mult specializate peacuzaţii reciproce,spre bucuria duşmanilor noştrii.Afară,la restaurantul „Domnului Carol” flutură steagul românesc– curat, cum ni l-au lăsat strămoşii! Până am servit câte-o cafea,am putut admira interiorul românesc,cu prosoape cu motive naţionale, vitrina cu cărţi româneşti- care nu se vând ci numai se împrumută- harta ţării noastre la scară mare, o statuetă de-a lui Avram Iancu,iar la difuzor... muzica românească şi momenteveselede Anul Nou.Am ascultat şi discul Savei Negreanu şi al Vetei Birişintitulat„Doamne ocroteşte-ipe romani”, disc pe care l-am adus şi eu din ţară,astă-vara.M-a dus băiatul şipe malul laculuiMichigan,care era însă pustiu,datorită frigului şi lapoviţei ce cădea mărunt...
 
Chicago este tăiat în două de răul cu acelaşi nume, cunoscut şi ca„râul care curge invers”.La sfârşitul secolului trecut,un proiect ingineresc,a inversat direcţia scurgerii apei, pentru a nu se mai scurgă canalizările oraşuluiîn lacul Michigan.Un sistem de canalizare a început în anul 1850,dar din cauza subsolului plin de apă, care a trecut peste nivelele conductelor de canalizare, străzile au fost ridicate.Primii europeni care au călcat pe aici, se crede că au fost Joliet şi Marquette,în 1673.Prima aşezare a construit-o Jean Baptiste Point du Sable, un explorator şi negustor de blănuri.
 
În 1804 a fost construit fortul Dearborn.Confruntându-se cupermanentele răscoale indienefortul a fost abandonat la 1812 şi mai bine din jumătatea garnizoanei în retragerea fost omorâtă.Postul a fost ars,dar la 1816,a fost reconstruit.Chicago a fost conectat cu cale feratăde San Francisco  la 1869.Doi ani mai târziu,Chicago a fost  redus la dărâmături,din cauza unui mare incendiu.După cum legenda spune, ar fi fost doamna O’leary,care i-ar fidat foc,iritată fiind din cauza neînţelegeriiîmpărţirii...  vacilor.Fracţiunile formate atunci,au generatconflagraţii.Se notează că focul ar fi fost atât de puternic,că ardea 65 acrii pe oră, distrugând aproape tot oraşul şi lăsând o treime din locuitori sub cerul liber.
 
Varietatea de naţionalităţi entice cuprinde: lituanieni, greci, italieni, germani, chinezi, irlandezi, coreeni, indieni, pakistanezi şi desigur... polonezi! Am aflat că fiecare al partulea locuitor al Poloniei are o rudenie în SUA. În privinţa învăţământului, Chicago are peste 50 de colegii şi universităţi. Deţine o mare grădina botanică şi o droaie de muzee. Când am fost cu ai mei, prin oraş, cu trenurile locale, care rulau precum am văzut în filme, pe porţiuni mari deasupra străzilor, am notat clădirile vechi, înnegrite de fum şi „grafittiate” pe pereţi şi acoperişuri cu tot felul de slogane politice, sau chiar pornografice, încât aveam impresia că mă aflu din nou în Italia. 
  
 
Într-o noapte pe la 12:30,însoţindu-l pe Samuel cu track-ul,rulăm pe strada Cicero,în nordul oraşului... şi înainte de a intra pe autostradă,vedemo negresă care mergea singură pe trotuar, tot în direcţia noastră,îmbrăcată cu un pardesiu din blană. Pariez că nu are nimic sub pardesiu!zice Sami.Şi într-adevăr,când am trecut prin dreptul ei,aceasta şi-a dat pardesiul la o parte,oferindu-şi „intimitatea”şi surâzând îmbietor.  Puţin mai înainte,alte două negrese,făceau cu mâna la toate maşinile.Unul...a tras pe o străduţă  şi le-a luat pe amândouă.Ce o fi făcând cu…amândouă?Ei, m-am gândit că poate o fi avut omul gospodărie mare şi îi trebuia mână de lucru la întreţinerea acesteia!? Aş mai nota faptul că în câteva zile mai însorite  am fost cu nepotul Emil pe străduţa Francisco,unde am dat alune şi nuci la veveriţe.Sunt multe pe aici şi sunt aşa de obişnuite cu lumea încât vin şi-ţi „fure”nucadin palmă.
 
Infine,în ultima zi a anului 1992,mi-a fost dat să trec printr-o întâmplare tristă şi comicăîn acelaşi timp.Samuel a avut o „cursă” la Tomahawk,în nordul statului Wisconsin.A  plecat „la drum de seară” pe 30decembrie. Cadeobicei am plecat şi eu cu el, însoţindu-l. Aveam ocazia să traversez statul Wisconsin,de la sud la nord.La dus,n-am prea avut ce vedea, fiind noapte. Am sosit la Tomahawk în zorii zileiurmătoare.Avea de adus la o gară din Chicago,o încărcătură cu tamburi de hârtie. M-am putut convinge de abilitatea băiatului de a manevra trailerul la rampa de încărcare. Lucradoar de trei luni pe trailer şi numai primele trei zile a venit patronul  pe terensă-l instruiască.Mi-a zis că i-a fost tare greu la început... Odată a rămas agăţat sub un pod,blocând traficul.Nu i-a fost uşor până când a învăţat oraşul şi podurile pe sub care poate,ori nu,să treacă.Rămas singur cu „matahala” aceiade transportor a fost nevoit odată să se roage de un alt camionist să-iparcheze treilerul la rampa de încărcare.Acuma ştie cât să treacă cu precizie peste celelalte liniiale şoselei pentru a putea lua curbelepe străzile oraşelor.Agaţă sau dezgaţătrailerul în două minute,conectând şi sistemul de frânare şi şicel electric de semnalizare.Eu,unul nu m-aş încumeta să conduc o aşa o „matahala”, mai ales iarnă,pe străzile caîngheţate şi alunecoase ca sticla.
 
Aşadar,acolo în Tomahawk,până ce s-a făcut încărcarea,am intrat să vădmica fabrică,unde lucrează doar 30 de muncitori,în trei schimburi.Un funcţionar de la birou,m-a dus  prin hala mare,unde se fabrică hârtia.Mi-a arătat diferite maşinării şi procedee.Am văzut „hârtia” cum curge,sub forma unei ape albicioase,pe nişte tuburi lungi şi apoi pe nişte benzi de cauciuc,iar mai apoi, prin alţi tamburi-prese,care o egalizează pe banda de cauciuc,după care îşi urmează cursul spre încălzire lentă. După ce pasta s-a uscat,este desprinsă mechanic de pe benzi  trecând-oprin alte suluriprevăzute cu cuţite pe margini,care o taie uniform şi mai apoi o colectează pe tamburul finalsub formă de hârtie finită.N-am văzut niciodată o fabrică de hârtie.Interesantcă cei de aici nu folosesc lemnul ci cumpără deşeuri de hârtiepe care le reciclează.Asta e bine! Produc 25 tone pe zi!
 
Ningea atât de frumos acolo în orăşelul dintre păduri şi lacuri,amintindu-mi de ninsorile copilăriei mele.Micile lacuri dintre păduri,fiind îngheţate şi înzăpezite,dădeau impresia unor lunci.Prin orăşel,multe magazine cu „bob-uri” de vânzare-un fel de sanie mecanică,pe şenile.Prin pădurile din jursunt multe pârtii de bob, unele chiar pe străzile oraşului.După ce a fost încarcarcat trailerul cu 42.000 poundsde hârtie,adica peste 20 de tone, mai pe româneşte, am plecat înspresud.Încărcătură maximă admisă erade  46.000de livre (pounds).Traversând  orăşelul,am văzut într-un parc,la stradăun tanc„Tomahawk”adevărat! Acest tip de tancuri se spune că sunt dintre cele mai avansate.Denumirea oraşului şi respectiv,a tipului de tanc,provine de la denumirea pe care indienii americani o dau unor instrumente de război,un fel de topoare confecţionate de ei.Ba chiar şi unei pipe (lulele),indienii îispunTomahawk.Când au sosit albi,aceştia au dat indienilor la schimb pentru blănuri,bucăţi de fierpentru a lepuneîn vârful ciomegelorlorîn loc de piatră. Aceste scule erau folosite şi pentru vânat.Indienii ornau aceste ciomege decorative şi le puneau pene de păsări.Când făceau pace cu inamicul ei îngropau „Tomahawk-urile”,iar când porneau la război,le dezgropau.
 
Întrebând un funcţionarde la fabrica de hârtie- care spunea că bunicii lui veniseră din Cehoslovacia- despre sălbăticiunile ce trăiesc prin aceste părţi,mi-a relatatcă sunt urşi negrii,lupi,coioţi,cerbi cu coada albă,vulpi şi multe altemamifere mai mărunte.Deasemeni, mai multe specii de uli.De-ndatăce am părăsit localitatea, ninsoarea a încetat,şi cerul s-a înseninat treptat.Am plecat de acolo puţin înainte de ora 10:00.Autostrada curăţită de zăpadă,dar poleită cu ghiaţă,cobora printre păduri şi lacuri.Statul Wisconsin are 145.438 km.pătraţi,incluzând şi 4.377 km.pătraţi care includ micile lacuri, fără a lua în considerare,lacul Michigan şicel Superior.Acest stat are circa 15.000 de lacuri,pentru delectarea inotatorilor,pescarilor,ori a vâslaşilor.Aici vin mulţi vânători şi excursionişti, mai ales în pădurile din nord.Sporturile de iarnă,deasemeni sunt…la ele acasă,aici pe colinele înzăpezite.Cea mai mare înălţime ajunge doar la 595 m.Populaţia se estimează  la 4.607.000 locuitori.Agricultura se evidenţiază prinproducţia de lapte,carne,porumb şi cartofi.Industria cuprinde aparaturăelectronic,preparare de produse agricole,hârtie,minerit,tipografii,echipament de transport,etc.Wisconsin este un stat în aşa-zisul „Midwestern”,care şi-a câştigat faimă,prin produsele lactate.Mii de cirezi de vaci,păşunează pe colinele verzi dintre păduri şi ape,situând acest stat pe primul loc în SUA, în producţia de lapte.Deseori,pe autostrăzi am văzut nenumărate cisternecu lapte.Culcate în zăpadă,am văzut cirezi de vite,până aproape de şosea.Statul Wisconsin produce 40% din producţia  naţională de lapte şi 25% din cea de unt.„Brânza de Wisconsin” este renumită şi o găseşti prin toate magazinele. Totuşi manufactura,nu agricultura prevalează.Motoare,turbine şi alte maşinării sunt fabricate aici.Wisconsin e pe primul loc în prducţia de conserve precum:compoturilor de pere,de porumb şi alte vegetale, cât şi în producerea de bere.Frumuseţile natural atrag milioane de turişti,anual.
 
Dar să revin la întâmplarea mea tristo-hazlie. Văzându-mă băiatul cam somnoros,mi-a zis:„Tati,treci în spate şi întinde-te pe pat!,apoi a tras o perdea groasă de piele,ca să pot dormi mai bine.Am aţipit eu puţin,dar trepidaţiile colosului de fier,nu mă prea lăsau să dorm.La un moment dat,simt cămaşina aoprit undeva.Trag perdeaua şi văd că suntem la o „Rest  Area”. Îl întreb:
- Dece-ai oprit aici?
-Trebuie să telefonez,dispecerei mele,pentru a-mi comunica următoarele curse! Sare jos,lăsând motorul înrelanteu.După două-trei minute,cobor şi eu, mai mult ca să-mi dezmorţesc picioarele.Îmi încalţpantofii şi mă duc la singuraclădire existentăaici,unde de fapt erau situate toaletele. Pecoridorul dintre ele, fixate pe perete, trei telefoane- două pe partea  bărbaţilor şi unul pe cea a femeilor.Băiatul era ocupat la telefon,luându-şi notiţe.Singurele lucruri,atârnate pe perete,erau... o hartă mare a statului,cu săgeata indicatoare: „You are here”(Sunteţi aici) şi o vitrină cu flora campestralădin stat.
 
Eram chiar în mijlocul Wisconsin-ului.Deoarece Samuelmai întârziiala telefon,intru chiar pe lângă el,în prima încăpere de toaletă.N-a durat mai mult de două minute şipe când am ieşit,truck-ul nostru nu mai era acolo.Era 12:30 la amiază.Se înseninase şi prinsese a bate un vânt nordic,de-ţi trecea  prin oase.Pentru facilităţile WC-ului,opreau şi plecau maşinădupă maşină.Un asemenea loc de popas,în SUA,cuprinde spaţiu pentru parcarea a circa o sută de maşini plus zeci de trailere.Mă duc pe partea cu maşinile mici,în speranţa că mă va lua cineva,înspre Chicago.Se oferă o familie sămă ducă până în Madison, capitalastatului. Dar ce rezolvamcu vreo 35 mile?Cei mai mulţi se scuzau,ori că n-aveauloc,ori că nu merg la Chicago.Până acolo mai erau vreo 200 de mile.Nişte asiatici cu un„van” (dubă),se oferă să mă ducă până în Milwaukee.Mai reduceam din distanţă,dar mă abateam de la şoseaua principală.Milwaukeeesteoraşul cel mai mare din Wisconsin,aşezat pe malul lacului Michigan. Nu mă duc cu ei,gândind că mă complic şi mai rău.Şi dacă băiatul îşi dă seama pe parcurs,că a rămas fără tată în maşină... şi se întoarce aici! Unii mă îndemnausă sun la poliţie,să le dau semnalmentele camionului şi astfel poliţia îl va opri şi înştiinţa. Dar ce semnalmente să le dau?Ştiam doar că e un truck-transportor alb,marca Ford  Caterpillar,cu trailerul tot alb.Dar din droaia de truck-uri ce străbat America,jumătate sunt albe.Renunţ şi la variantaasta.Mă uit la numerele maşinilor,care sunt cu număr de Illinois,şi-iîntreb pe rând.Unii sunt atât de reci,încât îmi fac cu mâna„go away” adică să mă depărtez,înainte măcar de a ajunge să-iîntreb.În Statele Unite,şansele să te ia cineva de pe drum sunt minime.Este de fapt împotriva legii să iei pe cineva,ori să faci cu mâna la maşini să te ia.Ambii sunt consideraţi contravenienţi.Şi eu care am luat pe atâta lume,fără să mi se întâmple nimic, iată-mă aşteptând aici,neputiincios...  Norocul că eram îmbrăcatcu două flanele pe mine,dar cu vântul ăsta pătrunzător,mă simţeam cafără ele.
 
Nu mă mai pot opri din tremurat şi după o oră de încercări nereuşite,mă retrag pe coridorul dintre toalete, singurul refugiu existent aici.Încăperea,prevăzutăcu două uşi rabatabile, pe o parte şi două pe alta, nu oferă un adăpost prea bun,din cauza circulaţiei permanentepe uşi.De la maşină până la w.c.,oamenii veneau în fugă,goniţi de gerul iernii,cu toate că era o după amiazăcu soare.Unele femei din inerţia fugii,dădeau să intre la bărbaţi şi realizau doar în ultimul moment că sunt pe partea greşită. Culoaruldintre cabinele bărbaţilor şiceleal femeiloravea circa 4-5 metrii pătraţi.În acest spaţiu,trebuia să fac mişcări.Nu era pe ce să stai.Având eu mai de demult,un rinichi sensibil la frig,m-au luat dureriule de şale încât mă înţepeneau.La un moment dat mi-am dat seama că şi dacă m-ar fi luat cineva până la Chicago, ce-aş fi făcut eu acolo? Neavând nici adresaalor mei  şi nici numărul lor de telefon.Am sunat la acasă la Finix (aşa-i scriu eu mai pe scurt numele oraşului... Phoenix),dar la mine acasă nu răspundea nimeni.Unul s-a milostivit de mine,dându-mi un pix, că n-aveam nici cu ce nici pe ce să notez.Cahârtie,am folosit o carte poştală neilustrata,care era de fapt un chestionaral tragicului „resting area”,desprefelul cum ne-a plăcut locul de odihnă,  curăţenia,spaţiul,cât şi spaţiul verde... acumalbit de zăpadă,cât şi personalul de serviciu.Cât despre personal, pot spune că,pe când au venit a doua oară să cureţe toaletele,auremarcatcă eu fusesem aici şi la amiază. M-au întrebatdacă mi-e foameşi dacănu doresc să-mi aducăceva de mâncare.Am refuzat politicos.De fapt numai de mâncare nu-mi ardea mie. Un cuplu ce mergea la Chicago,au zis că m-ar lua,dar că nu mai au loc în maşină.Femeia m-a îmbiat cu patru dolari,spunându-mi că este afară pe perete un automat de undepot cumpăra un sandvici ori ceva de băut.Am refuzat-o politicos, mulţumindu-ipentru bunăvoinţă,spunându-ică am bani la mine şi că nu mi-e foame în primul rând.
 
După trei ore de insistenţe,dau de Aurelia,la Finix! Urrrra!
-Mai fetelor,pe unde sunteţi cătot sun de atâta timp!
-Pai unde să fim! Am fost invitate de revelion la familia Craioveanu.
-Dar tu unde eşti? mă întreabă.
-Sunt în…budăăă! Nu mă mai întreba unde sunt! Dă-mi numărul de telefon şi adresa lui Sami de la Chicago! Sun la ai mei din Chicago şi-mi răspunde cuscra Viorica,spunându-mi că  Samuel cu Mariana au plecat după mine şi că dacă-s tot acolo la...   „toalete”să nu mai plec ca ei sunt pedrum...
 
Având atâta timp „disponibil” şi neavând altceva de citit, am studiat ore întregi harta statului Wisconsin,în aşa fel, încât o cunosc mai bine decât pe cea a Arizonei.Am număratşi puzderia de lacuri din nord,dar mai apoi am renunţat.Tot acolo,pe peretele coridorului, era un anunţ despre o anume „Tammy Jo Ziwicki”, însoţit de o fotografiea unei tinere fete.Se ofereao sută de mii de dolaripersoanei care poate furniza informaţii care să ducă la arestarea individului responsabil pentru omorâreaacesteia.Maşina ei s-a defectat,în drum spre şcoală,pe autostrada 80,în ziua de 23 august 1992. Corpul ei a fost găsit pe şoseaua 144,lângă Sarcoxie,în statul Missourri.Dispăruse de pe şoseaua 180,lângă La Sale,statul Illinois.Afişe din acestea,cu copii furaţi sau persoane dispărute,găseşti pe la toate locurile publice sau îţi vin şi acasă prin poştă. Începuseră să mă lase şi picioarele,când pe la 22:30,sosesc ai mei şi mă „culeg” pe jumate-îngheţat de pe culoarul veceurilor din tragicul loc numit „resting area”! Acolo mi-am petrecut revelionulstând 11 ore în picioare şi în frig.Samuel realizase că nu mă mai are cu el,numai după o sută de mile,când i-a explodat o roată din spate.A oprit pe dreapta şi a dat să mă întrebe:Tati,n-ai ceva bani cu tine că trebuie să cumpărăm o roată?.Dar „tati” nu era nicăieri.Eu când coborâsem din cabină,am încercat să rulez perdeaua de piele în sus,dar nu i-am găsit secretul.Dacă aş fi reuşit ar fi realizat că nu eram acolo.S-arfi întors după mine...dar cu pană de cauciuc şi cu atâta încărcătură,nu mai era posibil.Mi-a zis că bine am făcut că n-am sunat la poliţie,că s-ar fi ales şi cu o amendă,pentru că m-a luat la drum,asigurarea nepermiţând transportul altor călători. A rulat aşa cum a putut încă o sută de mile,cu luminile „de hazard”aprinse,până la  garadin Chicagounde trebuia predatăîncărcătura,după care s-a dus acasăşi-a luat nevasta şi au plecat după mine,că el nu mai putea conduce,fiind peste măsură de obosit.Ehe, viaţa de „trachist” nu este uşoară... mai ales iarna pe şoselele îngheţate ale Americii!
 
Când am sosit în Chicago se făcuse unu şi jumătate după miezul nopţii.Eram dejaîn 1993.Totuşi am ciocnit cu toţii un pahar de şampanie,în cinstea noului an şi de bucurie c-am scăpat cu bine de la recluziunea-veceudin Wisconsin.Cu o zi înainte de plecarea mea,s-a aşternut un strat de zăpadă de o palmă.Pe data de 5 ianuarie,la unu după amiază,noră-mea Mariana cu nepotul Emil m-au condus la  aeroportul„O’Hare”,care e unul din cele mai mari aeroporturiale lumii şi după cel din Atlanta,cu cea mai mare circulaţie din Statele Unite. Am trecut şi eu pe acolo...
 
Ioan NICOARĂ
decembrie-ianuarie 1993
Phoenix-Chicago, SUA  
  
Referinţă Bibliografică:
JURNAL DE CĂLĂTORIE AMERICAN (2) - O VIZITĂ LA CHICAGO / Ioan Nicoară : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 118, Anul I, 28 aprilie 2011, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2011 Ioan Nicoară : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Ioan Nicoară
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!